Interiorul unei biblioteci|thumb Bibliotecile oferă spații pentru studiu și colaborare|thumb O bibliotecă este o colecție de documente (cărți și alte medii) precum și baze de date, organizată sau nu după anumite criterii, de către bibliotecari. Instituția de cultură în care se adună, se organizează și se păstrează aceste colecții pentru a fi folosite de cititori, se numește tot bibliotecă. Tot bibliotecă se numește și clădirea sau partea de clădire care adăpostește o astfel de colecție. De asemenea, mobilierul cu funcția de păstrare a cărților se numește bibliotecă.

În România, Legea bibliotecilor nr. 334/2002, definește biblioteca ca fiind instituția, compartimentul sau structura specializată ale cărei atribuții principale sunt: constituirea, organizarea, prelucrarea, dezvoltarea și conservarea colecțiilor de cărți, publicațiilor seriale, a altor documente de bibliotecă și a bazelor de date, pentru a facilita utilizarea acestora în scop de informare, cercetare, educație sau recreere; inițierea, organizarea și desfășurarea de proiecte și programe culturale, inclusiv în parteneriat cu autorități și instituții publice, cu alte instituții de profil sau prin parteneriat public-privat.

Cuvântul bibliotecă provine din cuvântul grecesc „bibliothéke”, combinația cuvintelor „biblion” (carte) și „théke” (dulap, cufăr) preluat în latină ca „bibliotheca”.

Bibliotecile, indiferent de felul și mărimea lor, furnizează pe lângă documentele din colecțiile sale utile nevoilor de studiu, relaxare ori înțelegerii dezbaterilor publice, a actualitãții, a problemelor de ordin istoric, filozofic, științific sau din alte domenii și serviciile bibliotecarilor, instruiți în găsirea, selectarea, circulația, organizarea și interpretarea informațiilor. De asemenea, bibliotecile oferă spații pentru studiu, cercetare, recreere și colaborare, acces la resurse electronice și sunt centre comunitare desfășurând acțiuni în domeniul educației permanente sau complementare activității educaționale a instituțiilor de învățământ, de informare și de sprijinire a procesului de integrare a persoanelor aflate în situații speciale. Bibliotecile moderne și-au extins serviciile dincolo de zidurile bibliotecii, extra muros, prin furnizarea de materiale electronice care pot fi accesate oricând și de oriunde, oferind cititorilor șansa de a cunoaște conținutul colecțiilor bibliotecii cu mult înainte de a trece pragul acestor instituții. Funcția bibliotecii, ca instituție a societății, este dezvoltarea și îmbogățirea vieții umane în întreaga comunitate, aducând oamenilor cărțile care le sunt destinate.

