Panzerkampfwagen VI Tiger (abreviat SdKfz 181) a fost un tanc greu de luptă din Germania nazistă și a folosit în al Doilea Război Mondial de la șfârșitul anului 1942 până la sfârșitul războiului în Europa (1945). Este considerat unul dintre cele mai bune tancuri ale celui de-al doilea război mondial și a fost creat pentru a contracara eficiența tancurilor sovietice T-34 și KV-1. Tiger I a fost primul tanc cu tunul de 88mm care și-a dovedit valoarea împotriva țintelor aeriene și terestre. Pe parcursul războiului Tiger I a fost prezent în toate teatrele de luptă. Deși Tiger I era temut de adversari, acesta avea un motor necorespunzător, era scump, iar durata de asamblare era lungă. Au fost făcute în total 1.347 de bucăți între august 1942 și august 1944 . Tiger I era predispus la defectare și avea probleme cu șenilele, deși era rezistent mecanic era foarte greu de întreținut și dificil de transportat. A fost scos din producție în august 1944 în favoarea tancului Tiger II. Tancul a fost denumit "Tiger" de către Ferdinand Porsche, proiectantul versiunii necâștigătoare, numeralul roman I fiindu-i adăugat ulterior după ce Tiger II a intrat în producție. Denumirea inițială germană era Panzerkampfwagen VI Ausführung H1 (‘Tancul VI versiunea H1’, abreviat PzKpfw VI Ausf. H1), apoi a fost redenumit ca PzKpfw VI Ausf.E în martie 1943 având modificări minore care îmbunatațeau tancul. Tancul avea de asemenea denumirea de inventar militar SdKfz 181 (Sonderkraftfahrzeug 181 - vehicul cu destinație specială 181).
Descriere Tiger I era diferit fată de tancurile germane precedente în special în ceea ce privește filozofia proiectării. Predecesorii săi (Panzer IV etc.) aveau în echilibru: mobilitatea, blindajul și puterea de foc, dar câteodată erau depășiți de oponenți în privința calibrul tunului.
Tiger I a reprezentat o nouă abordare în materie de protecție (grosimea blindajului) și putere de foc. Deși greu, acest tanc nu a fost mai lent, decât oponenții săi cei mai buni. Cu toate acestea avea 50 de tone, suspensia, cutia de viteze și alte elemente similare au depășit limitele pentru care au fost proiectate, apărând defecțiuni frecvente.
Studiile pentru proiectarea un tanc greu au început în 1937, fără un plan de producție. Deși era foarte similar cu Panzer IV, Tiger cântarea de două ori mai mult. Acest fapt se datora blindajului mai gros, al tunului mai mare, al volum necesar de combustibil mărit și muniției mai mari, motorului mai puternic, transmisiei și suspensiei mai solide.
Blindaj Tiger I avea blindajul frontal de 102 mm grosime, blindajul frontal al turelei de 120 mm, față de blindajul frontal de 80 mm și blindajul frontal al turelei de 50 mm la Panzer IV. De asemenea, a avut blindajul lateral de 60 mm, blindajul turelei în părțile laterale era de 80 mm. Blindajul de deasupra turelei și a punții era de 25 mm.
Armament Tiger I a fost dezvoltat în jurul tunului Kwk 36 L/56, de 88mm. Acest tun era deosebit de precis și puternic, fiind capabil sa distrugă aproape orice tanc al aliaților de la distante de 1200-1500m, în perioada 1942-1944. Muniția standard folosită în 1942-1943 era proiectilul PZ.Gr.39, cu greutate de 10.2 kg și cu următoarea capacitate de perforare a plăcilor de blindaj omogen:
500m - 110mm 1.000m - 99mm 1.500m - 91mm 2.000m - 83mm.
Viteza inițială foarte mare (810 m/s), combinată cu calitatea foarte buna a producției proiectilelor PzGr39 determinau o balistică foarte bună a obuzului pe traiectorie, fapt dovedit și de păstrarea capacității de perforare la distante mari.
Spre sfârșitul lui 1943, ca răspuns la noile modele de tancuri (ISU-152, Churchill MkVII, etc), care aveau blindajul frontal foarte gros (peste 100mm), armata germană a introdus un nou tip de proiectil - Pz.Gr.40. Acesta era construit în jurul unui miez de wolfram, care se comporta mai bine decât oțelul industrial în procesele de perforare a plăcilor de blindaj.
