Salina Ocna Mureș este o veche unitate minieră din Ocna Mureș, județul Alba.
Generalități Intreprinderea aparține "Societății Naționale a Sării" din București (SALROM). Adresa: str. Mihai Eminescu 19, 515700 Ocna Mureș.
În afară de exploatarea zăcămintelor de sare gemă de la Ocna Mureș și Războieni-Cetate, Salina Ocna Mureș a avut în perioada postbelică și sarcina exploatării următoarelor zăcăminte de substanțe minerale nemetalifere:
- zăcământul de bentonit de la Ocna MureșZăcămȃntul se găsește în Dealul Banța din sudul orașului Ocna Mureș. Bentonitul a luat naștere în urma unui proces de diageneză a „Tufului de Hădăreni“ de vȃrstă sarmațiană, gros de cca 10 m. Unitatea s-a aflat pe str.Axente Sever. Coordonatele punctului de intrare în mină: 46,377494, 23,860822. Intreaga producție de bentonit a fost livrată, în stare brută, Blocului de Ulei Teleajen (jud. Prahova), fiind utilizată la purificarea uleiurilor provenite prin distilarea fracționată a țițeiului. Zăcămȃntul a fost exploatat între anii 1957 - 1998 de către Salina Ocna Mureș, după care a fost pus în rezervă..
- zăcământul de nisip cuarțos de la Făgetu Ierii, județul Cluj.
- zăcământul de calcare de la Poiana Aiudului, județul Alba.
- zăcământul de bentonit de la Șeușa, județul Alba.
Date geologice Zăcămintele de sare din Transilvania (exploatate sistematic în cursul vremii la Ocna Dejului, Cojocna, Turda, Ocna Mureș, Ocna Sibiului și Praid) s-au format cu 13,5 milioane de ani în urmă, într-o mare cu adâncime redusă și sub un climat tropical, foarte cald. Etajul geologic respectiv corespunde miocenului mediu. Stratul de sare se întinde pretutindeni în subsolul Transilvaniei, având o grosime medie (originară) de circa 400 m. Straturile groase de sedimente depuse ulterior deasupra orizontului de sare au apăsat cu o greutate imensă stratul maleabil și plastic de sare, care a căutat zone mai slabe ale scoarței terestre la marginea Transilvaniei, unde s-a ridicat sub forma unor ciuperci cu înălțimi de peste 1.000 m, ajungând de multe ori chiar până la suprafața pământului (cazul localităților cu vechi exploatări de sare menționate mai sus). La Ocna Mureș ciuperca de sare are o înălțime de cca 1.800 m (dovedită prin foraje de cercetare).
Cupola masivului diapir de sare care aflorează la suprafață (în centrul orașului Ocna Mureș) are o formă elipsoidală, cu axa mare (orientată nord-sud) de 800 m și axa mică (est-vest) de 500 m. Această zonă este împrejmuită cu un gard de prefabricate, care cuprinde o suprafață de 17 ha.
Exploatările de sare Exploatările vechi right|300px|thumb|Zona Ocna Mureş pe Harta Iosefină a Transilvaniei din anii 1769-1773 (Sectio 140) Datorită apariției la suprafată a sării, zăcământul a fost exploatat încă din epoca bronzului, continuând neîntrerupt în epoca dacică și epoca romană (în perioada romană localitatea s-a numit Salinae Vezi "Segmentum VIII" din "Tabula Peutingeriana".), în zona de vest și nord-vest a masivului, prin mici cariere (aici se găsesc în prezent „Lacurile Romane”). Minele romane erau, de obicei, camere lungi de 15-30 m, deschise la zi și cu exploatare în vatră. Din aceste perioade au fost descoperite numeroase unelte specifice de minierit, cum ar fi o lopată cu mâner scurt, mai multe de lopeți plate de tip „vâslă ”, un „satâr” cu mâner, două bucăți de lemn cu capete încovoiate (probabil tălpi de sanie pentru transportarea blocurilor de sare iarna), icuri de tip pană si un târnăcop primitiv (cu vârful dintr-un corn de bovină în care intra un mâner din lemn).
Volker Wollmann în monografia sa asupra minerituluiMineritul metalifer, extragerea sării și carierele de piatră în Dacia Romană, Cluj-Napoca, 1996 subliniază prezența în imediata apropiere a zăcămintelor de sare, de fiecare dată, a unei fortificații romane. Castrul roman de la Războieni-Cetate a apărat exploatările de sare de la Ocna Mureș.
