Regatul Scoției (, scots Kinrick o Scotland, ) a fost un stat localizat în Europa de Vest care a existat între 843 și 1707. Ocupa treimea de nord a insulei Marea Britanie și avea o frontieră terestră cu Regatul Angliei. Frontiera dintre acestea a variat de-a lungul timpului, până în 1482 când Anglia a cucerit orașul Berwick-upon-Tweed. Din 1603 când Iacob VI devine Rege al Angliei sub titlul de Iacob I, cele două regate britanice și Irlanda se află în uniune personală, dar fiecare își păstrează administrația proprie. În timpul Revoluției engleze Scoția participă la conflict, după care este ocupată de trupele parlamentare engleze sub conducerea lui Oliver Cromwell și este incorporată în Commonwealthul Angliei. La Restaurația Stuarților Scoția își recapătă statutul, dar în 1707 cele două regate se unesc formând Regatul Marii Britanii, primul regat ce ocupă întreg teritoriul insulei.
Capitala regatului a fost Edinburgh, cel mai mare oraș al țării, dar a fost precedată de orașele Scone, Dunfermline și Stirling. Actualul monarh al Regatului Unit, Regele Charles al III-lea, este succesorul modern al Regilor și Reginelor Scoției. Titlul de Regină (sau Rege) a Scoției este incorect din 1707.
Istorie
Origini: 400–943
Începând cu secolul al V-lea, nordul Marii Britanii a fost împărțit într-o serie de regate mărunte. Dintre acestea, cele mai importante patru au fost cele ale picților în nord-est, scoțienii din Dalriada în vest, britanicii din Strathclyde în sud-vest și regatul anglic Bernicia (care s-a unit cu Deira pentru a forma Northumbria în 653) în sud-est, întinzându-se până în nordul Angliei moderne.
În 793, au început raiduri feroce ale vikingilor asupra mănăstirilor, precum cele de la Iona și Lindisfarne, creând frică și confuzie în regatele din nordul Marii Britanii. Orkney, Shetland și Insulele de Vest au căzut în cele din urmă în mâinile nordicilor.. Într-o bătălie decisivă din 839, regele picților, Uuen, și regele Dalriada, Áed, au fost uciși de vikingi. Aceasta a dus la o perioadă de instabilitate, care a culminat cu ascensiunea lui Cínaed mac Ailpín (Kenneth MacAlpin) ca „rege al picților” în anii 840 (datat în mod tradițional în 843),. și a adus la putere Casa de Alpin..
Sub Casa de Alpin, a existat un proces pe termen lung de gaelizare a regatelor picte, care au adoptat limba și obiceiurile gaelice. A existat, de asemenea, o fuziune a regatelor gaelice (scoțiene) și picte, deși istoricii dezbat dacă a fost o preluare pictă a Dalriada sau invers. Când a murit ca rege al regatului unit în 900, unul dintre succesorii lui Kenneth, Domnall al II-lea (Donald al II-lea), a fost primul om numit rí Alban (Regele Albei). Termenul latin Scotia avea să fie folosit din ce în ce mai mult pentru a descrie inima acestor regi, la nord de râul Forth, iar în cele din urmă întreaga zonă controlată de regii săi avea să fie denumită, în engleză, Scoția.. Lunga domnie (900–942/3) a succesorului lui Donald, Causantín (Constantin al II-lea), este adesea considerată cheia formării Regatului Alba/Scoția, iar mai târziu i s-a atribuit aducerea creștinismului scoțian în conformitate cu Biserica Catolică..
Extinderea: 943–1513
Máel Coluim I (Malcolm I) ( 943–954) se crede că a anexat Regatul Strathclyde, asupra căruia regii din Alba exercitaseră probabil o oarecare autoritate încă de la sfârșitul secolului al IX-lea.. Succesorul său, Indulf Agresorul, a fost descris ca rege al Strathclydei înainte de a moșteni tronul din Alba; i se atribuie anexarea ulterioară a unor părți din Lothian, inclusiv Edinburgh, din Regatul Northumbriei. Domnia lui David I a fost caracterizată ca o „Revoluție davidiană”,.. în care a introdus un sistem de proprietate funciară feudală, a înființat primele orașe regale din Scoția și prima monedă scoțiană înregistrată și a continuat un proces de reforme religioase și juridice..