Astfel, performanțele anti-tanc ale tunului KwK36/L56 au crescut:
500m - 156mm 1000m - 138mm 1500 - 123mm 2000m - 110mm Existau rapoarte din 1945, care atestă distrugerea a 6 tancuri IS-2 de la o distanță de 2000m, de către câteva tancuri Tiger.
Mobilitate Tancul Tiger era foarte manevrabil la greutatea și mărimea sa, fiind chiar superior tancului M4 Sherman în teren noroios. Tiger era prea greu pentru podurile mici. Acesta putea să treacă ape cu adâncimi de 4 m. Acest lucru necesita un sistem ciudat de ventilație și răcire sub apă.
În spatele tancului era camera motorului, care avea în părțile laterale două compartimente inundabile, fiecare conținând câte un rezervor de combustibil, radiatoare și ventilatoare. Germanii nu au avut un motor diesel adecvat și ca înlocuitor au folosit un motor pe benzină.
Motorul acționa pinioanele din față, care erau montate destul de jos. Turela de 11 tone avea un motor hidraulic a cărui pompa era acționată de motorul tancului. O rotație completă a turelei dura un minut. Suspensia folosea 16 bare de torsiune cu opt bare pe fiecare parte.
Pentru a suporta greutatea fără precedent, șenilele aveau lățimea de 725 mm.
Infrastructura de suport al acestui vehicul greu era foarte specială. De exemplu, vehiculul greu standard german era SdKfz 9 nu putea tracta tancul; erau necesare câte trei tractoare pentru a tracta un singur Tiger. De aceea, un alt Tiger era necesar pentru a face asta, dar în câteva ocazii motorul vehiculului de tractare se supraîncălzea, rezultând calări sau chiar incendii. Echipajele de pe Tiger aveau interdicția de a tracta un camarad imobilizat.
Costul O problema majoră cu Tiger I era ca folosea prea multe resurse. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, peste 58.000 tancuri americane M4 Sherman și peste 36.000 tancuri sovietice T-34 au fost produse față de numai 1.347 Tiger I și 492 Tiger II. Un Tiger costa de două ori mai mult decât un Panzer IV și de patru ori mai mult decât un StuG III.
Proiectare
Precursori thumb|left|Precursorii tancului Tiger I.
Deși dezvoltarea efectivă a tancului Tiger I a început în primăvara anului 1941, istoria proiectării a început în 1937. În acel an compania Henschel a primit ordinul de a dezvolta un tanc de sprijin al infanteriei cu greutatea de aproximativ 30 de tone, ca înlocuitor pentru tancul mediu Panzer IV. Prototipul, denumit "DW 1" (Durchbruchwagen - vehicul de străpungere), urma să fie dotat cu armamentul principal al tancului Panzer IV, tunul scurt de 7,5 cm. După construirea unui singur șasiu în urma experimentelor din 1938, Henschel a dezvoltat un alt prototip cu modificări minore, denumit "DW 2". Din prototipul "DW 2" nu a fost fabricat decât un șasiu.
În același timp, Henschel a dezvoltat un succesor pentru tancul greu Neubaufahrzeug. Acesta trebuia să aibă o greutate de aproximativ 65 de tone, un blindaj frontal de 100 milimetri și 80 milimetri în lateral (similar tancului Tiger I de mai târziu) și un tun scurt de 7,5 cm. Proiectul a fost denumit "VK 6501" (VK era o abreviere a cuvântului Vollkettenfahrzeug - vehicul șenilat complet).Spielberger: Der Panzerkampfwagen Tiger und seine Abarten, p. 24–26
Oficiul Tehnic al Wehrmachtului (Waffenamt) a stabilit însă alte cerințe, pe care le-a trimis firmelor Henschel, MAN, Daimler-Benz și Porsche. Proiectul, denumit "VK 3001 (H)", era o revizuire a prototipului "DW 2". Din cele trei șasiuri construite, unul a fost supus testelor, iar celelalte două au fost folosite la construirea vânătorului de tancuri greu Sturer Emil.Spielberger: Der Panzerkampfwagen Tiger und seine Abarten, p. 16–18; alte surse menționează patru vehicule. Concomitent cu acest proiect, Henschel a dezvoltat prototipul "VK 3601" în urma cererii lui Hitler de a construi un vehicul cu un blindaj mai gros și un armament mai puternic.Forty: Die deutsche Panzerwaffe im Zweiten Weltkrieg, p. 118 Acest proiect a fost precursorul tancului Tiger I. "VK 3601" trebuia să aibă o greutate de aproximativ 40 de tone, un blindaj cu o grosime de 100 milimetri în partea frontală, 80 milimetri în lateral și 60 de milimetri în părțile laterale ale șasiului. Tancul trebuia să fie echipat cu tunul de 7.5 cm L/24, tunul 7.5 cm L/43, tunul de 7.5 cm L/70 sau tunul de 12.8 cm L/28 într-o turelă proiectată de Krupp care semăna cu o turela supradimensionată a tancului Panzer IV Ausf. C (Modelul C). Un număr de patru șasiuri au fost construite, însă au fost folosite ca vehicule de tractare. Turelele au fost montate ulterior la unele fortificații ale Zidului Atlanticului.
