Serbia ,în : ; în ; în albaneză și română: ; în slovacă și [ˈsr̩pskɔ], [ˈsr̩psko]; în . oficial Republica Serbia (în [repǔblika sř̩bija] ), este o țară situată la răscrucea Europei Centrale cu Europa de Sud-Est, în sudul Câmpiei Panonice și în Balcanii centrali. Statul suveran se învecinează cu Ungaria la nord, cu România la nord-est, cu Bulgaria la sud-est, cu Macedonia de Nord la sud, cu Croația și cu Bosnia și Herțegovina la vest și cu Muntenegru spre sud-vest. Țara revendică o frontieră cu Albania prin teritoriul disputat Kosovo. Serbia numără aproximativ 7 milioane de locuitori. Capitala sa, Belgrad, se numără printre cele mai vechi și mai mari orașe din sud-estul Europei.
Teritoriul a fost locuit din paleolitic, iar migrațiile slave în Balcani dintre secolele V-VII au dus la formarea câtorva suverane în Evul Mediu timpuriu, state care uneori au recunoscut în mod nominal suzeranitatea bizantină, francă și maghiară. Regatul Serbiei a obținut recunoașterea de către Vatican și Constantinopol în 1217, ajungând la apogeu în 1346 ca un Țarat Sârb de relativ scurtă durată. La mijlocul secolului al XVI-lea, întreaga Serbia modernă a fost anexată de otomani, dominație de Imperiul Habsburgic, care a spre Serbia Centrală pe la sfârșitul secolului al XVII-lea, reușind să cucerească și să mențină sub control un cap de pod în Vojvodina modernă. La începutul secolului al XIX-lea, Revoluția sârbă a dus la apariția statului național ca prima monarhie constituțională din regiune, care și-a extins ulterior teritoriul. După pierderile omenești dezastruoase din Primul Război Mondial și unificarea ulterioară a fostei coroane Habsburgice a Voivodinei (și a altor teritorii) cu Serbia, țara a cofondat, împreună cu alte popoare slave sudice, Iugoslavia, stat ce a existat în diferite configurații politice până la războaiele iugoslave din anii 1990. În procesul destrămării Iugoslaviei, Serbia a format o uniune statală cu Muntenegru care a fost însă dizolvată pe cale pașnică în 2006. În 2008, parlamentul provinciei Kosovo a declarat în mod unilateral independența acestui teritoriu, și a fost recunoscut de majoritatea țărilor membre ONU.
Serbia este membră a ONU, Consiliului Europei, OSCE, PpP, OCEMN, CEFTA și în curs de aderare la OMC. Începând din 2014, țara negociază aderarea la UE cu perspectiva aderării la Uniunea Europeană până în 2025. Din 2007, Serbia aderă formal la politica de neutralitate militară. O economie cu venituri medii spre ridicate, dominată de sectorul serviciilor, urmat de sectorul industrial și agricultura, țara se situează relativ sus pe indicele dezvoltării umane (66), (45), și pe indicele global al păcii (54).
Etimologie Originea denumirii de „Serbia” este neclară. Diverși autori au menționat numele sârbilor (în ) și sorbilor (în sorabă superioară: Serbja; în sorabă inferioară: Serby) în diferite variante: Surbii, Suurbi, Serbloi, Zeriuani, Sorabi, Surben, Sarbi, Serbii, Serboi, Zirbi, Surbi, Sorben, etc. Ei au folosit denumirile acestea pentru cu referire la sârbi și sorabi în zone în care prezența lor istorică (sau actuală) nu a fost și nu este contestată (în special în Balcani și Lusația), dar există și surse care menționează nume identice sau similare în alte părți ale lumii (mai ales în Sarmația Asiatică din Caucaz).
Teoretic, rădăcina * sъrbъ a fost pusă în legătură cu cuvântul rusesc paserb (, „fiul vitreg”), cu cel ucrainean prîserbîtîțea (, „a se alătură”), vechiul indic sarbh- („a lupta, a tăiaa, a ucide”), latinescul („a alcătui, a constitui”), și grecescul siro (, „a repeta”). Cu toate acestea, lingvistul polonez (1906-1982) a derivat denumirea de Srb de la srbati (cf. sorbo, absorbbo). Cercetătorul sorab H. Schuster-Šewc a sugerat o conexiune cu verbul proto-slav pentru „a sorbi” * sbrb-, de unde se trage și cuvântul românesc.
Istorie
Preistorie
Dovezile arheologice de așezări din paleolitic pe teritoriul Serbiei actuale sunt rare. Un fragment de maxilar uman a fost găsit în (Mala Balanica) și se crede că are o vechime de până la 525.000–397.000 de ani.Roksandic M., Mihailovic D., Mercier N., Dimitrijevic V., Morley M.W., Rakocevic Z., Mihailovic B., Guibert P. et Babb J. A human mandible (BH-1) from the Pleistocene deposits of Mala Balanica cave (Sicevo Gorge, Nis, Serbia) // Journal of Human Evolution, 2011, V.61, pp.186–196.
Cam pe la 6.500 î.e.n., în perioada neolitică, și Vinča au existat în Belgradul modern sau în apropierea acestuia și au dominat o mare parte a Europei de Sud-Est (precum și părți din Europa Centrală și Asia Mică). Două importante situri arheologice locale din această epocă, și , există încă în apropierea malurilor Dunării.
Istoria antică În timpul Epocii Fierului, tracii, dacii și ilirii au fost găsiți de grecii antici în timpul expansiunii lor în sudul Serbiei moderne, în secolul al IV-lea î.e.n.; punctul de nord-vest al imperiului lui Alexandru cel Mare era în zona orașului . Tribul celtic al lui scordiscilor s-a așezat în întreaga zonă în secolul al III-lea î.e.n. și a format un stat tribal, construind mai multe fortificații, inclusiv capitala de la Singidunum (actualul Belgrad) și Naissos (actualul Niš), însă au sfârșit prin a fi asimilați de masa traco-ilirică. stanga|miniatura| Rămășițele Palatului Imperial Felix Romuliana, sit în Patrimoniul Mondial UNESCO dreapta|miniatura|Coif roman din secolul 4 d.Hr. Romanii au cucerit o mare parte a teritoriului în secolul al II-lea î.e.n. În 167 î.e.n. a fost înființată provincia romană Illyricum; restul a fost cucerit în jurul anului 75 î.e.n., formând provincia romană Moesia Superior; regiunea modernă Srem a fost cucerită în 9 î.e.n.; iar Bačka și Banatul în 106 e.n., după Războaiele Dacice. Drept urmare, Serbia contemporană se extinde integral sau parțial pe mai multe foste provincii romane, între care Moesia, Pannonia, Praevalitana, Dalmația, Dacia și Macedonia.
Principalele orașe din Moesia Superioară (și din împrejurimi) erau: Singidunum (Belgrad), Viminacium (astăzi vechiul Kostolac), Remesiana (astăzi, Bela Palanka), Naissos (Niš) și Sirmium (astăzi, Sremska Mitrovica), care a fost una din capitalele romane în timpul Tetrarhiei. Șaptesprezece împărați romani s-au născut în zona Serbiei moderne, țara fiind pe locul doi doar după Italia contemporană. Cel mai faimos dintre aceștia a fost Constantin cel Mare, primul împărat creștin, care a emis un edict de toleranță religioasă în întregul Imperiu.
Când Imperiul Roman a fost divizat în 395, cea mai mare parte a Serbiei a rămas sub Imperiul Roman de Răsărit, în timp ce părțile sale din nord-vest au fost incluse în Imperiul Roman de Apus. De la începutul secolului al VI-lea, slavii, prezenți în tot Imperiul Bizantin în număr mare, s-au amestecat cu populația băștinașă (daci, iliri, traci romanizați) și au asimilat-o, din acest amestec de popoare rezultând slavii sudici actuali, printre care și sârbii. The Illyrians. A Stipcevic. Noyes Press. Pg 76 the Slavs merged with these people (the Illyrians), thus preserving in their own identity remains of ancient Illyrians;
Evul Mediu thumb|left|Harta religiilor de pe teritoriul Serbiei actuale în anul 1054.
Sârbii albi, un trib slav care s-a stabilit în Balcani între secolele V-VII, a înființat înaintea secolului al VIII-lea. În 822 se afirma că sârbii locuiau cea mai mare parte a Dalmației Romane, teritoriul lor acoperind ceea ce este astăzi sud-vestul Serbiei și părți ale țărilor vecine. Între timp, Imperiul Bizantin și Țaratul Bulgar dețineau alte părți ale teritoriului. Creștinismul a fost adoptat de conducătorii sârbi pe la 870, iar până la mijlocul secolului al X-lea statul sârb se întindea de la Marea Adriatică prin Neretva, Sava, și Skadar. Între anii 1166 și 1371, Serbia a fost condusă de dinastia Nemanjić (a cărei moștenire este deosebit de prețuită), sub care statul a fost ridicat la rang de regat (și, pentru scurt timp, de țarat) și episcopia sârbă la rang de arhiepiscopie autocefală (prin efortul lui Sava, sfântul protector al Serbiei). Monumentele din perioada Nemanjić supraviețuiesc în multe (mai multe fiind în ) și . În aceste secole, statul (și influența) sârbilor s-a extins semnificativ. Partea de nord, Voivodina, a fost dominată de Regatul Ungariei. Perioada cunoscută sub numele de a însemnat fragmentarea în ducate a statului odinioară puternic, culminând cu bătălia de la Kosovo Polje (1389) împotriva Imperiului Otoman aflat în ascensiune. Despotatul Sârb a fost în cele din urmă cucerit de către otomani în 1459. Amenințarea otomană și cucerirea din cele din urmă a dus la mari migrații ale sârbilor către vest și nord. miniatura| Bătălia de la Kosovo Polje
Dominația otomană și habsburgică După pierderea independenței în favoarea Regatului Ungariei și Imperiului Otoman, Serbia și-a redobândit vremelnic suveranitatea în timpul lui Iovan Nenada în secolul al XVI-lea. Trei invazii habsburgice și numeroase rebeliuni au pus multe probleme autorității otomane. Un eveniment celebru a fost revolta din Banat din 1595, în contextul Războiului celui Lung dintre otomani și habsburgi.Agoston-Masters:Encyclopaedia of the Ottoman Empire , p.518 Zona Vojvodinei moderne a fost ocupată de otomani im secol înainte de a fi cedată Imperiului Habsburgic la sfârșitul secolului al XVII-lea, în baza Tratatului de la Karlowitz.
În toate ținuturile sârbești de la sud de Dunăre și Sava, nobilimea a fost eliminată, iar țărănimea a fost devenit iobagă în slujba stăpânilor otomani, în vreme ce o mare parte din clerici au fugit ori s-au ascuns în mănăstiri izolate. În sistemul otoman, sârbii, în calitate de creștini, erau considerați o clasă inferioară de oameni și supuși unor biruri grele, iar o mică parte din populația sârbă a cunoscut islamizarea. Otomanii au desființat Patriarhia Sârbă de Peć (1463), dar au reînființat-o în 1557, oferind o continuare limitată a tradițiilor culturale sârbești în cadrul imperiului.S.Aksin Somel, Historical Dictionary of the Ottoman Empire, Scarecrow Press, Oxford, 2003, p 268
Pe măsură ce marile migrații sârbești au depopulat cea mai mare parte a sudului Serbiei, sârbii au căutat refugiu peste Dunăre în nord în Voivodina și la Frontiera Militară din vest, unde coroana austriacă le-a acordat drepturi prin decizii cum ar fi din 1630. Centrul ecleziastic al sârbilor s-a mutat spre nord, la Mitropolia Sremski Karlovci, în timp ce a fost din nou desființată de otomani în 1766. Jelavich, Barbara. Istoria Balcanilor: secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, volumul 1 - pagina 94 . Cambridge University Press, 1983. În urma mai multor petiții, Sfântul Împărat Roman Leopold I a acordat oficial sârbilor care voiau să plece dreptul la un ținut autonom în cadrul Coroanei Habsburgice. Todorovic, Jelena. O carte a festivalului ortodox în Imperiul Habsburgic: Salutul festiv al lui Zaharija Orfelin către Mojsej Putnik (1757) - pp. 7-8 . Ashgate Publishing, 2006
În 1718-39, monarhia habsburgică a ocupat Serbia centrală și a înființat „”. În afară de Voivodina și nordul Belgradului, care au fost absorbite în Imperiul Habsburgic, Serbia Centrală a fost ocupată din nou de Habsburgi și în și .
Revoluția și independența thumb|left|upright| Karađorđe Petrović, liderul Primei Răscoale Sârbe