Tifosul exantematic, numit și tifosul epidemic, tifosul istoric, tifosul lumii vechi, tifosul european, tifosul clasic, tifosul de păduchi, tifosul peteșial, febra peteșială, tifosul de foamete, tifosul de război, tifosul de lagăr, este o boală infecțioasă acută contagioasă și epidemică, determinată de Rickettsia prowazekii (după numele medicilor american Ricketts și ceh von Prowazek, victime ale tifosului exantematic), transmisă de la om la om prin intermediul păduchelui. După o incubație de 5-20 zile, boala se manifestă clinic printr-o evoluție ciclică de circa 2 săptămâni, cu febră mare, erupție maculopeteșială difuză a trunchiului și al membrelor cu aspect de "cer înstelat", stare tifică, multiple tulburări circulatorii și nervoase. Profilaxia se face prin izolarea bolnavilor, deparazitare și vaccinare. Epidemiile apar în caz de persistență a pediculozei întreținută de lipsa de igienă, neschimbarea rufăriei, frig. Deplasările de populație și aglomerațiile, realizate mai ales în perioadele anormale, provocate de războaie, constituie alți factori favorizanți. Marea epidemie de tifos exantematic de la sfârșitul primului război mondial a provocat în țările din răsăritul Europei circa 30.000.000 de bolnavi, cu peste 3.000.000 de morți. În România, în timpul celor două războaie mondiale, s-a semnalat o morbiditate și mortalitate ridicate prin tifos exantematic. Astfel în iarna 1917 și primăvara 1918, în Moldova s-au înregistrat peste 750.000 de cazuri de îmbolnăviri cu 125.000 decese. La finalul celui de al doilea Război Mondial, numai în Moldova, s-au menționat peste 80.000 de cazuri, cu aproximativ 3.500 decese. Utilizarea pe scară largă la începutul anilor 1950 a insecticidului diclordifeniltricloretan (DDT) a dus la un declin spectaculos al numărului de păduchi de corp. Tratamentul rickettsiozelor, introdus în 1948, cu tetraciclină, doxiciclină și cloramfenicolul a redus cu mult morbiditatea, iar în anii care au urmat, tifosul exantematic a devenit sporadic și, treptat, a fost înlocuit cu rare cazuri de tifos exantematic repetat prin recădere (boala Brill-Zinsser), la purtătorii cronici, provenind dintre foștii bolnavi din perioada epidemică. Din anii '90 și până în prezent au fost raportate cazuri sporadice și mici focare în zonele montane din America Centrală și de Sud (mai ales în Peru) și în Africa (Burundi, Uganda, Etiopia, Nigeria și Rwanda), Rusia și Kazahstan, precum și în mai multe state din estul Statelor Unite.Valeriu Rusu. Dicționar medical. Editura Medicală, București, 2010Elizabeth A. Martin. Oxford. Dicționar de medicina. Editia a VI-a. Editura ALL. 2011Marin Gh.Voiculescu. Boli infecțioase. Vol. II. Editura Medicală, București, 1990 Tratat de epidemiologie a bolilor transmisibile. Sub redacția Prof. univ. dr. Aurel Ivan. Editura Polirom, Iași 2002 Facts about epidemic louse-borne typhus. European Centre for Disease Prevention and Control (ECDC). An agency of the European Union
Istoricul epidemiilor de tifos exantematic Ciuma din Atena (430 î.Hr.), descrisă de Tucidide, unii autori consideră că a fost provocată de Rickettsia prowazekii agentul patogen al tifosului exantematic, alții de Salmonella typhi, agentul patogen al febrei tifoide.Joseph M. Conlon. The Historical Impact of Epidemic Typhus. Montana State University, 2007Kelly, Daryl J., et al. The past and present threat of rickettsial diseases to military medicine and international public health. Clinical Infectious Diseases 34.Supplement_4 (2002): S145-S169. Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, tifosul a ucis mai mult de 2 milioane de indieni nativi din zonele muntoase din Mexic.C. Socolovschi and D. Raoult. Typhus Fevers and Other Rickettsial Diseases, Historical. În Encyclopedia of Microbiology Six-Volume Set, Third Edition: 3rd Edition. Editor Moselio Schaechter. Academic Press, 2009 În Războiul de treizeci de ani din Franța (1618-1648) au murit de tifos, ciumă și foametea 10.000.000 de persoane și probabil o jumătate din populația totală a Germaniei, doar 350.000 au murit în luptă.Hans Zizsser. Rats, lice and history. London: George Routledge & Sons, 1935. În 1812, Marea Armată a lui Napoleon a pornit spre Moscova cu aproximativ 500.000-700.000 de soldați, dar numai 3.000 din ei s-au întors; 20% dintre soldații au murit de tifos exantematic.Bechah, Y., Capo, C., Mege, J. L., & Raoult, D. Epidemic typhus. The Lancet infectious diseases, 2008, 8(7), 417-426. În 1816–19, în Irlanda au murit de tifos exantematic 190.000 persoane , iar 120.000 de foame și de febra tifoidă. În Războiul din Crimeea din 1854–56, au decedat de tifos, holeră și dizenterie 65.000 de soldați francezi și englezi și 38.000 de soldați ruși. În 1914 în timpul invaziei austriecilor în Serbia tifosul exantematic a ucis 200.000 de soldați sârbi pe front, aproape un sfert din forțele lor armate, din cei 400 de medici din Serbia, 126 a murit de tifos în timp ce tratau bolnavii. Aproape 30.000 dintre cei 60.000 de prizonieri austrieci capturați de sârbi au murit din cauza tifosului exantematic. La sfârșitul primului război mondial și după Revoluția bolșevică din 1917, tifosul exantematic a provocat în țările din răsăritul Europei circa 30.000.000 de bolnavi, cu peste 3.000.000 de morți, majoritatea în Rusia.Marin Gh.Voiculescu. Boli infecțioase. Vol. II. Editura Medicală, București, 1990 În România în iarna 1917 și primăvara 1918, numai în Moldova s-au înregistrat peste 750.000 de cazuri de îmbolnăviri de tifos exantematic cu 125.000 decese. Tratat de epidemiologie a bolilor transmisibile. Sub redacția Prof. univ. dr. Aurel Ivan. Editura Polirom, Iași 2002 350 de medici români și personalul medical francez din spitalul de campanie de la Vila Greierul din Iași condus de Jean Clunet au murit de tifos.Dumitru T. Buiuc. Microbiologie medicală: ghid pentru studiul și practica medicinei. Ediția a VI-a. Editura Gr. T. Popa. Iași: 2003 În timpul celui de-al doilea război mondial tifosul exantematic a apărut mai ales în numeroase lagăre de concentrare germane. De la sfârșitul acestui război nu s-au mai semnalat epidemii de tifos. La finele celui de al doilea Război Mondial, numai în Moldova, s-au menționat peste 80.000 de cazuri de tifos exantematic, cu aproximativ 3.500 decese.
Iată cum a descris evoluția tifosului exantematic izbucnit în iarna 1917 și primăvara 1918 în Moldova profesorul Ioan Cantacuzino în articolul "L'épidemie de typhus exanthématique en Roumanie pendant la dernière guerre - Société de Pathologie Exotique, Paris, séance de mars 1920" perioada când, ca prim delegat al României, Ioan Cantacuzino pregătea semnarea tratatului de pace de la Trianon: "J. Cantacuzène. L'épidémie de typhus exanthématique en Roumanie pendant la dernière guerre. Bulletin de la Société de pathologie exotique 1920, tome 13. - Paris : Masson, 1920, pages 283-304
''Înainte de războiul din 1916, tifosul exantematic era aproape necunoscut în România; din când în când, la intervale rare, au fost semnalate mici focare izolate, mai ales printre țiganii din marginea Bucureștiului; dar aceste cazuri au rămas excepționale și atunci când a izbucnit războiul, medicii români nu cunoșteau boala, doar câțiva dintre ei au avut ocazia să o cunoască. Cât despre febra recurentă, ea nu a existat în România înainte de 1915; nici un caz nu a fost constat până la acel moment; ca urmare a campaniei în 1913 din Bulgaria, unde această boala este endemică, ea și-a făcut apariția sub forme de cazuri izolate și destul de rare. Chiar la începutul campaniei din 1916, un mic focar de tifos exantematic (5 cazuri în aceeași familie) a fost descoperit într-un sat din Dobrogea. El a fost repede stins (izolarea bolnavilor, despăduchere tuturor locuitorilor satului). Boala a fost foarte probabil importată de trupele rusești care operau în această regiune, poate și de spioni bulgari care cutreierau țara.
Nu au fost semnalate alte cazuri până în momentul când retragerea românească a început să se transforme în dezastru; epuizată de marșuri și lupte, insuficient îmbrăcată, abia hrănită, parțial dispersată, armata română s-a retras, pe un frig năprasnic, în Moldova; învălmășeală în satele Moldovei a devenit în curând într-atât de mare, ca urmare a afluxului trupelor extenuate și a exodului populației civile care fugea de invazia germană, încât tifosul exantematic și-a găsit împlinite dintr-odată împrejurările cele mai prielnice pentru întinderea lui: în localitățile în care cantonau regimentele, nu arareori puteai vedea 25-30 de oameni înghesuiți într-o odăiță țărănească. Promiscuitatea era înfricoșătoare, iar putința de îngrijire a corpului era nulă. Nu erau localuri pentru a adăposti oamenii sau izola bolnavii; lipsea lenjeria, dar și hainele de schimb pentru soldați pe care păduchii nu au întârziat să mișune; caii mureau cu miile de foame și de istovire sau erau reduși la năluci ambulante; aprovizionarea cu alimente și furaje era aproape imposibilă în această țară, odinioară atât de bogată, dar pe care trupele rusești o epuizaseră de mijloace de existență; populația civilă de la sate era privată de asistență medicală, aproape toți medicii erau mobilizați; aceasta era situația când epidemia izbucnise. Diviziile mai sănătoase au fost lăsate pe front pentru a ține piept inamicului, a cărui înaintare a fost în cele din urmă oprită; aici condițiile de igienă au fost mai bune, învălmășeală mai mică, alimentația mai substanțială, iar epidemia de tifos se propaga mediocru; acestea au fost printre cele mai încercate divizii retrase de pe front pentru a se reconstitui, fiind cazate în condiții detestabile, și astfel boala a evoluat și s-a extins rapid.
Cine ar putea uita tabloul pe care îl prezentau gara Iașilor și mahalalele lui, în februarie 1917. Soldați risipiți și rămași în urmă, refugiați de tot felul, năpădeau de pretutindeni, pe jos sau pe calea ferată, albiți de păduchi, ei împrăștiau în calea lor boala, unii dintre ei cădeau morți în drum, alții în clipa sosirii lor; zilnic pe peroanele gărilor, pe drumurile spre oraș, la ușile spitalelor ticsite de bolnavi stăteau mormane de cadavre îngrămădite cu sutele, unele peste altele; medici și infirmierii cădeau atinși de molimă peste tot; nu mai erau nici scânduri pentru sicrie, iar căruțele târâte de cai ca umbre, purtau cadavrele trântite grămadă; imaginile clasice ale ciumei din Atena se impuneau irezistibil în memoria noastră.
Epidemia a debutat în mod insidios în decembrie 1916; ea era puțin cunoscută la început de către medici, așa cum se întâmpla aproape întotdeauna în astfel de cazuri; în prima jumătate a lunii ianuarie, se notau în registrele infirmeriilor regimentare un număr tot mai mare de diagnostice de „gripă infecțioase“ sau de „stări tifice grave“; de fapt era vorba în acel moment de cazuri de tifos exantematic nediagnosticate. Epidemia a fost recunoscută oficial în a doua jumătate a lunii ianuarie. În acest interval, nu au fost luate măsuri generale sau coordonate, atât de mare era haosul; și astfel virusul a avut posibilitatea să facă numeroase pasaje și boala s-a generalizat, de la începutul lunii februarie, cu o intensitate îngrozitoare.
Din acel moment, morbiditatea și mortalitatea au fost în creștere rapidă; ambele au atins punctul lor culminat în martie, apoi au descrescut destul de repede pentru a ajunge aproape la zero spre sfârșitul lunii mai. În iunie, epidemia a fost practic stinsă și au fost semnalate numai câteva cazuri izolate în iulie. Timp de șase luni, s-au semnalat, ici și colo, doar câteva cazuri foarte rare, arătând că rezervorul virusului nu a fost încă epuizat. A existat o ușoară recrudescență, care a dispărut rapid, în iarna anului 1918, cu o mortalitate mică.