Senaherib sau Sanherib (în akkadiană - Sîn-ahhī-erība = Sin (zeul lunii) a înlocuit pe frații (pierduți) prin mine) (in ebraică:Sanheriv,סנחריב, în Septuaginta Σενναχηριμ) (ca.745 î.H. - 681 î.H.) a fost un rege al Asiriei, succesor al tatălui său Sargon al II-lea. A domnit între 705 î.Hr. - 681 î.H.
Senaherib este unul dintre cei mai faimoși regi asirieni datorită campaniei sale în Levant, descrisă în Vechiul Testament. Alte fapte ale sale care i-au asigurat un loc în istorie sunt distrugerea Babilonului răsculat în 689 î.Hr. și construirea ultimei mari capitale ale Asiriei, Ninive. Este menționat în Biblie.
Origine Numele lui Senaherib înseamnă „Sin (zeul lunii) a înlocuit frații". Numele se referă probabil la faptul că Senaherib nu era primul dintre fii, dar toți frații săi mai mari au murit până la nașterea sa. Dintr-un document din 670 î.Hr. rezultă că legea interzicea oamenilor de rând să pună acest nume copiilor lor, acest lucru fiind văzut ca un sacrilegiu.
Senaherib era fiul și succesorul regelui neo-asirian Sargon al II-lea, care pretindea că este fiul regelui Tiglatpalasar al III-lea, ceea ce nu este sigur, pentru că Sargon a uzurpat tronul de la (un alt) fiu al lui Tiglatpalasar, Salmanasar al V-lea. Identitatea mamei lui Senaherib nu se cunoaște cu siguranță. Cel mai plauzibil este că mama sa a fost regina Raima, care pe o stelă din Assur este numită explicit „mama lui Senaherib".
Pe lângă frații născuți până la nașterea sa, Senaherib avea și alți frați mai tineri, unii dintre care au fost menționați ca fiind în viață în 670 î.Hr., în acel moment aflându-se în serviciul fiului lui Senaherib, Asarhadon. Singura soră cunoscută a lui Senaherib, Ahat-abișa, a fost căsătorită cu Ambaris, regele țării Tabal din Asia Mică, dar probabil s-a întors în Asiria după prima campanie reușită a lui Sargon în Tabal.
Se consideră că viitorul rege a fost instruit împreună cu ceilalți frați ai săi de către educatorul regal Hunni, însușind bazele aritmeticii, precum și cititul și scrisul în akadiană și sumeriană.
Activitate ca prinț-moștenitor alt=|miniatura|Tatăl lui Senaherib Sargon al II-lea (stânga) cu un demnitar înalt, posibil prințul-moștenitor Senaherib. British Museum.
În această perioadă Senaherib exercita puterea regală împreună cu tatăl său ori singur ca locțiitor dacă Sargon era la război. Responsabilitățile vaste încredințate lui Senaherib sugerează un anumit nivel de încredere între rege și prințul-moștenitor. În reliefurile reprezentându-i pe cei doi, aceștia sunt arătați în discuție, părând aproape să aibă o poziție de egalitate. Atribuția principală a lui Senaherib era să mențină legăturile cu guvernatorii și generalii asirieni și să supravegheze rețeaua imensă de inteligență militară a imperiului. De asemenea el monitoriza afacerile interne și deseori îl informa pe Sargon cu privire la progresele înregistrate în proiectele de construcție, precum și privind distribuirea și primirea darurilor și tributurilor.
Scrisorile lui Senaherib către tatăl său ne dezvăluie că îl cunoștea bine, îl respecta și că întrețineau o relație prietenoasă. Niciodată nu a întreprins nimic împotriva lui și nici nu a încercat vreodată să uzurpeze tronul cu toate că avea vârsta mai mult decât suficientă pentru a fi un rege în puterea sa proprie.
Ascensiunea pe tron alt=|miniatura|Harta Orientului Apropiat în 700 î.Hr. cu Imperiul Neo-Asirian în albastru
În 705 î.Hr. Sargon, probabil având deja peste șaizeci de ani, a condus oștirea asiriană la război împotriva regelui Gurdi din țara Tabal din Anatolia Centrală. Campania a fost un dezastru, rezultând în înfrângerea asirienilor și moartea lui Sargon, corpul căruia a fost luat de anatolieni.Înfrângerea a fost agravată semnificativ de moartea suveranului asirian, pe care, după cum credeau asirienii, zeii l-au pedepsit pentru careva fărădelegi majore din trecut. În mitologia mesopotamiană viața celor care au căzut în luptă și nu au fost îngropați era teribilă, ei trebuind să sufere ca cerșetori pe vecie. Senaherib avea în jur de 35 de ani, când, în august 705 î.Hr. a urcat pe tronul Asiriei și adunase o experiență vastă ca prinț-moștenitor. Reacția sa față de sfârșitul nefast al tatălui a fost să se distanțeze de Sargon și se pare că refuza să recunoască ceea ce i s-a întâmplat. Noua capitală măreață a lui Sargon, Dur-Șarrukin, a fost abandonată imediat, iar capitală a devenit Ninive. Una dintre primele acțiuni ale lui Senaherib în calitate de rege a fost să reconstruiască templul din orașul Tarbisu dedicat zeului Nergal, cel asociat cu moartea, dezastrele și războiul.
