Vechiul Regim (, pronunțat: ) este perioada din istoria Franței dintre Renaștere și Revoluția Franceză, cu alte cuvinte, între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea. Potrivit istoriografiei franceze, această perioadă corespunde începutului Epocii moderne. Termenul regim se referă la regimul politic, mai precis la instituțiile statului - tipul de guvernământ - o monarhie absolutistă. Principalul punct de sprijin al doctrinei era dreptul divin al monarhului. Spre deosebire de societatea feudală însă, puterea politică era din ce în ce mai concentrată în mâinile monarhului, cu toate că din unele aspecte aceasta era limitată de corpurile intermediare, de provincii, de parlamente etc.

Cu toate că expresia era folosită înainte, termenul este cunoscut în principal datorită lui Alexis de Tocqueville, care îl detaliează în eseul său „Vechiul Regim și Revoluția” În original, în franceză: L'Ancien Régime et la Révolution din 1856. În această lucrare, de Tocqueville descrie monarhia absolutistă în funcție de societatea medievală care a precedat-o. Semnificația inițială a termenului utilizată de către revoluționarii francezi era de natură peiorativă, fiind o formă de exprimare a dezaprobării societății anterioare și implicit de aprobare a „Noii Ordini”.

Origini Structurile administrative și ale societății Vechiului Regim erau rezultatul a sute de ani de formare statală, hotărâri legislative, conflicte interne și războaie civile. Aceasta a dus la un sistem cu numeroase diferențe și incoerențe administrative între regiuni diferențe care au dat un impuls puternic uniformizării administrative din perioara Revoluției. thumb|150px|Ludovic al XIV-lea - Regele Soare Mare parte din procesul de centralizare politică a Franței a fost distrusă de războiul de o sută de ani, iar Războaiele Religiilor ce l-au urmat au îngreunat semnificativ reluarea procesului de centralizare. Mare parte din domniile lui Henric al IV-lea, Ludovic al XIII-lea și începutul domniei lui Ludovic al XIV-lea au fost concentrate pe centralizarea administrativă. Cu toate acestea, în ciuda puterii absolute a monarhului și a eforturilor de centralizare, sistemul Vechiului Regim a rămas unul cu iregularități sistemice: prerogativele administrative, de taxare, judiciare și prerogativele ecleziastice se suprapuneau de multe ori, iar nobilimea franceză încerca să își păstreze drepturile și prerogativele în domenii de administrație locală sau justiție.

Nevoia de centralizare a perioadei a fost direct legată de chestiunea finanțelor regale și de posibilitatea de a purta războaie. Conflictele interne și dinastice din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, precum și conflictele externe (în principal cel cu Habsburgii) și cele ce au dus la expansiunea teritorială, necesitau sume importante de bani ce erau colectați prin diverse taxe, prin contribuții individuale și din rândul nobilimii.

Unul din principalele elemente ale centralizării era înlocuirea sistemelor clientelare organizate în jurul nobilimii, cu sisteme instituționale organizate în jurul statului. Astfel a fost creat postul de intendent - reprezentant al puterii regale în provincii - poziție ce a subminat, în mod important, puterea nobilimii. Un rol din ce în ce mai important îl avea și „Noblesse de Robe” - nobilii ce ocupau funcții în administrație sau justiție și care de cele mai multe ori au făcut studii importante. Parlamentele regionale au avut inițial scopul de a facilita introducerea puterii regale, dar cu timpul acestea au devenit din ce în ce mai autonome.

Societatea franceză thumb|Caricatură reprezentând cele trei stări: Clerul și nobilimea pe spinarea stării a treia În secolul al XVIII-lea societatea franceză era împărțită în ordine sau stări. Clerul forma prima stare, nobilimea, starea a doua, iar starea a treia cuprindea restul populației, formată din burghezie, țărani și muncitori urbani.