Istoric

Primele biblioteci iau naștere în antichitate, în Mesopotamia, unde tăblițe de lut erau păstrate în temple sau în palatele conducătorilor. În această epocă existau biblioteci, dar ele se confundau cu arhivele. Un templu din orașul Nippur avea în mileniul III î.e.n. mai multe încăperi unde se păstra o colecție de tăblițe de lut. O colecție similară din mileniul II î.e.n. a fost descoperită în Amarna. Assurbanipal (668-627 î.e.n.), ultimul mare rege asirian a organizat o bibliotecă alcătuită dintr-o colecție de mii de tăblițe de lut și fragmente care conțineau texte de toate tipurile din secolul al VII-lea î.e.n. Majoritatea tăblițelor (aproximativ 6.000) conțineau texte referitoare la legislație, corespondență diplomatică, declarații aristocratice și aspecte financiare. Textele rămase conțineau preziceri, prevestiri, incantații și imnuri către diverși zei, în timp ce altele se refereau la medicină, astronomie și literatură. Printre obiectele deținute se aflau poemele epice „Epopeea lui Ghilgameș”, povestea creației „Enuma Eliș” și „Tăblița lui Venus a lui Ammisaduqa”, care conține înregistrarea observațiilor astronomice ale planetei Venus. Tăblițele au fost adesea organizate în funcție de formă și conținutul textelor. De exemplu, tăblițele cu patru laturi conțineau informații despre finanțe și tăblițele rotunde conțineau informații despre agricultură. În Grecia antică primele biblioteci importante apar în secolul al IV-lea î.e.n. grație școlilor filosofice. Textele din aceste biblioteci erau scise pe materiale ca papirusul, utilizat de egipteni pentru scriere din anul 3000 î.e.n. și până în secolul al IX-lea e.n. sau pergamentul. Cea mai cunoscută dintre aceste biblioteci a fost cea a Școlii peripatetice, întemeiată de către Aristotel. Biblioteca lui Aristotel, mai ales prin intermediul copiilor, a constituit baza pe care a fost ridicată Biblioteca din Alexandria. Plănuită de Ptolemeu I Soter, rege al Egiptului și fondată de Ptolemeu al II-lea Philadelphus, în secolul al III-lea î.e.n., aceasta avea în perioada sa de glorie între 400.000 și 700.000 de suluri de papirus. Cunoscuți erudiți ai antichității ca dramaturgul Aristofan, polimatul Eratostene, criticul literar Aristarh din Samotrace sau poetul Callimah au îndrumat destinele bibliotecii. O altă bibliotecă importantă în lumea antică a fost cea din Pergam, Asia Mică. Fondată în timpul domniei lui Attalus I Soter și a lui Eumenes al II-lea Soter, între 200-159 î.e.n., avea conform filosofului Plutarh aproximativ 200.000 de pergamente. Pergamul a fost un centru al producției de pergament iar acest suport de scris se numește, după numele orașului, pergament (în ; în ). Legenda potrivit căruia pergamentul a fost inventat în Pergam odată cu sistarea exportului de papirus de către dinastia Ptolemeilor, în mare parte datorită rezervei limitate și a conflictelor economice, nu este adevărată, deoarece acest suport de scris era folosit în Asia Mică anterior acestor evenimente. În Roma antică existau biblioteci private, printre care cea a lui Cicero ori a lui Lucius Licinius Lucullus. Iulius Cezar a planificat construirea unei biblioteci publice dar acest lucru nu s-a mai realizat din cauza morții sale, în 44 î.e.n. La nici cinci ani după moartea lui Iulius Cezar o bibliotecă publică a fost ridicată grație eforturilor lui Asinius Pollio, fapt descris în opera lui Plinius cel Bătrân „Istoria Naturală” (în ). Împărați romani, precum Augustus (Octavianus Augustus ori Octavian), Tiberius sau Vespasian au construit, de asemenea, biblioteci. Bibliotecile construite de Augustus, Bibliotheca Porticus Octaviae și Bibliotheca Apollinis Palatini, erau administrate de către un director general (în ) care avea în subordine două oficii, unul care se ocupa de cărțile în limba latină și unul care se ocupa de cărțile în limba greacă. Biblioteca fondată de Traian în anul 100 e.n., Bibliotheca Ulpia, a avut și rolul de Arhivă Publică a Romei. Cărțile în bibliotecile romane erau păstrate în dulapuri de lemn sau cabinete (în ) așezate de-a lungul pereților, după cum s-a descoperit la Herculaneum în 1754. În Grecia și la Roma cărțile erau copiate de scribi și sclavi, oameni de carte, plasați în fiecare oraș într-un loc fix, astfel explicându-se existența numeroaselor exemplare identice ale acelorași opere. La Constantinopol în anul 354 e.n. Constantin cel Mare a fondat o bibliotecă ce se va dovedi cea mai viabilă până la căderea orașului în 1453. Treptat, colecția de cărți a bibliotecii imperiale precum și a altor biblioteci din Bizanț a crescut necontenit și a fost consultată de cărturarii vremii, dintre care s-a remarcat împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenet. O activitate deosebită a avut Fotie (Photius), Patriarh al Constantinopolului și profesor la Universitatea din Constantinopol, bibliofil pasionat, posedând o bibliotecă remarcabilă, unul dintre cei mai erudiți oameni ai secolului al IX-lea. A lăsat numeroase scrieri, dintre care un loc deosebit îl ocupă una cu caracter enciclopedic, „Myrabilion” (în ), cunoscută și ca „Biblioteca” (Biblioteca lui Photias, în ), unde au fost rezumate 279 de opere, cu adnotări, date bibliografice și texte critice. Datoritî bibibliotecilor din Bizanț operele clasice grecești s-au păstrat și au putut fi cunoscute de vestul Europei. Acest lucru combinat cu migrarea erudițor greci după căderea Constantinopolului și apetitul italienilor pentru clasicismul latin au contribuit la începutul Renașterii. În secolul al X-lea a fost fondată la Bagdad o bibliotecă cuprinzând 12.000 volume, opere inedite, traduceri din greacă, sanscrită, chineză. Celebră era și biblioteca din Cairo, care în secolul al X-lea poseda un fond de 1.600.000 de volume. De asemenea, în timpul prezenței musulmane în Peninsula Iberică exista un sistem de biblioteci, cele mai importante fiind cele din Córdoba, Toledo și Granada, prin intermediul cărora se întrețineau schimburile culturale cu lumea creștină a apusului Europei. Un nou suport de scris, hârtia, începe să fie folosit, prima oară de către chinezi în jurul anului 105 e.n. În secolul al VIII-lea a fost preluată de arabi iar prin intermediul lor ajunge în Peninsula Iberică și de acolo în întreaga Europă. Prima fabrică de hârtie din Europa a fost deschisă în 1150 la Játiva, Spania iar mai târziu au apărut fabrici și în Franța, Sfântul Imperiu Roman (Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană) și Anglia.