Prototipuri În timpul Bătăliei Franței, blindatele germane au întâlnit tancul francez de cavalerie Somua S35, tancul greu francez Char B1 și tancurile britanice de sprijin al infanteriei Matilda I și Matilda II. Armata germană a observat superioritatea tancurilor inamice și a recunoscut importanța dezvoltării unor tancuri germane cu un blindaj mai gros și armament superior. Tacticile superioare ale Wehrmachtului au ajutat la obținerea victoriei, în ciuda superiorității calitative și numerice a tancurilor inamice. Hitler a observat la rândul său necesitatea dezvoltării unui tanc greu de străpungere a frontului, care să fie folosit în timpul Operațiunii Leu de mare (invazia Insulelor Britanice).
Pe 26 mai 1941, Henschel și Porsche au primit ordinul de a dezvolta un tanc de 45 de tone care să fie gata până în iunie 1942. Porsche a căutat să îmbunătățească prototipul VK 3001(P) "Leopard", în timp ce Henschel a îmbunătățit proiectul "VK 3601 (H)". Firma Henschel a construit două prototipuri: "VK 4501 (H) H1", înarmat cu un tun de 88 mm L/56, și "VK 4501 (H) H2", înarmat cu tunul de 75 mm L/70.
Pe 22 iunie 1941, Germania nazistă a declanșat Operațiunea Barbarossa, invazia Uniunii Sovietice. Germanii au fost surprinși când au întâlnit tancurile medii T-34 și tancurile grele KV-1. Acestea erau superioare tancurilor medii germane Panzer III și Panzer IV, cele mai moderne blindate ale Wehrmachtului. Soldații germani au descoperit rapid că cea mai bună piesă de artilerie care putea fi folosită pentru a distruge noile tancuri sovietice era tunul antiaerian Flak 88 mm.
Armate germană a revizuit imediat cerințele pentru tancul greu. Acesta urma să aibă o greutate de 45 de tone și un tun de calibrul 88 cm. Data limită pentru fabricarea unor prototipuri a fost 20 aprilie 1942, ziua de naștere a lui Hitler. Spre deosebire de tancul Panther însă, designul tancului nu folosea avantajele blindajului înclinat, ci compensa prin grosimea efectivă a plăcilor de blindaj. Designul tancului era clasic, similar tancului mediu Panzer IV.
thumb|right|Prototipul dezvoltat de Porsche. Porsche și Henschel au trimis prototipurile la Rastenburg pentru a fi testate și comparate în fața lui Hitler. Designului propus de Henschel s-a dovedit a fi câștigătorul, din cauza problemelor prototipului propus de Porsche. Acesta din urmă folosea un motor hibrid (benzină-electric) și cantități importante de cupru, o resursă strategică în timpul războiului.Spielberger: Der Panzerkampfwagen Tiger und seine Abarten, p. 28–36 Firmei Porsche i s-au acordat ulterior mai puțin de trei luni pentru a rezolva problemele legate de prototip. Albert Speer, ministrul armamentului și șeful comisiei de evaluare al prototipurilor tancului Tiger, a ales la sfârșitul lunii octombrie 1942 prototipul Henschel drept câștigător.
Producția tancului, denumit oficial Panzerkampfwagen VI Ausf. H, a fost demarată în luna august a anului 1942. În așteptarea unei comenzi, firma Porsche a construit 100 de șasiuri. Câteva dintre acestea au fost folosite pentru prototipul tancului Tiger, însă când Henschel&Son a câștigat competiția, șasiurile au fost folosite la dezvoltarea unui tun de asalt/vânător de tancuri greu. În primăvara anului 1943, 91 de șasiuri au fost transformate în Panzerjäger Tiger (P), cunoscut și sub numele de Ferdinand, iar după ordinele lui Hitler de pe 1 și 27 februarie 1944, Elefant.