Rockabilly este unul dintre primele stiluri ale muzicii rock 'n' roll, apărând în prima jumătate a anilor 1950, în Statele Unite. Ca un gen el îmbină sunetul folkului american și a stilurilor muzicale de vest, cum ar fi country și bluegrass, cu rhythm and blues, spre ceea ce-i considerat a fi rock and roll-ul "clasic".
Termenul „rockabilly” este un portmanteau între termenii „rock 'n' roll” și „hillbilly”, acesta din urmă facând trimitere la muzica country, adesea numită muzică hillbilly în anii 1940 și 1950. Alte influențe asupra stilului rockabilly sunt stilurile de muzică western swing, blues, boogie woogie și jump blues. Originile curentului rockabilly provin în primul rând din sudul Statelor Unite.
Popularitatea stilului a inceput în anii 1960, și a durat până la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980. Rockabilly se bucură și în prezent de un mare succes, dezvoltandu-se chiar și sub forma unei subculturi.
Origini
Începând cu primele înregistrări de muzică country din 1920, a existat mereu o legatură strânsă între acest tip de muzică și blues. Primul hit country la nivel național a fost „Wreck of the Old '97” , baladă înregistrată de Vernon Dalhart, alături de melodia „Lonesome Road Blues” care de asemenea a devenit foarte populară.
Jimmie Rodgers (prima vedetă adevărată de muzică country), a fost cunoscut sub numele de „Blue Yodeler”. Cele mai multe cântece ale sale aveau la bază acorduri blues, dar cu o instrumentație și un sound foarte diferit față de contemporanii săi negrii: Blind Lemon Jefferson și Bessie Smith.
Între anii 1930 și 1940, două noi stiluri muzicale s-au întrepătruns, combinând stilul country cu stilurile muzicale black de la momentul respectiv. Bob Wills împreună cu Texas Playboys au fost principalii susținători ai stilului western swing. Ei au combinat vocea „country” cu metoda „steel guitar” împreună cu influențe „Big Band” de jazz. Prin stilul adoptat, Wills s-a bucurat și el de o mare popularitate. După declanșarea nebuniei la nivel național, în 1938, datorată artiștilor de muzica blues ca Meade Lux Lewis și Pete Johnson, muzicienii country ca Luna Mullican, Delmore Brothers, Tennessee Ernie Ford, The Maddox Brothers and Rose au început să înregistreze în stilul „Hillbilly Boogie”, adică voci „hillbilly” pe linii de bass în stil boogie.
The Brothers Maddox and Rose au adus o contribuție majoră la vârsta de aur a curentului rockabilly, cu acele slapp-uri de bass pe care Fred Maddox le-a inventat. Unii critici muzicali consideră că au reprezentat mai mult decât parte din acea perioadă de aur Rockabilly, însă au fost chiar și prima formație „rockabilly”. Emmylou Harris consideră că artiști precum Rose Maddox nu au primit totuși recunoașterea pe care ar fi meritat-o.
În februarie 1953, Zeb Turner înregistrează melodia „Jersey Rock”, un amestec de stiluri muzicale, versuri, dans și chitară solo. Acesta este un alt exemplu de mixare a mai multor genuri muzicale în prima jumătate a anului 1950.
Bill Monroe este cunoscut ca inițiator al stilului country bluegrass, un stil aparte de muzică country. Multe dintre cântecele sale aveau structură de blues, în timp ce altele au luat formă de balade folk, de cântece de acompaniament cântate la pian, specifice sec. IXX (parlor songs), sau de valsuri. Bluegrass a fost la începutul anilor ‘50 o ramură a stilului country, și este adesea menționat ca o influență în dezvoltarea curentului rockabilly.
Stilul de muzică The Honky Tonk se axa asupra vieții clasei muncitoare, deseori tragică, cu teme ca: pierderea dragostei, adulter, singurătate, alcoolism, și de autocompătimire. Acest stil include de asemena cântece energice, într-un ritm rapid Hillbilly Boogie. Unii dintre cei mai bine cunoscuți muzicieni care au înregistrat astfel de melodii sunt: Delmore Brothers, Maddox Brothers and Rose, Merle Travis, Hank Williams, Hank Snow, și Tennessee Ernie Ford.