Până-n secolul XIII granița cu Anglia a fost foarte fluidă, Northumbria fiind anexată la Scoția de către David I, dar pierdută sub domnia nepotului și succesorului său, Malcolm al IV-lea, în 1157.. Tratatul de la York (1237) a fixat frontierele cu o Anglie apropiată de frontierele sale moderne..
În timpul domniei lui Alexandru al III-lea, scoțienii anexaseră restul coastei vestice deținute de norvegieni după impasul din Bătălia de la Largs și Tratatul de la Perth din 1266.. Insula Man a căzut sub control englez, din partea norvegienilor, în secolul al XIV-lea, în ciuda mai multor încercări de a o cuceri pentru Scoția..
Englezii au ocupat pentru scurt timp cea mai mare parte a Scoției, sub Eduard I. Sub Eduard al III-lea, englezii l-au susținut pe Eduard Balliol, fiul regelui John Balliol, în încercarea de a recupera tronul tatălui său și de a restaura pământurile lorzilor scoțieni deposedate de Robert I și succesorii săi în secolul al XIV-lea în Războaiele de Independență (1296–1357). Regele Franței a încercat să zădărnicească această acțiune, în conformitate cu termenii a ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Vechea Alianță, care prevedea ajutor reciproc împotriva englezilor.
În secolele al XV-lea și începutul al XVI-lea, sub dinastia Stuard, în ciuda unei istorii politice turbulente, Coroana a câștigat un control politic mai mare în detrimentul lorzilor independenți și a recâștigat cea mai mare parte a teritoriului pierdut până în jurul granițelor moderne ale țării.. Zestrea Insulelor Orkney și Shetland, acordată de coroana norvegiană în 1468, a fost ultima mare achiziție de terenuri pentru regat.. În 1482, fortăreața de frontieră Berwick - cel mai mare port din Scoția medievală - a căzut din nou în mâinile englezilor; aceasta a fost ultima dată când și-a schimbat stăpânul. Vechea Alianță cu Franța a angajat Scoția în acțiune în Războiul Ligii de la Cambrai, rezultând în înfrângerea grea a unei armate scoțiene în Bătălia de la Flodden Field în 1513 și moartea regelui Iacob al IV-lea. A urmat o lungă perioadă de instabilitate politică..
Consolidarea: 1513–1690
În secolul al XVI-lea, sub Iacob al V-lea al Scoției și Maria Stuart, Coroana și curtea au preluat multe din atributele renașterii și noii monarhii, în ciuda îndelungatelor minorități regale, a războaielor civile și a intervențiilor englezilor și francezilor.. La mijlocul secolului al XVI-lea, Reforma scoțiană a fost puternic influențată de calvinism, ceea ce a dus la iconoclasm pe scară largă și la introducerea unui sistem prezbiterian de organizare și disciplină care avea să aibă un impact major asupra vieții scoțiene..
La sfârșitul secolului al XVI-lea, Iacob al VI-lea a devenit o figură intelectuală importantă, cu o autoritate considerabilă asupra regatului.. În 1603, a moștenit tronurile Angliei și Irlandei de la verișoara sa fără copii, Elisabeta I, creând o Uniune a Coroanelor care a lăsat cele trei state cu identități și instituții separate. De asemenea, a mutat centrul patronajului și puterii regale la Londra..
Când fiul lui Iacob, Carol I, a încercat să impună elemente ale așezării religioase engleze în Scoția, rezultatul a fost Războaiele Episcopilor (1637–1640), care s-au încheiat cu înfrângerea regelui și cu un stat prezbiterian covenanter practic independent în Scoția.. De asemenea, acestea au contribuit la precipitarea Războaielor celor Trei Regate, timp în care scoțienii au efectuat intervenții militare majore.
După înfrângerea lui Carol I, scoțienii l-au susținut pe rege în cel de-al Doilea Război Civil Englez; după execuția sa, l-au proclamat rege pe fiul său, Carol al II-lea, ceea ce a dus la războiul anglo-scoțian din 1650–1652 împotriva regimului republican emergent al parlamentarilor din Anglia, condus de Oliver Cromwell. Rezultatele au fost o serie de înfrângeri și încorporarea de scurtă durată a Scoției sub Commonwealthul Angliei, Scoției și Irlandei (1653–1660)..
