Arhitectura clasică denumește de obicei arhitectura care este mai mult sau mai puțin derivată din principiile arhitecturii grecești și romane din antichitatea clasică, sau uneori chiar mai precis, din lucrările arhitectului roman Vitruviu.
Istorie Origini
Arhitectura clasică derivă de la arhitectura Greciei Antice și cea a Romei Antice. Odată cu prăbușirea părții de vest a Imperiului Roman, tradițiile arhitecturale ale Imperiului Roman au încetat să mai fie practicate în mari părți din Vestul Europei. În Imperiul Bizantin, modurile antice de construire au continuat, dar relativ curând s-au dezvoltat într-un stil bizantin distinct.
Dezvoltare Clasicismul a fost o mișcare de largă întindere în arhitectură, pictură și alte arte vizuale care a început în anii 1760, a atins apogeul între anii 1780-1790 și a durat până în anii 1840-1850.
Acest curent a răsărit în mare parte ca o reacție împotriva rămășițelor stilului Baroc și senzualului și frivolului stil decorativ Rococo, care a dominat arta europeana începând cu anii 1720. Dar un și mai profund stimul a fost un reînnoit și profund studiu științific manifestat fața de antichitatea clasică ce a răsărit în Secolul 18. Interesul pentru clasicism a fost declanșat de descoperirile arheologice, în particular explorarea și excavațiile orașelor romane îngropate de la Herculaneum și Pompeii (excavații ce au început în 1738, respectiv 1748), iar începând cu a doua decadă a secolului al XVIII-lea, un număr însemnat de publicații influente au inclus în paginile lor imagini ale monumentelor romane și a altor antichități, care au trezit rapid interesul fața de trecutul clasic. Noua înțelegere a lucrurilor desprinsă din descoperiri și publicații au permis pentru prima oară cărturarilor europeni să discerne perioade distincte și separate în arta Greco-romană iar acest nou simț al pluralității stilurilor antice le-a înlocuit pe cel vechi, cel al venerării artei romane și a încurajat un real interes pentru purele antichități grecești.
Cărturarul german Johann Joachim Winckelmann vedea în sculptura greacă „o simplitate nobilă și o tăcută grandoare” și a făcut un apel către artiști să imite arta greaca. El pretindea că făcând asta, acei artiști vor obține imitații idealizate ale formelor naturale, dezgolite de toate aspectele individualiste și imaginile lor vor obține o semnificație universală. Pornind de la modelele artistice (arhitectură, sculptură, literatură) ale Antichității, considerate ca întruchipări perfecte ale idealului de frumusețe și armonie, clasicismul aspiră să reflecte realitatea în opere de artă desăvârșite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să atingă idealul frumuseții morale.
Obiectivul acestui curent este de a exprima măreția puterii regale și, în acest sens, noul stil se distanțează de fantezia și emoția barocului italian pentru a impune o viziune monumentală bazată pe linii drepte, orizontale și verticale, pe echilibru, claritate și raționalitate. O singură țară va sta departe de unanimitatea națiunilor în manifestarea barocului ca fenomen cultural și arhitectural, Franța, în secolul XVII, atunci când monarhia se afirma ca autoritate în toate domeniile. Franța se angajează pe o cale paralelă: căutarea rigorii, a armoniei majestoase, a liniei drepte, ce se opune exuberanței liniei curbe ale barocului. De altfel, Franța, pe lângă Anglia, printr-o generație de studenți francezi pregătiți la Roma și influențați de scrierile lui Wincklemann, au fost primele tari ce au adoptat acest curent artistic, iar apoi a fost rapid adoptat de cercuri progresiste din Suedia.
Curentul Clasicismului se extinde pe suprafața întregii Europe, notabile fiind Sankt Petersburg și München, orașe transformate în adevărate muzee de arhitectură clasică, el continuând să fie o forță academică majoră pe tot parcursul secolului al 19-lea și chiar mai mult, fiind o constantă antiteză în reînvierea Romantismului sau Goticului. Cu toate astea, de la sfârșitul secolului înainte, stilul începe a fi considerat anti-modern sau chiar reacționar în anumite cercuri influente de critici.