Curtis Gordon în 1953 înregistrează melodia „Rompin’ and Stompin’”, într-un ritm rapid (uptempo) hillbilly-boogie, conținând versurile: „Way down south where I was born, They rocked all night 'til early morn', They start rockin', They start rockin' an rollin'”. Ele atestă pentru prima dată termenul „rock 'n' roll”.
Folosirea termenului Rockabilly
Într-un interviu ce poate fi văzut la Experience Music Projext, Barbara Pittman afirma: „A fost atât de nou și atât de ușor. A fost o schimbare la trei corzi. Termenul rockabilly a fost folosit de fapt ca o insultă pentru rockerii din sud, dar în timp, conceptul și-a câștigat demnitate. A fost felul lor de a ne numi hillbillies.” Cu toate că termenul era de ceva vreme folosit, chiar înainte ca Burnettes să folosească exprimarea „Rock Billy Boogie”, una din primele utilizări ale termenului rockabilly a fost în 23 iunie 1956, în recenziile Billboard privind „Rock Town Rock” a lui Ruckus Tyler. Primul disc care avea să conțină termenul rockabilly în titlul unei piese a fost în noiembrie 1956, intitulându-se „Rock a Billy Gal”. thumb|125px|Studiourile Sun
Cash, Perkins, Presley și Casa de discuri Sun
În 1954, atât Johnny Cash cât și Carl Perkins și-au început cariera cu audiții pentru Sam Phillips. Cash spera să înregistreze muzica gospel, însă Phillips nu a fost de acord, respingând imediat ideea lui Cash. Acest lucru i-a adus lui Cash amânarea afirmării sale ca muzician până în 1955. În octombrie 1955 Carl Perkins și The Perkins Brothers Band și-au făcut apariția la studiourile Sun, iar Sam Phillips a înregistrat piesa originală a lui Perkins „Movie Magg”, care a fost lansată la începutul lui martie 1955, folosind marca Phillip’s Flip, marcă în întregime atribuită muzicii country.
Carl Perkins a ținut cont de dorința publicului de a dansa pe ritmuri de muzică mai rapide și a început să compună un stil de muzică ce nu era nici country dar nici blues, însă conținea elemente din ambele stiluri. După refuzuri din partea mai multor case de înregistrări din New York, pe motivul că acest mix între muzica country și aceea ce conținea ritmuri specifice africane nu corespundea tendințelor comerciale din acea vreme, în 1954, după aproape un an de la primele înregistrări ale lui Elvis Presley la Sun Records, Memphis, Tennessee, Carl Perkins va înregistra și el la aceeași casă de înregistrări primele melodii. Recunoașterea avea să vină atunci când a început să concerteze alături de Elvis Presley în teatrele din Arkansas. thumb|140px|Elvis Presley şi Judy Tyler în filmul Jailhouse Rock|left
Casa de discuri Sun a fost o marcă independentă condusă de Sam Philips în Memphis, Tennessee. Timp de câțiva ani, Phillips a înregistrat și difuzat interpreți de blues și country din zonă. De asemenea a oferit un serviciu prin care oricine putea sa-și înregistreze un disc cu două piese pentru suma de 3,98$ (plus taxe).
Un tânăr pe nume Elvis Presley, a venit să înregistreze la Sun Records pentru a-i face o surpriză mamei sale. Conform spuselor lui Phillips, „95% dintre cei cu care am lucrat au fost oameni de culoare și majoritatea dintre ei oameni fără un nume. Elvis s-a potrivit perfect. A fost născut și crescut în saracie. A fost în jurul oamenilor de culoare extrem de mult. A fost în jurul acelor oameni care aveau prea puține bunuri materiale.” Presley l-a impresionat îndeajuns pe Phillips, încat acesta a ales ca și colaboratori pentru tânărul Elvis pe chitaristul Scotty Moore, iar apoi l-a cooptat pe basistul Bill Black, ambii de la Starlight Wranglers, o formație locală de western swing. Trio-ul a repetat o mulțime de cântece, de la tradiționalul country la „Harbor Lights” a lui Bing Crosby, până la gospel. Pe 5 iulie 1954, în timpul unei pauze, Elvis “a sărit… a luat chitara și a început să cânte „That’s Alright Mama” (un blues din 1946, de Arthur „Big Boy” Crudup). Scotty și Bill l-au acompaniat. Emoționat, Phillips le-a spus: „luați-o de la capat”. Două sau trei duble mai târziu, Phillips avea o înregistrare ce urma a fi lansată pe 19 iulie 1954, plus o versiune “Elvis Presley, Scotty and Bill” a valsului lui Bill Monroe, „Blue Moon of Kentucky”, o piesă country clasică. Discurile Presley înregistrate la Sun îi prezintă pe vocalii săi și chitara ritmica, percuția bass slapped a lui Bill Black, precum și Scotty Moore la chitară electrică. Slap bass a fost materie primă încă din 1940, atât pentru stilul western swing cât și pentru cel hillbilly. Comentând asupra stilului în care cânta la chitară, Scotty Moore a spus: “Tot ce vă pot spune este că am furat de la fiecare chitarist pe care l-am auzit de-a lungul anilor.” Dar ceea ce face special acest album este vocea lui Elvis, care exprimă atât un umor tineresc cât și o încredere în sine fără margini. Sentimentul pe care muzica lui il comunică este unul de libertate infinită. Cu toate ca unii susțin că piesa „That’s All Right” a fost cu totul nouă, alții sunt de parere că „Nu a fost ca și cum nu aș mai fi auzit ceva similar înainte, nu a fost ca și cum ar fi luat naștere o nouă revoluție muzicală. Nu pentru că Elvis ar fi exprimat ceva nou, ci pentru că a exprimat ceea ce toți ceilalți au încercat să exprime.” Când piesa „That’s All Right” a fost difuzată la radio Memphis, ascultătorii au sunat să întrebe detalii despre piesă. Cu toate acestea, din 18 august până pe 8 decembrie 1954, piesa „Blue Moon of Kentucky” a ocupat o poziție superioară în topuri. Nimeni nu a fost sigur că acest stil muzical va avea succes, așa că Elvis a fost descris ca fiind „The Hillbilly Cat” și „King of Western Bop”. De-a lungul anului următor, Elvis va înregistra încă 4 piese pentru casa de discuri Sun. Reprezentațiile upbeat sunt considerate piatra de temelie pentru stilul rockabilly: „tempo-ul agitat” (cum îl descrie Peter Guralnick) cu slap bass, ciupirea chitarei, multe ecouri, strigăte de încurajare, sunetele teatrale cu treceri bruște de la falsetto la bass și iar de la capăt. Până la sfârșitul anului 1954, Elvis l-a întrebat pe D.J. Fontana (un toboșar nefolosit la adevăratul său potențial de către Louisiana Hayride): „Ai veni cu noi dacă am avea mai multe întâlniri?” Fiecare din piesele lui Presley înregistrate la casa de discuri Sun, combina pe o parte a discului o piesă blues iar pe cealaltă parte o piesă country, dar amândouă cântate cu aceeași forță și energie. În sesiunile din 1955, la scurt timp după ce Presley s-a mutat de la casa de discuri Sun la RCA, a fost susținut de o formație ce îi includea pe Moore, Black, Fontana, chitaristul lap steel Jimmy Day și pianistul Floyd Cramer. În 1956, Elvis obține voce backup prin Jordanaires. Înregistrarea piesei „Jailhouse Rock” pentru filmul cu același nume din 1957, acorda o mare importanță pianului și saxofonului.
Al doilea și al treilea disc al lui Presley nu au avut la fel de mult succes ca primul. Al patrulea însă, lansat în mai 1955, intitulat „Baby, Let’s Play House” a ajuns pe poziția 5 în topul național Billboard Country.
thumb|140px|Johnny Cash|left Johnny Cash s-a întors în 1955 la casa de discuri Sun cu piesa „Hey Porter”, compoziție proprie, împreună cu grupul său The Tennessee Three, care a devenit The Tennessee Two înainte ca sesiunea de înregistrare să fi luat sfârșit. Această piesă precum și „Cry! Cry! Cry!”, o altă piesă compusă de Cash, aveau să fie lansate în iulie. „Cry! Cry! Cry!” a reușit să intre în top 20 ajungând până pe poziția 14.
În august 1955, Sun lansează preluările lui Elvis după piesele „I Forgot to Remember to Forget” și „Mystery Train”. Piesa „Forgot....” a fost scrisă de artiștii country ale studiourilor Sun, Stan Kesler și Charlie Feathers, piesă ce a stat în clasamentul Billboard country timp de 39 săptămâni, iar 5 săptămâni ocupând locul 1. „Mistery Train” cu drepturi de autor ale lui Herman „Little Junior” Parker și Sam Phillips, a ajuns pe locul 11.