Hipercorectitudinea (numită și hiperliterarizare sau, în anumite cazuri, hiperurbanism) este o greșeală de limbă care constă în aplicarea mecanică a unei analogii sau a unei reguli lingvistice valabile în alte situații. O grafie, o pronunție și o construcție conținând o astfel de greșeală se numesc hipercorecte. Hipercorectitudinea apare tocmai din teama de a nu greși, prin efortul conștient al vorbitorului de a se conforma normelor limbii literare. Deși prefixul hiper- înseamnă în general „foarte”, „excesiv de”, hipercorectitudinea nu este corectitudinea dusă la extrem, ci o greșeală.
Noțiunea de hipercorectitudine aparține atât gramaticii normative, care stabilește ce e corect și ce e greșit, cât și gramaticii descriptive, care observă fenomenele de limbă fără a le judeca. În cazul din urmă, cu precădere în domeniul etimologiei, fenomenul hipercorectitudinii poate explica apariția anumitor pronunții, grafii sau construcții, care uneori se răspândesc atât de mult încât ajung în cele din urmă să se impună în uz și chiar să ia locul formelor anterioare. Astfel, de exemplu, cuvântul viteză este la origine o citire greșită a cuvântului scris vitesă (din franțuzescul vitesse), pe care vorbitorii nefamiliarizați cu limba franceză l-au citit după regula (greșit aplicată) conform căreia litera s aflată între două vocale trebuie citită z. Eforturile de a corecta această citire greșită nu au dat roade, încât forma viteză a devenit singura considerată corectă. O evoluție similară au avut și cuvintele chermeză (din fr. kermesse), furnizor (din fr. fournisseur), regizor (din fr. régisseur), dizertație (din fr. dissertation), bazin (din fr. bassin) etc.; o parte dintre variantele vechi, care reflectau pronunția de origine, circulă în paralel cu variantele apărute prin hipercorectitudine, iar altele au fost complet înlocuite.Alexandru Graur, Mic tratat de ortografie, Editura Științifică, București, 1974, pp. 150–151
Tipuri
Hipercorectitudinea poate fi clasificată în trei categorii: hipercorectitudine fonetică; hipercorectitudine ortografică; hipercorectitudine gramaticală (morfologică sau sintactică).
Prima categorie vizează cuvinte împrumutate sau nume din alte limbi: franțuzisme (bleumaren în loc de bleumarin, poplen în loc de poplin etc.) germanisme (șpicher în loc de spicher etc.) anglicisme (Chicago pronunțat cu ci în loc de și etc.) hispanisme (Rio de Janeiro pronunțat cu h în loc de j)
Hipercorectitudinea fonetică latentă
Este fenomenul prin care unele forme greșite devin literare, de teama vorbitorilor față de aparenta rostire dialectală a formelor originare.Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Mic dicționar de terminologie lingvistică, Ed. Albatros, București, 1980, p. 230 Exemple: jecmăni în loc de jăcmăni, jefui în loc de jăfui.
Hipercorectitudine fonetică consonantică pseudodepalatalizări (piftea în loc de chiftea) pseudodefricatizări (cimpanzeu în loc de șimpanzeu) pseudoafricatizări (juvaier în loc de giuvaier) pseudoderotacizări (viezune în loc de viezure)
Hipercorectitudine fonetică vocalică apariția diftongului ea în locul unui a accentuat (gălbează în loc de gălbază) apariția unui e accentuat în locul unui ă accentuat (repede în loc de răpede) apariția unui e neaccentuat în locul unui ă neaccentuat (tremur în loc de trămur) apariția unui e (accentuat sau nu) în locul unui i (accentuat sau nu) (femeie în loc de fimeie)
Hipercorectitudine gramaticală copii noi născuți în loc de copii nou-născuți.
Exemple în limba română
Ideea falsă că în neologisme trebuie pronunțat întotdeauna e în loc de ie — situație frecventă, dar nu absolută — a făcut ca unii vorbitori să scrie și uneori chiar să pronunțe hipercorect atribue, erarhie, eșire, caet, maestate, proect, deși formele corecte sunt atribuie, ierarhie, ieșire, caiet, maiestate, proiect.Mioara Avram, Ortografie pentru toți, p. 32 Similar, ideea că la început de cuvânt și silabă trebuie scris întotdeauna ea în loc de ia a dus la grafii greșite ca earnă, aceleeași, femeea în loc de iarnă, aceleiași, femeia.Mioara Avram, Ortografie pentru toți, p. 48 Are loc și efectul invers, în care grafia convențională și nefonetică eu, ei, ea, este, era duce la pronunții hipercorecte în locul celor firești, cu un i semivocalic la începutul acestor cuvinte; corect se pronunță, dar nu se scrie, astfel: ieu, ia, ieste etc. (totuși în context psihologic sau filozofic eu devine substantiv și se pronunță fără i). Hipercorectitudinea în acest caz se explică prin aceea că vorbitorii încearcă să evite greșeala de pronunțare a unor cuvinte ca etic, epic, epocă, există în formele agramate ietic, iepic, iepocă, iexistă.George Pruteanu, Doar o vorbă săț-i mai spunDicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, 2005. p. XLVI
Grafii hipercorecte apar, de exemplu, atunci când împrumuturile încetățenite în limba română într-o formă adaptată sunt scrise cu influențe ale regulilor grafice ale limbii de origine (sau chiar ale altor limbi), uneori fără a ține cont de grafia originară: kek sau kake în loc de chec, nickel în loc de nichel, Dostojewsky în loc de Dostoievski, Tschaikowsky în loc de Ceaikovski, manuqure în loc de manichiură.Alexandru Graur, Mic tratat de ortografie, Editura Științifică, București, 1974, p. 169 Pronunția Rio de Haneiro în loc de Rio de Janeiro (sub influența modelului Don Quijote, unde j se citește h) este hipercorectă, deoarece limbile portugheză și spaniolă au convenții grafice diferite.
Pentru a evita greșeala frecventă de a scrie un singur i la sfârșitul cuvintelor unde este nevoie de doi, unii vorbitori ajung la scrierea hipercorectă cu doi i acolo unde, de fapt, trebuie doar unul: noștrii în loc de noștri, doi membrii în loc de doi membri.Mioara Avram, Ortografie pentru toți, p. 73 Tot ca o reacție față de o greșeală frecventă, anume aceea de a nu scrie articolul hotărît -l, se explică scrierea hipercorectă a unor cuvinte ca al nostrul, Alexandrul, de exemplul, unde corect se scrie fără -l la final.Mioara Avram, Ortografie pentru toți, p. 114
Cuvintele scrise și pronunțate greșit excadron, excalada, excroc etc. în loc de escadron, escalada, escroc sunt și ele cauzate de hipercorectitudine, prin impresia că în neologisme dintre secvențele s+consoană și x+consoană numai a doua poate fi corectă.Mioara Avram, Ortografie pentru toți, p. 161
Pronunția hipercorectă transformă la unele cuvinte vocala i în e: vereghetă, petec, plastec, împiedeca, pureci, tenesi', sălbatec, săptămînei, după-amiezele, pîinei etc. Similar, vocala u devine în unele cuvinte o: să adaoge, repaos, tentacole, autovehicol, genoflexiuni etc.Carmen Mîrzea Vasile, „Greșelile cauzate de hipercorectitudine” , în „SOS – Limba română”, Plus 22, 13 mai 2008
În particular vorbitorii din Moldova, unde ca particularitate a graiului local articolul posesiv are numai forma a, fac eroarea de a folosi formele al, ai, ale și acolo unde norma limbii literare cere folosirea prepoziției a, din teama de a nu face un dezacord. Sunt corecte construcțiile reprezentanți a (nu ai) 21 de state, autor a (nu al) două cărți, exponentul a (nu al) ceea ce se numește..., caracterul a (nu al) numeroase boli.Mioara Avram, Gramatica pentru toți, ediția a II-a, p. 103, fragment citat de Rodica Zafiu în „Hipercorectitudine”, România literară, nr. 49, 7 decembrie 2006
Bibliografie Alexandru Gafton, Hipercorectitudinea, Iași, 2000 Theodor Hristea, Probleme de etimologie, București, 1968, p. 277-315 Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Mic dicționar de terminologie lingvistică, Ed. Albatros, București, 1980 Mioara Avram, Ortografie pentru toți, Editura Litera Internațional, București, Chișinău, 2002 Alexandru Graur, Mic tratat de ortografie, Editura Științifică, București, 1974 George Pruteanu, emisiunea Doar o vorbă săț-i mai spun'', episodul „Ieu și eu (hipercorectitudine)” , difuzat la 16 aprilie 1997
Note
Vezi și Elemente problematice ale limbii române
Categorie:Greșeli de exprimare Categorie:Sociolingvistică