O campanie minoră din 704 î.Hr. (nemenționată în relatările istorice ulterioare ale lui Senaherib), purtată mai degrabă de magnați decât de rege personal, a fost trimisă împotriva lui Gurdi în Tabal pentru a-l răzbună pe Sargon. Senaherib a investit o grămadă de timp și efort ca să elimine din imperiu orice imagine a lui Sargon. Nu l-a menționat niciodată în inscripțiile sale și soția lui Sargon, Atalia, a fost înmormântată fără să se respecte practicile funerare tradiționale (și în același sicriu cu o altă femeie, soția regelui precedent Tiglatpalasar).
Prima campanie babiloniană alt=|miniatura|Marduk-apla-iddina al II-lea (stânga), regele Babilonului în 722–710 î.Hr. și 704/703–702 î.Hr. Expus la Muzeul Asiei Anterioare din Berlin.
Moartea în luptă a lui Sargon al II-lea și dispariția corpului său au inspirat rebeliuni în Imperiul Asirian. Sargon a cârmuit Babilonia din 710 î.Hr., când a învins pe căpetenia caldeeană Marduk-apla-iddina al II-lea, care, la rândul său, a venit la putere în sud după moartea predecesorului lui Sargon Salmanasar al V-lea în 722 î.Hr. Ca și predecesorii săi imediați, Senaherib s-a proclamat cârmuitor al Asiriei și al Babilonului, dar puterea sa în sud era mai puțin stabilă. Spre deosebire de Sargon și conducătorii babilonieni precedenți, care s-au declarat șakkanakku (viceregi) ai Babilonului din considerație față de Marduk, zeitatea orașului considerată „regele" său formal, Senaherib și-a luat explicit titlul de rege al Babilonului. Mai mult decât atât, Senaherib nu „a luat mâna" statuii lui Marduk, întruchiparea fizică a zeității, prin urmare nu a onorat zeul prin ritualul de încoronare tradițional.
Înfuriind populația cu această lipsă de respect, autoritatea lui Senaherib în Babiloniaa fost răsturnată în 704 sau 703 î.Hr. Dintâi un babilonian pe nume Marduk-zakir-șumi al II-lea s-a urcat pe tron, dar a fost înlăturat după doar două sau patru săptămâni de către Marduk-apla-iddina, aceeași căpetenie caldeeană care a cârmuit orașul înainte și s-a războit cu tatăl lui Senaherib. Punctul forte al lui Marduk-apla-iddina era abilitatea sa de a uni triburile caldeene măcinate de luptele interne și pe babilonieni împotriva Asiriei. Șutur-Nahhunte al II-lea, regele Elamului, a trimis o oaste de 80.000 de arcași elamiți, sprijiniți de trupe de călăreți, în ajutorul lui Marduk-apla-iddina. Suportul masiv al Elamului i-a încurajat pe arameeni și pe restul triburilor caldeene să i se alăture regelui Babilonului.
thumb|right|250px|Regele asirian Senaherib în fruntea oștii sale într-o campanie în Babilonia, relief din palatul său din Ninive
Datorită faptului că părți ale oștirii asiriene erau la război în Tabal în 704 î.Hr. și că Senaherib posibil considera războiul pe două fronturi prea riscant, el l-a lăsat în pace pe Marduk-apla-iddina pentru câteva luni. După ce expediția în Tabal s-a încheiat, Senaherib a adunat în 703 î.Hr. armata asiriană la Assur, deseori utilizat ca loc de întrunire în campaniile împotriva sudului. Oștirea Asiriei, condusă de generalul principal al lui Senaherib, a atacat fără succes forțele coaliției lângă orașul Kiș, sporind astfel legitimitatea coaliției. Odată ce la Senaherib, aflat în tabăra sa lângă orașul Kutha, a ajuns vestea despre înfrângerea primei sale oști, el a comandat personal cel de-al doilea atac, învingând inamicul lângă Kiș. La acest moment trupele aliate erau conduse de Elam, pentru că Marduk-apla-iddina, temându-se pentru viața sa, a fugit în Țara Mării (ținut mlăștinos în sudul extrem al Mesopotamiei).