Prima stare Existau circa 130.000 de clerici, din care 60.000 erau membri ai ordinelor monahale. Cei 70.000 de clerici seculari lucrau în parohii. Se obișnuia ca cei mai tineri fii ai marilor nobili să urmeze cariera bisericească, pentru a se putea îmbogăți. Mulți episcopi dețineau mai multe episcopate și nu erau văzuți niciodată slujind în vreuna dintre ele. Acest lucru a provocat mari scandaluri și biserica a fost percepută de populație ca o instituție coruptă.

Biserica Catolică era cel mai mare proprietar funciar în Franța. Clerul beneficia de pe urma perceperii dijmei și era scutit de plata impozitelor. Preoții ocupau o importantă poziție în stat, se ocupau de săraci, spitale și școli și țineau registrele de stare civilă, notând în registrele parohiale nașterile, căsătoriile și decesele.

Starea a doua Starea a doua era cea mai puternică. Numărul nobililor varia între 110.000 până la 350.000 – adică 0,5% până la 1,5% din populație.

Cei mai puternici erau cei 4.000 de nobili de curte, categorie limitată la cei a căror ascendență nobiliară data de dinainte de 1400 și care își permiteau costul vieții de la Versailles.

Următoarea ca importanță practică era nobilimea de robă, nobili care lucrau în administrație și justiție, în special magistrații din parlamente.

Restul nobilimii, care constituiau majoritatea clasei nobiliare, trăia la țară. Principala sursă de venit a nobilimii era pământul, deținând ¼ până la 1/3 din acesta precum și între 15%-25% din venitul Bisericii, întrucât toți episcopii erau nobili.

Toate funcțiile înalte erau ocupate de nobilime. De asemenea, se bucurau de numeroase privilegii, fiind judecați de tribunale speciale, scutiți de serviciul militar, de munca la întreținerea drumurilor, aveau drepturi exclusive la vânătoare și pescuit, drept de monopol asupra morilor, cuptoarelor de pâine și teascuri, beneficiau și de scutiri de impozite.

În general nobilimea era ostilă schimbării și se cramponau de privilegiile lor ca fiind singurele care îi distingeau de oamenii de rând. Totuși nobilimea nu era o castă închisă ci o elită deschisă, acceptând deseori alianța cu burghezia, dacă acest lucru ducea la întărirea puterii sale economice. De altfel, puteai deveni nobil fie prin favoarea acordată direct de rege, fie cumpărând anumite slujbe. Deși nobili își puteau pierde titlul de noblețe dacă desfășurau activități economice specifice oamenilor de rând, cum erau comerțul sau munca manuală, unii dintre ei s-au implicat în metalurgie, minerit sau sistemul bancar.

Starea a treia În fruntea stării a treia se afla burghezia care reprezenta un grup social eterogen care nu aveau titluri nobiliare și nu erau nici țărani, nici muncitori urbani. Cei mai bogați din categoria burgheziei erau negustori ale căror venituri din activitățile comerciale au sporit în numai un secol la 440% mai bogați. Alți burghezi erau bancheri, latifundiari, liber-profesioniști (medici, scriitori, avocați), funcționari publici. În total existau circa 2,3 milioane de burghezi, circa 8% din totalul populației.

A doua componentă a stării a treia, de departe cea mai numeroasă, era țărănimea. Circa 85% din populația Franței trăia în mediul rural și majoritatea o formau țăranii. Estimările suprafeței de teren pe care o dețineau variază între 25 – 45% din total. Exista un mic strat (circa 600.000) de mari fermieri, care cultivau pentru a vinde, angajau alți țărani cu ziua și dădeau bani cu împrumut. Mai numeroși erau les laboureurs, țăranii care cultivau pentru propriul consum și care, în anii buni, obțineau și un mic surplus. Aceste două componente ale țărănimii au dus-o relativ bine în tot secolul XVIII până în anii 1770. Celelalte două părți ale țărănimii erau țăranii dijmași, lipsiți de capital și care dădeau jumătate de recoltă proprietarilor pământului, și țăranii lipsiți de pământ care nu dețineau decât casele și grădinile. Țăranul sărac nu avea nici o speranță în a trăi mai bine și trăia în nesiguranță deoarece vremea rea sau boala îl puteau aduce în rândul vagabonzilor, care trăiau din cerșit, furt și slujbe ocazionale. Toți țăranii erau obligați să plătească dijma bisericii, impozite statului (la taille, la vingtieme, la capitation și la gabelle) și obligațiile feudale seniorului lor (la corvee, le champart – părți din recoltă -, lods et ventes – o taxă plătită seniorului când bunurile își schimbau proprietarul). Situația țăranilor diferă de la o provincie la alta. De pildă, țăranii din Midi nu plăteau deloc dări, în schimb cei din Bretania și Burgundia aveau dările cele mai mari. Povara cea mai grea pentru țărani erau arenzile. Acestea au crescut accentuat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ca urmare a creșterii populației de la 22,4 milioane în 1705 la 27,9 milioane în 1790.