Între timp, arhitecți conservatori moderniști ca Charles Perret din Franța păstrau ritmul și spațierea arhitecturii columnare chiar și în clădirile fabricilor, unde „colonadele”, descrise ca reacționare, pilastrul clădirii - ca niște panouri canelate sub o abă repetată păreau progresiste. Pablo Picasso experimenta cu motive clasicizante în anii imediat următori celui de-al Doilea Război Mondial iar stilul Art Deco ce a avut vârful strălucirii în 1925 la Expoziția Artelor Decorative se baza deseori pe motive neoclasice, fără însă a le exprima deschis. Acest stil este întâlnit pretutindeni în Europa, în cadrul diferitelor construcții: locuințe burgheze, locuințe nobiliare (palate - de exemplu Palatul Pașcov din Moscova, Teatrul regal din Berlin etc), teatrele-un program funcțional important al clasicismului datorită influenței „iluminării” (de exemplu: teatrul „Scala” din Milano, teatrul regal din Berlin, teatrul din Bordeaux, teatrul din Besançon etc.), clădiri religioase-bisericile aflate într-un număr mai redus în această perioadă( de exemplu Biserica Sainte-Genevieve din Paris), clădiri administrative-cuprind clădiri publice pentru sedii ale ministerelor, ale parlamentelor, ale justiției, băncilor și burselor, clădiri pentru învațământ, monumente comemorative-având în general aspectul de temple antice (cele mai reprezentative sunt în Franța și Germania, dintre care pot fi amintite: Arcul de Triumf din Piața Charles de Gaulle în Paris, biserica La Madeleine din Paris, Valhalla langă Rogensburg, în Germania).
Clasicismul sovietic
Între 1905 și 1914 arhitectura rusă a trecut printr-o scurtă, dar influentă perioadă de înviere neoclasică; trendul a început cu recreația stilului Empire din perioada alexandrină și s-a extins rapid într-o varietate neo-renascentistă, paladină, modernizată, dar perceptibilă de școli clasice. Ei au fost conduși de arhitecți născuți în anii 1870, care au atins apogeul creativ în anii Primului Război Mondial ca Ivan Fomin, Vladimir Schuko, Ivan Joltovski. Când economia s-a redresat, aceștia și succesorii lor au continuat să lucreze într-un cadru modernist; unii (Joltovski) urmau strict canoanele clasice, alții (Fomin, Schuko, Ilia Golosov) dezvoltă stilurile lor proprii, modernizate.
Odată cu limitarea independenței arhitecților negarea oficiala a modernismului (1932) demonstrată de concursul internațional pentru Palatul Sovieticilor, neoclasicismul a fost imediat promovat ca una dintre principalele alegeri în arhitectura stalinistă, dar nu singura. A coexistat cu arhitectura modernistă moderată a lui Boris Iofan, contemporana Art Deco (Schuko); din nou, cele mai pure exemple ale stilului au fost produse de Joltovski, care a fost un fenomen izolat. Intervenția politică a fost un dezastru pentru liderii constructori dar sincer binevenită de arhitecții din școlile clasice.
Neoclasicismul a fost o alegere ușoară pentru URSS, din moment ce ei nu se bazau pe tehnologii moderne de construcție, putând fi reprodus cu cofraje tradiționale. Astfel, design-urile lui Joltovski, Fomin și altor vechi maeștri în orașele izolate, sub stricta raționalizare a materialului folosit. Îmbunătățirea materialelor de construcții a permis arhitecților staliniști să se aventureze în construcția de zgârie-nori, deși aceștia, din punct de vedere al stilului (incluzând arhitectura „exportată” la Palatul Culturii și Științei, Varșovia și Centrului Internațional al Convențiilor, Shanghai) împart câte puțin cu modelele clasice. Neoclasicismul și nerenascentismul au persistat în mai puțin exigentele proiecte rezidențiale și de birouri până în 1955, când Nikita Hrușciov a pus capăt costisitoarei arhitecturi staliniste.