După aceasta Senaherib a mers direct asupra Babilonului, care și-a deschis porțile fără luptă. Timp de cinci zile asirienii l-au vânat fără succes pe Marduk-apla-iddina în Țara Mării, au devastat câmpurile caldeenilor, arameenilor și babilonienilor care au sprijinit răscoala și au luat peste două sute de mii de prizonieri. După eșecul evident al politicii sale anterioare de a domni ca rege în amândouă Asiria și Babilonia, Senaherib a încercat o altă metodă, numind un babilonian crescut la curtea asiriană, Bel-ibni, drept rege-vasal al sudului.
Războiul din Levant miniatura|Relief reprezentând o mașinărie asiriană de asediu atacând zidul orașului Lahiș. Expus la British Museum.
După războiul babilonian cea de-a doua campanie a lui Senaherib a fost purtată în munții Zagros din vestul Iranului de astăzi. Acolo Senaherib a supus yasubigallienii, o seminție de la est de Tigru, și casiții, un popor care cu câteva secole în urmă a cârmuit Babilonia. Cea de-a treia campanie a lui Senaherib, îndreptată împotriva regatelor și orașelor-state din Levant, este foarte bine documentată în comparație cu multe alte evenimente din Asia Occidentală antică. În 705 î.Hr. Ezechia, regele Iudeei, a încetat să mai plătească tributul anual asirienilor și a început să urmărească o politică externă agresivă, probabil inspirat de valul recent de răscoale antiasiriene. Ezechia a conspirat cu Egiptul și Sidqia, regele antiasirian al Așkelonului, a atacat orașele filistene loiale Asiriei și l-a capturat pe Padi, regele Ekronului, întemnițându-l în capitala sa Ierusalim. În nordul Levantului orașele vasale răsculate s-au coalizat în jurul lui Luli, regele Tirului și Sidonului. Sentimentul antiasirian printre unii vasali din vestul imperiului era încurajat de dușmanul de moarte al lui Senaherib, Marduk-apla-iddina, care a trimis scrisori și daruri cârmuitorilor din vest, probabil cu speranța de a realiza o largă coaliție antiasiriană.
miniatura|Oștean asirian cu un prizonier din Lahiș. British Museum.
În 701 î.Hr. Senaherib dintâi a năvălit asupra orașelor siro-hitite și feniciene din nord. Luli a preferat să fugă la bordul unei nave decât să înfrunte furia asirienilor. În locul lui suveranul asirian l-a proclamat rege al Sidonului pe un nobil pe nume Ethbaal și a supravegheat readucerea sub oblăduirea sa a altor orașe dimprejur. Confruntați cu prezența unei oștiri asiriene masive, mulți cârmuitori levantini, inclusiv Budu-ilu din Ammon, Kamusu-nadbi din Moab, Mitini din Așdod și Malik-rammu din Edom, au recunoscut grăbit stăpânirea lui Senaherib ca să evite represaliile.
Rezistența în sudul Levantului nu era atât de ușor de înăbușit, determinându-l pe Senaherib să invadeze regiunea. Asirienii au început prin cucerirea Așkelonului și înfrângerea lui Sidqia, continuând prin asedierea și cucerirea altor orașe. Când oștirea asiriană se pregătea să cucerească Ekronul, Egiptul, aliatul lui Ezechia, a intervenit în conflict, însă expediția egipteană a fost învinsă lângă orașul Eltekeh. Orașele Ekron și Timnah au revenit sub stăpânirea asiriană și Iudeea a rămas în singurătate. Pe când o parte a trupelor sale se pregăteau să blocheze Ierusalimul, Senaherib a înaintat asupra Lahișului, un important oraș din Iudeea. Atât blocarea Ierusalimul, cât și asedierea Lahișului probabil trebuiau să împiedice ajutorul egiptean să ajungă în continuare la Ezechia și să-i intimideze pe regii altor state mici din regiune. Asediul Lahișului, care s-a încheiat cu distrugerea orașului, a durat atât de mult încât apărătorii au început să folosească săgeți cu vârful de os din cauza lipsei de aprovizionare. În cursul asediului asirienii au construit un terasament mare din pământ și piatră ca să ajungă pe zidurile Lahișului. După distrugerea orașului supraviețuitorii au fost deportați în Asiria.