După restaurarea monarhiei din 1660, Scoția și-a recăpătat statutul și instituțiile separate, în timp ce centrul puterii politice a rămas la Londra.. După Revoluția Glorioasă din 1688–1689, în care Iacob al VII-lea a fost detronat de fiica sa, Maria, și de soțul acesteia, William de Orange, în Anglia, Scoția i-a acceptat în temeiul Legii privind revendicarea drepturilor din 1689, dar principala linie ereditară detronată a Stuarților a devenit un focar de nemulțumire politică cunoscută sub numele de iacobitism, ducând la o serie de invazii și rebeliuni concentrate în principal pe Munții Scoției..
Tratatul de Uniune: 1690–1707
După gravele dislocări economice din anii 1690, au existat mișcări care au dus la uniunea politică cu Anglia sub numele de Regatul Marii Britanii, care a intrat în vigoare la 1 mai 1707. Parlamentele englez și scoțian au fost înlocuite de un Parlament combinat al Marii Britanii, care s-a întrunit la Westminster și a continuat în mare parte tradițiile englezești fără întrerupere. Patruzeci și cinci de scoțieni au fost adăugați celor 513 membri ai Camerei Comunelor și 16 scoțieni la cei 190 de membri ai Camerei Lorzilor. A fost, de asemenea, o uniune economică completă, înlocuind sistemele scoțiene de monedă, impozitare și legi care reglementează comerțul..
Politica și guvernarea Guvernarea
Regatul unificat al Albei a păstrat unele dintre aspectele rituale ale regalității picte și scoțiene. Acestea pot fi observate în elaboratul ritual de încoronare de la Piatra Destinului din Abația Scone.. În timp ce monarhia scoțiană în Evul Mediu a fost o instituție în mare parte itinerantă, Scone a rămas una dintre cele mai importante locații ale sale, castelele regale de la Stirling și Perth devenind semnificative în Evul Mediu târziu, înainte ca Edinburgh să se dezvolte ca capitală în a doua jumătate a secolului al XV-lea..
Coroana a rămas cel mai important element al guvernării, în ciuda numeroaselor perioade de domnie a unor regi minori. La sfârșitul Evului Mediu, aceasta a cunoscut o mare parte din ascensiunea asociată cu noii monarhi în alte părți ale Europei.. Teoriile monarhiei constituționale și ale rezistenței au fost articulate de scoțieni, în special de George Buchanan, în secolul al XVI-lea, dar Iacob al VI-lea al Scoției a avansat teoria dreptului divin al regilor, iar aceste dezbateri au fost reiterate în domniile și crizele ulterioare. Curtea a rămas în centrul vieții politice și, în secolul al XVI-lea, a devenit un centru major de expoziții și mecenat artistic, până când a fost efectiv dizolvată odată cu Uniunea Coroanelor în 1603.. Consiliul de Coroană al Scoției era organismul care îl consilia pe monarhul scoțian. În timpul existenței sale, Consiliul de Coroană al Scoției a fost considerat în esență guvernul Regatului Scoției și era văzut ca cel mai important element al guvernării centrale.
În gama funcțiilor sale, consiliul era adesea mai important decât Stările în conducerea țării. Registrele sale includ o gamă largă de materiale despre afacerile politice, administrative, economice și sociale ale țării. Consiliul supraveghea administrarea legii, reglementa comerțul și transportul maritim, lua măsuri de urgență împotriva ciumei, acorda licențe de călătorie, administra jurăminte de credință, a alungat cerșetorii și romii, se ocupa de vrăjitoare, recuzanți, Covenanterii și iacobiții și aborda problema fărădelegii din Highlands și din Borders.
Coroana Scoțiană a adoptat funcțiile convenționale ale instanțelor din Europa de Vest, inclusiv Înalt Steward, Șambelan, Lord Înalt Constable, Earl Marischal și Lord Cancelar.. Consiliul Regelui a apărut ca un organism cu normă întreagă în secolul al XV-lea, dominat din ce în ce mai mult de laici și esențial pentru administrarea justiției.. Consiliul Privat, care s-a dezvoltat la mijlocul secolului al XVI-lea,. și marile funcții de stat, inclusiv cancelarul, secretarul și trezorierul, au rămas centrale în administrarea guvernului, chiar și după plecarea monarhilor Stuart pentru a domni în Anglia din 1603.. Cu toate acestea, a fost adesea marginalizat și a fost abolit după Actele Unirii din 1707, cu o conducere directă de la Londra..