Neoclasicismul astăzi
În Statele Unite ale Americii clădirile publice sunt construite încă în stilul neoclasic. Un bun exemplu recent este Clădirea Simfoniei din Schermerhorn. În Marea Britanie, mai mulți arhitecți sunt activi în stilul neoclasic. Două noi librării ale unor universități, Quinlan Terry Maitland, la Colegiul Downing și Librăria Sackler, construită de Robert Adam Arhitects, denotă că abordarea luată poate fi din gama tradițională, în cazul anterior sau din gama neconvenționalului, în cel din urmă. Majoritatea clădirilor neoclasice din Marea Britanie sunt case private, firme ca și Francis Johnson & Partners sunt specializate în construirea de case de țară.
Arhitectura neoclasică, în zilele noastre este clasificată sub termenul de „arhitectură tradițională” și este practicată de membrii Grupului de Arhitectură Tradițională. De asemenea, un număr mare de piese ale arhitecturii postmoderne își trag inspirația și includ referiri explicite către neoclasicism, Teatrul Național al Cataloniei din Barcelona fiind printre ele.
Caracteristici și materiale
Această artă se apropie de universul grandilocvent al barocului, făcând apel nu atât la emoție cât și rațiune, pentru a obține aceeași glorificare a unui simbol.
Acest stil a fost considerat în tote țările Europei, stilul revoluției burgheze. Clasicismul s-a bazat pe rațiune, simplitate și sobrietate dar și prin unitate, măsură și impresia de liniște pe care construcțiile, grădinile și interioarele o vor emana, în ciuda impozității lor. Dezvoltarea orașelor, necesitatea restructurării și a sistematizării acestuia, precum și posibilitățile economice și nevoile resimțite ale reprezentanților burgheziei înstărite și de boierii stabiliți la orașe, care toți își doreau case de zid, acestea fiind cauzele și caracteristicile epocii. Oamenii au început sa-și dorească altceva decât ceea ce le era prea familiar, comun și banal. Iar după epocile de bravuri și de „fiorituri” nu pot urma decât altele de bun gust și simplitate. O influență importantă au avut-o cei care au călătorit în Italia și au descoperit ruinele construcțiilor mărețe ale Romei antice, cu ziduri masive, solide, înfruntând secolele; toate de un caracter monumental, în planuri mărginite de drepte, scandate de ritmul grav al coloanelor, cu suprafețe în care toate muchiile erau perpendiculare sau paralele cu pământul, cu ornamente simple însă frumos executate care-ți dau impresia stabilității – în comparație cu construcțiile în linii șerpuitoare, agitate ale stilului baroc. Iată deci un prim element care pregătește spiritele în vederea transformării și duce la inspirația arhitecților pentru construcțiile ce vor urma să apară în Franța.
O altă caracteristică a acestui curent este acea de a promova nu numai cititorul ci și artistul, artiștii fiind spirite universaliste, în același timp arhitecți, pictori, sculptori sau chiar filosofi.
Construcțiile vor fi frumoase conform noilor percepte estetice și funcționale dacă fațadele lor vor fi echilibrate, proporționate și decorate după modele și canoane antice clasice, modele care au existat la tot pasul în Europa. Erau apreciate încăperile mari, bine luminate. Asta în ceea ce privește palatul, un program urban nou al epocii, alături de cel peren al locuinței și cel mai important al construcțiilor de stil creștin. Rețeta succesului este asigurată de valori care își dovedesc valabilitatea și universalitatea: proporția clasică, dreptunghiul de aur, simetria etc., valori descriptive, exersate și promovate de civilizațiile antichității, care ulterior vor fi reluate în curentele neo-clasice ale secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, și reinterpretate de pe poziții moderniste în a doua jumătate a secolului XX-lea.
Arhitectura care se practica la curte sau la Paris era imitata în întreaga țară, chiar în întreaga Europă. Stilul Ludovic al XIV-lea, expresie a Clasicismului de curte, denumit și Le Grand Siècle, preia mult din modul de organizare al curții: o anume rigiditate și multă grandoare, firești pentru momentul de maximă expansiune. Din acest motiv arhitectura este solemnă, deseori pompoasă, caracteristici care nu reușesc să-i anuleze calitățile.