Ce-a de-a treia componentă a stării a treia o formau muncitorii urbani. Majoritatea muncitorilor de la oraș trăiau în locuințe aglomerate și insalubre. Ei erau necalificați și săraci. Meșteșugarii erau organizați în bresle. Orele de muncă erau multe – 16 ore pe zi, 6 zile pe săptămână. Nivelul de trai al salariaților scăzuse lent deoarece prețurile urcaseră în medie cu 65% în timp ce salariile numai cu 22%. Nu prea exista producție pe scară mare: numărul mediu de oameni într-un atelier din Paris în 1789 era de 16. Maiștrii și lucrătorii munceau și trăiau împreună și erau afectați de creșterea prețului pâinii deoarece ea constituia ¾ din hrana zilnică.

Diviziunile teritoriale

Originea istorică sau geografică diferită a teritoriilor, face ca diversele instituții teritoriale din componența regatului Franței să fie diferită în funcție de puterile exersate. Astfel existau mai multe categorii de entități teritoriale: metropole, provincii, dioceze, ducate, baronii, guvernăminte, state, electorate, generalități, intendențe, parlamente, etc... Numele entităților erau în general aceleași pentru o zonă geografică dată, dar teritoriul nu era aproape niciodată același. Astfel teritoriul parlamentului de Artois nu corespunde cu teritoriul guvernământului de Artois sau cu acela al intendenței Artois. În plus, sistemul legal era diferent de la o regiune la alta: în sudul Franței, legile erau scrise și erau derivate din Dreptul roman, în timp ce în nordul Franței predomina Dreptul comun (legile de drept comun fiind codificate în scris abia în 1453).

Din punct de vedere teritorial, Regatul Francez în Vechiul Regim era împărțit în provincii. O provincie era un teritoriu, în general cu o suprafață importantă, în cadrul căruia locuitorii se recunoșteau după o serie de caracteristici proprii, teritoriu cu o istorie comună, o cultură și obiceiuri originale, tradiții particulare, cu privilegii și cutume (legislație) diferite de provinciile vecine și uneori o limbă cât de cât comună sau cu o populație aparținând unui grup etnic specific. Provinciile erau, în general, formate prin reunirea unor teritorii mai mici (), conține unul sau mai multe orașe importante, iar diviziunea cea mai comună este între partea de sus (haute) și de jos (basse').

Mult timp, cele mai importante diviziuni teritoriale erau guvernămintele În franceză: gouvernements conduse de un guvernator În franceză: gouverneur. Acestea își au originile în fiefurile feudale, inițial fiind în număr de 12: 6 fiefuri nobile: ducatele Aquitania, Gasconia, Normandia, comitatele Toulouse, Flandra, Champagne, 6 fiefuri ecleziastice: Arhiepiscopatele Reims, Sens, Langres și episcopatele Beauvais, Noyon și Châlons. Cu timpul, aceste teritorii sunt divizate astfel că numărul lor crește, iar cu timpul ele sunt integrate domeniului regal. La sfârșitul vechiului regim, denumirea de guvernământ ajunge să fie sinonimă cu cea de provincie, dar numărul lor variază, în general în jur de 33. Multe dintre acestea conțin teritorii care la diferite momente istorice au devenit guvernăminte autonome, dar de importanță mai redusă.