Pe Harta Iosefină a Transilvaniei (Sectio 140), realizată la ridicarea topografică din anii 1769-1773 este marcată în felul următor prezența unor exploatări de sare abandonate în zona actualului oraș Ocna Mureș: "Ruiniert, Saltz Gruben, Okne"Traducerea: „ruinate, mine de sare, ocne“. .
Localitatea s-a dezvoltat spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, când a început exploatarea organizată a sării (după anul 1791), respectiv, când administrația austriacă a preluat controlul producției de sare.
Nu se cunosc date sigure asupra modului de exploatare al sării de la Ocna Mureș în Evul Mediu și în perioada premergătoare anului 1791.
Tehnica de deschidere a ocnelor vechi de sare din Ardeal Înainte de deschiderea unei noi ocne de sare în Ardeal Sursă: „Beitrag zur Mineralgeschichte von Siebenbürgen“ de Johann Fichtel (1780), se făceau deobicei foraje de explorare. Dacă până la adâncimea de 36 m (18 Klafter = 18 stânjeni) nu se intercepta sarea, se renunța la proiect, din cauza adâncimii prea mari a puțurilor. Ideal era ca solul să aibă o grosime de max. 10-12 m (5-6 stânjeni). La un rezultat pozitiv al primului foraj, se executa un al doilea, la o distanță de 6 m (3 stânjeni) de primul, pentru stabilirea exactă a grosimii stratului acoperitor deasupra celui de al doilea puț. Al doilea puț se amplasa preferențial la aceeași cotă cu primul sau cu max. 4-6 m (2-3 stânjeni) diferență de nivel față de primul puț. Un puț era rezervat pentru intrarea și ieșirea minierilor din ocne (cu ajutorul unor frânghii de cânepă), iar celălalt puț pentru extragerea sării din subteran. Puțurile se săpau cu profil patratic, fiecare latură având 2,8 m (9 pași; 1 pas = 0,3 m) până la o adâncime de 4 m (2 stânjeni) sub contactul steril-sare, după care se lărgea treptat pe următorii 4 m (2 stânjeni), cu profil tot patratic. Aici se făcea așa-numitul “fundament”, din bârne de lemn incastrate în sare, pe care se sprijinea întregul puț. Apoi se arma puțul, de jos în sus, la început cu un amestec de argilă, pleavă și lână de oaie (pentru impermeabilizarea pereților), după care cu bârne (grinzi) de lemn. Grosimea armăturilor era de 0,3 m (1 pas), astfel ca profilul efectiv al puțului se reducea în final de la 2,8 x 2,8 m la 2,5 x 2,5 m. De la nivelul steril-sare în jos pereții se căptușeau cu piele de bivol, care împiedeca contactul direct al apei cu pereții de sare. Apa care picura totuși în mină era captată și scoasă la suprafață. De la nivelul “fundamentului” în jos se săpa cu profil tot mai lărgit, conic, așa că după alți cca 8 m (4 stânjeni) cele 2 puțuri alăturate se uneau. De aici, mina lua o formă conică-ogivală cu secțiunea pe cât posibil circulară (care nu se realiza practic decât rar). Mina se declara gata pentru exploatare numai după ce un agent al administrației salinei, stând pe un bulgăre de sare în mijlocul ocnei, nu mai putea atinge tavanul ocnei cu ciocanul. Din acest moment, salariul tăietorilor de sare scădea de la 4,5 creițari (4,5 Kreuzer) pentru fiecare bloc de sare, la obișnuitul tarif de 1,5 creițari. Ocna era dată atunci oficial în funcțiune, primind totodată un nume. Costurile de deschidere ale unei ocne de sare se ridicau deobicei la peste 5.000 florini (guldeni) de argint.
Exploatări după anul 1791 După anul 1791 la Salina Ocna Mureș sarea uscată a fost exploatată în mai multe mine subteraneÎntre 1791-1918 minele au primit numele unor personalități din Casa austriacă de Habsburg (Iosif, Francisc, Ferdinand, Carolina, Ștefania). În perioada interbelică unele mine au fost redenumite cu nume ale unor membrii ai casei regale românești (Regina Maria, Principele Nicolae, Regele Mihai), iar după 23 august 1944 cu denumiri comuniste (23 August, 6 Martie, 1 Mai).
Minele de sare deschise între 1791-1880 au fost plasate exclusiv în partea de vest a masivului, având camere cu profil trapezoidal sau paralelipipedic. Galeriile de trasare ale minelor au fost situate la cca 60 m sub suprafața terenului, spre a se evita străpungeri incidentale cu vechile excavații miniere romane sau medievale. Ele sunt dispuse paralel cu direcția generală de alungire a masivului, fiind plasate pe 3 axe paralele. Pe axa vestică se găsește mina I (Iosifdupă numele împăratului Iosif al II-lea), mina II (Franciscdupă numele împăratului Francisc I al Austriei) și mina III (Ferdinanddupă numele împăratului Ferdinand I al Austriei), pe axa de mijloc mina IV (Carolina după Carolina Augusta de Bavaria (1792–1873), soția împăratului Francisc I al Austriei) și mina V (fără nume), iar pe axa estică (în centrul masivului) mina VI (mină de rezervă, fără nume) si o mină deschisă printr-un puț orb (fără nume). La lucrările de prelungire ale minei III (Ferdinand) spre sud, la prelungirea unei camere-aripă a minei VI (mina de rezervă) și la săparea spre vest a unei galerii din mina II (Francisc), s-a interceptat sterilul din afara masivului de sare, la distanțe mai mici decât era de așteptat. Acolo unde sterilul a fost străpuns (cum a fost cazul în partea de sud-vest a minei Ferdinand) s-au înregistrat infiltrații mari de apă în mină. În anii 1791-1792 s-au deschis minele Iosif (József) și Francisc (Franz/Ferenc), în 1813 mina Ferdinand, iar în 1821 au fost deschise cele două camere ale minei Carolina (Karolina). Toate aceste mine au fost închise în anul 1934 din cauza unor prăbușiri. La suprafața terenului s-au format deasupra lor cratere adȃnci și lacuri extinse. Mina Rudolfdupă numele prințului moștenitor Rudolf (1858-1889, fiul împăratului Franz-Joseph) deschisă în anul 1863 în partea de sud-vest a masivului. După 1918 a fost redenumită mina Regele Ferdinanddupă numele regelui Ferdinand I al României (1865-1927). Mina a fost închisă definitiv în anul 1934 în urma unor prăbușiri. Mina Ștefaniadupă numele prințesei Stéphanie a Belgiei, căsătorită în 1881 cu prințul mostenitor Rudolf (în perioada interbelică mina Regina Mariadupă numele reginei Maria a României, după 1944 mina 23 August), deschisă în anul 1872 în partea de sud-est a masivului de sare, a funcționat până în anul 1946. Mina a fost exploatată prin 8 camere trapezoidale (I-VIII), de mari dimensiuni. Mina Principele Nicolaedupă numele principelui Nicolae al României, al doilea copil al perechii regale Ferdinand și Maria, și frate mai mic al regelui Carol II (după 1944 numită mina 6 Martie), a fost deschisă printr-un puțCoordonatele puțului: 46,386538, 23,856095 (N46°23'11.5" E23°51'21.9") în partea centrală a masivului de sare în anii 1918-1919 și abandonată în anul 1954, ca urmare a faptului că la orizontul -100 m s-a produs o legătură accidentală cu vechea mină surpată și inundată Iosif, in urma căreia a fost și mina 6 Martie inundată. Sarea a fost exploatată aici prin metoda dizolvării statice subterane, în camere paralelipipedice sau tronconice suprapuse. Mina Regele Mihaidupă numele regelui Mihai al României (după 1944 Mina 1 Mai), deschisă în 1928, în partea de nord a masivului de sare, destinată inițial exploatării sării pe cale umedă (ca și mina învecinată Principele Nicolae). Ulterior a fost reprofilată pentru exploatarea sării exclusiv pe cale uscată, în formă de bulgări. Mina a avut 4 orizonturi (-90 m, -110 m, -130 m și -150 m), cu un puț de extracție (în incinta întreprinderii, coordonate: 46.388881, 23.859743) și un puț de aeraj (în afara incintei, coordonate: 46.391148, 23.855391). După inundarea minei în 1978, ambele puțuri au fost demolate. În anul 1952 au fost puse în funcțiune 6 sonde subterane in mina 1 Mai (câmpul I de sonde, la orizontul -150 m), care produceau saramura pentru Uzinele de Produse Sodice din localitate. Activitatea minei și a celor 6 sonde subterane a fost sistată în anul 1978, în urma unei catastrofe miniere de proporții. In acel an s-a produs o străpungere accidentală cu apele lacului învecinat Iosif, mina Regele Mihai (mina 1 Mai) fiind inundată și scoasă definitiv din funcțiune.