Manuel I Comnen () a fost un împărat Bizantin din secolul al XII-lea, a cărui domnie a avut un rol crucial în istoria Bizanțului și a zonei Mediterane. În dorința de a readuce imperiului său gloria și puterea de odinioară în zona Mediterană, Manuel a dus o politică străină foarte ambițioasă. A avut alianțe cu Biserica Catolică, a invadat Italia, a participat la invazia Egiptului alături de Regatul Ierusalimului. Manuel a schimbat harta politică a Balcanilor și a zonei de est mediteraneene, plasând regatele Ungariei și a statelor înființate după prima Cruciadă (Țara Edessa, Principatul Antioch, Comitatul Tripoli și Regatul de la Ierusalim) sub hegemonia Bizantină. Spre finalul domniei sale, realizările sale au suferit o dură lovitură după înfrângerea drastică din bătălia de la Myriocephalum. 200px|thumb|Un aspron (avers), monedă de argint emisă sub domnia lui Manuel I Comnen; este de notat coroana cu ciucuri de cristal, specifică împăraților bizantini.

Urcarea pe tron (1143) thumb|left|Moartea lui Ioan al II-lea Comnenul și încoronarea lui Manuel. Manuel Comnen a fost al patrulea fiu al lui Ioan al II-lea Comnenul și al Sfintei Piroska, fiica regelui Ladislau I al Ungariei. La nașterea sa nimic nu prevedea destinul lui Manuel de a urca pe tronul bizantin.Andrew Stone, Manuel I Comnenus (A.D. 1143-1180) . Avea trei frați mai mari, iar Ioan al II-lea îl desemnase pe fiul său mai mare, Alexios să-l succeadă la tron. Dar Alexios a murit în primăvara lui 1142 de boală, urmat puțin timp după el de fratele său Andronic.

Distingându-se în războiul dus contra turcilor selgiucizi, Manuel a fost desemnat de tatăl său să-i succeadă (de preferință) fiului său mai mare, Isaac. Această investitură paternă nu a reglementat complet problema succesiunii, care a avut loc, într-adevăr, lângă patul de moarte al tatălui său, în Cilicia, foarte departe de capitala imperiului, Constantinopol.

Pentru Manuel, era vital să se întoarcă în capitală cât mai repede posibil, dar trebuia și să se ocupe de funeraliile tatălui său. Tradiția spune că Manuel a fondat, cu această ocazie, o mănăstire, pe locul unde tatăl său și-a dat sufletul. În același timp l-a trimis în capitală, în prealabil, pe secretarul său Ioan Axouch / Yanis Aksuh, cu ordinul de a-l aresta pe cel mai periculos rival, fratele său Isaac, care trăia în Marele Palat și astfel avea acces la tezaur. Axuch / Axouch a sosit în capitală înainte chiar de vestea morții lui Ioan al II-lea. S-a asigurat de loialitatea cetății, iar când Manuel și-a făcut intrarea în capitală, în august 1143, a fost încoronat de noul patriarh Mihail al II-lea Courcouas. Câteva zile mai târziu, când nu mai avea de ce să se teamă, Manuel a ordonat eliberarea fratelui său, poziția sa fiind asigurată.Gibbon, The decline and fall of the Roman Empire, p. 72J.H. Norwich, A short history of Byzantium.

Viața la palatul imperial Manuel I era un occidentalist declarat, la caracter și la deprinderi semăna mai degrabă cu un cavaler decât cu un basileu grec. Amator de ospețe vesele, de turniruri și de muzică, gurmand și cavaler galant, el părea, pentru cei care îl cunoșteau superficial, un petrecăreț fără rost. În jurul prințului, o întreagă pleiadă de femei tinere, vioaie, frumoase și cochete, își desfășurau grațiile și ofereau curții o atracție fără seamăn. Desigur că străbunica lui Manuel, bătrâna Ana Dalassena, care odinioară se trudise atâta să dea palatului imperial aspectul decent și moralitatea severă a unei mânăstiri, ar fi fost profund scandalizată dacă ar fi putut vedea aceste schimbări. În 1146, Manuel s-a căsătorit cu o germană, contesa Bertha de Sulzbach, care urcându-se pe tronul orientului a adoptat prenumele bizantin de Irina; cu toate virtuțile ei, cu toată strădania de a se pune de acord cu curtea în care trăia, tânăra femeie nu a putut să-l ține multă vreme lângă ea pe nestatornicul ei soț. Curând Manuel o neglijă pentru alte aventuri. Mai întâi îl distrară unele simple capricii. Apoi se îndrăgosti mai serios de foarte frumoasa lui nepoată Teodora și nu întârzie de a o declara pe față ca amantă. Acestei persoane mândre și trufașe îi acordă toate onorurile exterioare ale puterii: îi dădu o gardă ca unei suverane, îi dădu voie să poarte un costum aproape la fel cu acela al împărătesei; pentru ea, pentru fiul care i s-a născut și a cărui venire pe lume spori trecerea favoritei, risipa lui a fost nesfârșită. Se pare că favoarea acestei Pompadour cu piciorul mic, cum a fost numită Teodora, dură destul de mult; în orice caz ea era în stare să și-o apere. Într-o zi, din gelozie, ea puse să fie asasinată o rivală care râvnea la inima lui Manuel și s-a păstrat o scrisoare foarte curioasă prin care unul din familiarii ei se trudea să-i potolească remușcările pe care după mulți ani ea le simțea pentru această crimă pasională. De altfel, această legătură nu-l împiedică de loc pe Manuel, când în 1159 își pierdu soția, să se gândească a se recăsători îndată. Din prima căsătorie nu avea decât o fată și era cu drept cuvânt preocupat să asigure dinastiei un moștenitor legitim. De data aceasta, căuta pe viitoarea împărăteasă printre prințesele din Siria francă. El se gândi mai întâi la contesa Melisanda de Tripoli și, după raportul ambasadorilor însărcinați să se ducă s-o vadă pe tânăra fată, logodna fu încheiată. Mari pregătiri fuseseră făcute de fratele Melisandei, spre a trimite pe sora sa la Constantinopol cu o pompă demnă de o suverană, când, în momentul plecării la drum, o boală misterioasă și ciudată o atinse pe tânăra fată. Frumusețea sa așa de lăudată pierea văzând cu ochii: trimișii imperiului se hotărâră deci să rupă înțelegerea și să caute în altă parte o soție pentru stăpânul lor. Or, în acea vreme trăia în Antiochia fiica prințesei Constanța, Maria: era minunea orientului latin. În anul 1161 împăratul se căsătorii cu aceasta. Încă din tinerețe, Manuel Comnenul se distingea printr-un neobișnuit spirit războinic, însă în luptă își dirija mai bine propria lance, decât o armată întreagă. Fiind un om nepretențios, el putea să doarmă pe pământul gol și să mănânce, în rând cu soldații, hrana cea mai simplă. