Commonwealth of Nations 225px 225px|Harta Comunității Naţiunilor (2008)Cartierul general Marlborough House, Londra, Regatul Unit Șef al CommonwealthuluiRegele Charles al III-lea Secretar General al Commonwealthului Patricia Scotland din 1 aprilie 2016 IstoricDeclarația Balfour din 1926 18 noiembrie 1926Statutul de la Westminster, 11 decembrie 1931Declarația de la Londra 28 aprilie 1949 Altele Limbă oficială limba engleză Suprafață 29,958,050 km2Populația2,328,000,000 Estimări din 2013Site oficial: thecommonwealth.org Comunitatea Națiunilor, numit în mod uzual și Commonwealth și cunoscut inițial sub numele de British Commonwealth, este o organizație interguvernamentală a 53 de state membre independente. Exceptând Rwanda și Mozambic, toate aceste țări au făcut parte inițial din Imperiul Britanic, din care acesta din urmă s-a format.

Nici un guvern al Commonwealthului (britanic sau din altă țară) nu exercită putere unul asupra altuia, așa cum se întâmplă într-o uniune politică. Mai degrabă, relațiile dintre guvernele Comunității sunt unele caracteristice unei organizații internaționale prin care, țările cu diferite condiții sociale, politice și economice sunt tratate ca fiind egale în statut și cooperează într-un cadru al valorilor și obiectivelor comune, așa cum este subliniat în Declarația de la Singapore. Acestea includ promovarea democrației, drepturilor omului, statului de drept, libertății individuale, egalitarismului, comerțului liber, multilateralismului și păcii mondiale.Aceste obiective sunt îndeplinite prin proiecte și întâlniri multilaterale, ca și prin Jocurile Commonwealthului, care au loc o dată la patru ani. Simbolul acestei asociații este regele Carol al III-lea, cunoscută pentru acest motiv ca Șef al Commonwealthului. Această poziție nu-i conferă monarhului britanic nici un fel de putere politică sau executivă asupra statelor membre al Commonwealthului. Această poziție este pur simbolică, șeful executiv al organizației fiind Secretarul General al Commonwealthului.

Carol al III-lea este de asemenea șeful statului, (separat), a 16 state membre ale Commonwealtului, numite colectiv Regatele Commonwealthului. Cum fiecare regat este independent, Carol al III-lea, ca monarh, deține un titlu distinct pentru fiecare, deși, după conferința premierilor Commonwealthului din 2022, toate includ la sfârșit și pe cel de Șef al Commonwealthului. De exemplu, în cazul Australiei, titlul regal este Charles the Third, by the Grace of God, King of Australia and of His other Realms and Territories, Head of the Commonwealth (Carol al Treilea, prin Voia lui Dumnezeu, Rege al Australiei și al altor Regate și Teritorii ale Sale, Șef al Commonwealthului). În afară de aceste regate, majoritatea membrilor Commonwealthului au propriul lor șef de stat, 32 sunt republici, cinci sunt monarhii cu proprii lor monarhi, (Brunei, Lesotho, Malaezia, Eswatini și Tonga).

Istoric Origini

Deși are funcțiuni total diferite, Comunitatea este succesorul Imperiului Britanic. Lordul Archibald Primrose, aflat într-o vizită la Adelaide, Australia în 1884, a fost primul care a descris transformarea Imperiului Britanic ca un „Commonwealth of Nations”.

Începând cu anul 1887, au fost organizate conferințe ale premierilor britanci și ai coloniilor, ceea ce a dus la crearea a „Conferințelor Imperiale” din deceniul al treilea al secolului al XX-lea. Organizația oficială a Commonwealth a avut la bază tocmai aceste Conferințe Imperiale, în cadrul căreia era recunoscută independența unor colonii autonome și în special a dominioanelor. Jurământul irlandez de loialitate din 1921, includea Statul Liber Irlandez în grupul națiunilor care formau „British Commonwealth of Nations”. În cadrul Declarației Balfour de la Conferința Imperială din 1926, Regatul Unit și dominioanele sale au căzut de acord că sunt egale ca statut, nesubordonate în niciun fel una alteia sub niciun aspect al vieții lor interne sau al politicii externe, deși sunt unite de loialitatea lor comună față de Coroană, și sunt asociate în mod liber ca membri ai Commonwealthului Britanic al Națiunilor. Aceste relații au devenit oficiale odată cu adoptarea Statutului de la Westminster din 1931.

Obținerea independenței de către ultimii membri

După încheierea luptelor celui de-al doilea război mondial, Imperiul Britanic a început să se destrame, pe de-o parte datorită creșterii mișcărilor pentru independență din colonii și dominioane și parte datorită greutăților financiare ale Regatului Unit rezultate în urma cheltuielilor uriașe suportate în timpul conflagrației mondiale. Titulatura „British Commonwealth of Nations” a fost schimbată în „Commonwealth of Nations” pentru a reflecta situația care se modifica. Burma (care și-a obținut independența în 1948, cunoscută și ca Myanmar) și Aden (care și-a obținut independența în 1967) sunt singurele foste colonii care nu au devenit membre ale Commonwealthului după obținerea independenței. Dintre fostele protectorate și teritorii sub mandatul Ligii Națiunilor, Egiptul (independent din 1922), Irakul (independent din 1932), Transiordania (independenta din 1946), Palestina (care a devenit parte a statului Israel), Sudanul (independent din 1956), Kuweitul (independent din 1961), Bahrainul (independent din 1971), Omanul (independent din 1971), Qatarul (independent din 1971) și Emiratele Arabe Unite (independent din 1971) nu au aderat niciodată la Commonwealth. Republica Irlanda a părăsit Commonwealthul după proclamarea republicii în 1949. Totuși, printr-o lege din 1949 (Ireland Act), Parlamentul Regatului Unit a oferit cetățenilor Republicii Irlanda un statut similar cu cel al restului cetățenilor Commonwealthului.

Membrii Commonwealthului cu alți șefi de stat decât guvernul britanic

Problema statelor cu o structură constituțională care nu era bazată pe cea a unei coroane comune, dar care doreau să rămână membre ale Commonwealthului, a fost rezolvată în aprilie 1949, la întâlnirea premierilor Commonwealthului de la Londra. India a căzut de acord prin semnarea Declarației de la Londra ca, atunci când va deveni republică în ianuarie 1950, să-l accepte pe suveranul britanic ca „simbol al asociației libere al națiunilor membre independente ale lui [Commonwealthului] și, prin aceasta, ca Șef al Commonwealthului”. În schimb, celelalte membre al Commonwealthului recunoșteau continuitatea calității de membru a Indiei în cadrul asociație. La insistența Pakistanului, cazul Indiei nu a fost considerat unul excepțional și s-a căzut de acord ca și altor state să li se poată acorda același tratament ca și Indiei.

Declarația de la Londra este considerată drept momentul de început al Commonwealthului modern. India a stabilit un precedent și, alte națiuni care au devenit republici sau au fost proclamate monarhii constituționale, și-au ales alți sefi de stat decât monarhul britanic.

Commonwealthul „vechi”, „nou” și „alb”

Odată cu dezvoltarea Commonwealthului, fostele dominioane britanice de până în 1945 au început să fie cunoscute cu numele colectiv de „Vechiul Commonwealth”, în special după ce, în deceniul al șaptelea, unii dintre ei au încercat să se distanțeze de națiunile sărace, membrii africani și asiatici – „Noul Commonwealth. Acuzațiile conform cărora Vechiul Commonwealth, cel „alb”, are interese diferite față de membrii africani în particular, sau de colonialism și rasism au apărut în special în timpul dezbaterilor încinse despre Rodezia (din deceniile al șaptelea și al optulea) sau cu privire la impunerea de sancțiuni internaționale împotriva apartheidului din Africa de Sud (din deceniul al nouălea). Termenul „Noul Commonwealth” este folosit în Regatul Unit pentru desemnarea țărilor recent care își cuceriseră de curând independența, care erau națiuni ale altor rase decât cea albă și aveau un nivel de dezvoltare economică scăzut.

În ultimii ani, termenul „Commonwealthul alb” este folosit cu un sens depreciativ, pentru numirea națiunilor membre bogate, cu populație majoritară albă, care au interese și obiective diferite de cele din Asia și în special din Africa.

Calitatea de membru Criterii de acordare a calității de membru

Criteriile de acordare a calității de membru al Commonwealthului s-au dezvoltat în timp, fiind formalizate într-o serie de documente. Statutul de la Westminster din 1931, documentul fundamental al organizației, cerea ca membrii trebuie să aibă statutul de dominioane. Declarația de la Londra din 1949 schimba această prevedere, permițând republicilor și monarhiilor indigene să acceadă în Commonwealth cu condiția recunoașterii monarhului britanic în funcția de Șef al Commonwealthului. În perioada de început al decolonizării din deceniul al șaptelea, aceste condiții au fost completate cu o serie de principii politice, economice și sociale. Primul dintre acestea a fost stabilit în anul 1961, când s-a decis ca respectul pentru egalitatea rasială să fie o condiție pentru acordarea calității de membru. Această condiție a dus la retragerea cererii de readmitere a Africii de Sud, (care era cerută date fiind prevederile Declarație de la Londra, în condițiile în care Africa de Sud devenise republică). În Declarația de la Singapore, statele membre își luau obligația promovării păcii mondiale, libertății, drepturilor omului, egalității și comerțului liber.

Aceste criterii nu au avut un caracter obligatoriu pentru două decenii, până când, în 1991, a fost emisă Declarația de la Harare, care obliga liderii membrilor organizației să aplice principiile de la Singapore pentru încheierea decolonizării, terminarea Războiului Rece și eliminarea politicii de Apartheid din Africa de Sud. Mecanismele prin care aceste principii urmau să fie aplicate au fost create și modul lor de implementare a fost clarificat în cadrul „Programului de acțiune a Commonwealthului” care a dus la crearea „Grupului Ministerial de Acțiune al Commonwealthului” (CMAG), care avea puterea de decizie asupra calității de membru în lumina principiilor de la Harare. De asemenea, în 1995, a fost creat Grupul Interguvernamental pentru finalizarea și codificarea completă a criteriilor pentru admiterea în rândurile membrilor Commonwealthului. Raportul final al acestuia din 1997 a stabilit că orice potențial membru din viitor trebuie să aibă o legătură constituțională directă cu un membru deja existent al organizației.

În plus față de această nouă regulă, regulile mai vechi au fost adunate într-un singur document. Aceste cerințe au rămas neschimbate până în ziua de azi. Astfel, un membru trebuie să: accepte și să se conformeze principiilor de la Harare, să fie state suverane, să recunoască monarhul Regatelor Commonwealthului statutul de Șef al Commonwealthului, să accepte limba engleză ca mijloc de comunicație în organizație, să respecte dorința populației față de statutul de membru al Commonwealth.

Aceste cerințe se află într-un proces continuu de revizuire și rapoarte asupra potențialelor amendamente trebuie prezentate Conferinței Șefilor de Guvern al Commonwealthului Noi membri nu vor fi admiși până în 2009.

Membrii thumb|250px|left|Drapelele membrilor Commonwealthului în fața Ministerului de Externe și Commonwealthului din Londra

Commonwealthul are 53 membri.

Populația combinată a membrilor este de aproximativ 1,5 miliarde de locuitori, aproape o treime din populația globului, fiind de aproape două ori mai mare decât populația Americilor (America de Nord și de Sud. Dintre aceștia, 1,4 miliarde de oameni locuiesc pe subcontinentul Indian, iar 93% din populație trăiește în Africa și Asia. Cele mai mari cinci națiuni ale Commonwealthului din punct de vedere al populației sunt: India (1,1 miliarde), Pakistan (165 milioane), Bangladesh (148 milioane), Nigeria (137 milioane) și Regatul Unit, (60 milioane). Tuvalu este membrul cu cea mai mică populație – 11.000 de locuitori.