Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale (The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order) este o carte scrisă de Samuel P. Huntington în 1996.
Samuel Phillips Huntington este profesor la Harvard și un analist politic care a obținut notorietatea internațională prin lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” (1996), în care susține teza unei noi ordini mondiale, instaurată la sfârșitul Războiului Rece.
Teoria propusă de acesta, a fost formulată pentru prima oară în 1993, în “Foreign Affairs”, unde a publicat un articol intitulat “Ciocnirea civilizațiilor?”. Articolul era o reacție la cartea lui Francis Fukuyama, “Sfârșitul istoriei și ultimul om” (1992). În 1996, el își dezvoltă teoria în lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”. În România, lucrarea a apărut la editura Antet, într-o traducere realizată de Radu Carp și prefațată de Iulia Motoc.
Huntington pleacă în lucrarea sa de la diversele teorii asupra naturii politicii globale, în perioada de după Războiul Rece. Unii dintre autorii acestor teorii susțineau că drepturile omului, democrația și capitalismul au devenit singura alternativă ideologică pentru națiunile contemporane. Astfel, Francis Fukuyama argumenta că lumea a atins “sfârșitul istoriei”.
Huntington crede în schimb că în timp ce epoca ideologiilor a apus, lumea s-a întors la o stare normală caracterizată prin conflicte culturale. În teza sa, el argumentează că principală cauză a conflictelor în viitor vor fi diferențele de ordin cultural și religios.
Ca o extensie, el arată că conceptul de civilizație, ca cea mai înaltă formă de exprimare a identității culturale, va deveni din ce în ce mai utilă în analizarea potențialului de conflict. În acest sens el spunea: “Ipoteza mea susține că sursa fundamentală a conflictului în această lume nouă nu va fi determinată de aspectul economic sau de cel ideologic. Marea diviziune în rândul rasei umane și sursa dominantă a conflictelor va fi cea culturală. Statele naționale vor rămâne în continuare cei mai importanți actori în problemele lumii, însă principalele conflicte între națiuni și grupuri din diferite civilizații. Ciocnirea civilizațiilor va domina politica mondială. Linia dintre civilizații va reprezenta în viitor linia frontului” .
În esență, teza provocatoare și importantă a “Ciocnirii civilizațiilor” este aceea ca creșterea violențelor în lume este determinată de conflicte între state și culturi care se bazează pe tradiții religioase. Huntington, fost consilier politic a lui Clinton, argumentează că oamenii politici trebuie să țină cont de această situație în special când intervin în problemele interne ale altor țări. În cele cinci părți ale cărții sale el dezvoltă această teorie:
Partea I: Susține ideea conform căreia pentru prima oară în istorie, politica globală a devenit atât multipolară cât și multi-civilizațională; modernizarea este prezentată distinct față de occidentalizare și ea nu produce nici o universalizare a civilizației și nici o occidentalizare a acesteia.
Partea II: Balanța puterii se schimbă în rândul civilizațiilor: Vestul se află într-un relativ declin, în timp ce Asia își dezvoltă puterea economică, politică și militară. Islamul cunoaște o explozie demografică cu consecințe negative asupra țărilor musulmane și asupra vecinilor lor. Toate civilizațiile non-vestice își reafirmă propriile valori culturale.
Partea III: Acum se pun bazele unei noi ordini mondiale. Aceasta se caracterizează prin: societățile care au afinități culturale vor coopera între ele; eforturile de a schimba o societate de la o civilizație la alta vor eșua; țările se vor grupa în jurul statului care exprimă chintesența civilizației lor.
Partea IV: Pretențiile universaliste ale Vestului vor determina din ce în ce mai des conflicte cu celelalte civilizații, în special cu Islamul și China; la nivel local se vor declanșa războaie între musulmani și non-musulmani.
Partea V: Supraviețuirea Vestului depinde de americani care trebuie să-și reafirme identitatea, dar și de restul statelor vestice care trebuie să accepte că civilizația lor este unică și nu universală, iar țelul lor trebuie să fie efortul comun de reînnoire și prezervare a civilizației lor în fața asaltului civilizațiilor non-vestice. Evitarea unui război global al civilizațiilor depinde de măsura în care liderii mondiali vor accepta să coopereze pentru a menține caracterul multi-civilizațional al politicii globale.
În cadrul lucrării sale, autorul utilizează o serie de concepte noi și realizează o interesantă diferențiere a civilizațiilor. Elementul religios se pare că este criteriul cel mai important în această clasificare. În unele cazuri el folosește însă și alte criterii, precum proximitatea geografică sau similitudinile lingvistice. În funcție de aceste criterii el deosebește următoarele civilizații:
Civilizația „vestică”: cuprinde, după el, vestul Europei (Uniunea Europeană) și America de Nord. Tot aici se află și alte state derivate din statele europene, precum Australia sau Noua Zeelandă. Civilizația „ortodoxă”: cuprinde toate statele „ortodoxe printre care și România și Grecia. America Latină: E un hibrid între civilizația vestică și populația locală. Poate fi considerată ca parte a civilizației vestice însă cu structuri sociale și politice distincte de Europa și SUA. Civilizația „musulmană” Civilizația „sinică”: cuprinde China,Coreea, Singapore, Taiwan și Vietnam. Civilizația „japoneză”: considerată de autor a fi o sinteză între civilizația chineză și popoarele altaice... Civilizația hindică Civilizația Africii subsahariene: poate să devină, în concepția autorului, a opta civilizație.
Huntington susține ideea conform căreia la sfârșitul Războiului Rece conflictele între aceste civilizații s-au accentuat. În acest sens el oferă exemplul războaielor din Iugoslavia, Cecenia sau conflictul dintre India și Pakistan. O cauză fundamentală a acestor conflicte este credința Vestului în universalitatea sistemului său politic și a valorilor sale. Această idee este naivă și “promovarea în continuare a acestei idei nu va duce decât la accentuarea conflictului dintre civilizații.” Vestul trebuie să țină cont și de “civilizațiile concurente”, cea Sinică și Musulmană. Ele vor determina o schimbare a puterii politice, economice și militare, în detrimentul Vestului. Huntington arată că expansiunea civilizației vestice s-a încheiat și revoltele împotriva acesteia deja au început. Vestul se confruntă în zilele noastre cu numeroase probleme: slaba creștere economică, stagnarea populației, șomajul, droguri și criminalitatea. Astfel puterea economică se mută către Asia. Mai mult, puterea politică și cea militară o vor urma. Asia și islamul au fost cele mai active civilizații din ultimul sfert de secol. China probabil va avea cea mai puternică economie în secolul al XXI-lea, iar Asia este de așteptat să aibă șapte dintre cele mai puternice economii dintr-un „Top Ten” până în 2020. În concepția lui Huntington, civilizația sinică se afirmă deja datorită dezvoltării economice rapide. El crede că scopul Chinei este acela de a-și reafirma statutul de hegemon regional. În acel moment, statele din zonă i se vor subordona datorită tradiției istorice și a confucianismului. Aceste valori sunt opuse pluralismului și individualismului vestic. Cu alte cuvinte, statele din zonă, ca de pildă Coreea sau Vietnamul, vor accepta cererile chineze și vor deveni mult mai receptive la nevoile Chinei. Astfel Huntington crede că ridicarea Chinei prezintă una dintre cele mai importante amenințări pentru Vest. În ceea ce privește civilizația islamică autorul susține că ea a cunoscut o creștere explozivă a populației care a alimentat însă instabilitatea în interiorul ei, cât și la granițe. Pe fondul acestei situații, mișcările fundamentaliste au devenit din ce în ce mai populare. Manifestări pe care el le numește “Renașterea islamică” cuprind revoluția islamică din Iran din 1979 și primul război din Golf. Autorul vede civilizația musulmană ca un potențial aliat pentru China. Ambele au scopuri revizioniste și împart o istorie comună a conflictelor cu alte civilizații, în special cu Vestul. Interesele celor două civilizații sunt comune în ceea ce privește dezvoltarea armamentului, drepturile omului și democrația și opuse Vestului. Astfel se dezvoltă o “conexiune sino-islamică“; China va colabora îndeosebi cu Iranul și cu Pakistanul. Conflictele dintre civilizații vor avea loc “între musulmani și ne-musulmani”, și autorul identifică astfel “granițele însângerate” dintre civilizația islamică și cea non-islamică. Primele conflicte dintre cele două civilizații datează încă de la începutul Evului Mediu, odată cu invazia arabă în Europa și continuă cu cruciadele, cu expansiunea otomană și cu diviziunea lumii islamice de către imperiile europene în secolele al XIX-lea și al XX-lea. În istoria recentă, factorii care au contribuit la ciocnirea celor doua civilizații sunt: Renașterea islamică, explozia demografică în lumea islamică, la care se adaugă pretențiile universaliste ale Vestului.
Toți acești factori, istorici și moderni, vor conduce la ciocnirea dintre civilizația musulmana și cea occidentală. Aceasta va fi cel mai sângeros conflict al secolului al XXI-lea. Astfel atacurile de la 11 septembrie 2001 și acțiunile ulterioare din Afganistan și Irak au fost văzute ca o dovadă a teoriei lui Huntington.
În accepțiunea lui Huntington, conflictele dintre civilizații pot avea doua forme: “conflicte de-a lungul liniei de contact” și “conflicte între state-nucleu”. Primul tip de conflict se desfășoară la nivel local și are loc între state cu granița comună dar care aparțin unor civilizații diferite sau în interiorul aceluiași stat dar care are populații care aparțin unor civilizații diferite. Al doilea tip de conflict se desfășoară la nivel global între state importante aparținând unor civilizații diferite.
O altă interesantă delimitare făcută de autor este aceea între modernizare, occidentalizare și “state sfâșiate” (ambivalente).
Huntington face o distincție între modernizare și occidentalizare. Criticii tezei susțin că nu este posibilă modernizarea fără occidentalizare. Ca replică, cei care dau dreptate tezei lui Huntington aduc ca argument situația Japoniei. După ei, ea a adoptat tehnologia occidentală, democrația parlamentară, capitalismul, dar a rămas distinctă din punct de vedere cultural față de Occident. Aceeași situație o are și China sau “tigrii asiatici”.
Probabil cel mai bun exemplu al unei modernizări fără occidentalizare este Rusia, statul cheie al lumii ortodoxe. Huntington susține ideea că Rusia este un stat ne-occidental chiar dacă împărtășește cu Vestul o bună parte din moștenirea sa culturală. În același timp Occidentul se deosebește de civilizația „ortodoxă” prin faptul că a cunoscut Renașterea, Reforma și Iluminismul.
Autorul se referă la statele care încearcă să se afilieze la alte civilizații ca “state sfâșiate”. Turcia, a cărei lideri politici au încercat să occidentalizeze țara încă de la 1920, este cel mai bun exemplu. Istoria, tradițiile și cultura Turciei sunt derivate din civilizația islamică, dar elita pro-occidentală a imprimat țării o altă orientare, impunând instituții occidentale, alfabetul latin, a aderat la NATO, și caută să adere la Uniunea Europeană. Mexicul și Rusia sunt considerate de autor a fi la fel, “torn countries”. Australia este catalogată la fel, datorită civilizației sale vestice și orientării economice spre Asia.
Un “stat sfâșiat” trebuie să împlinească trei cerințe pentru ca să își redefinească identitatea: elitele trebuie să suporte tranziția; masele trebuie să accepte redefinirea; elitele civilizației căreia “statul sfâșiat” încearcă să alăture trebuie să accepte această țară.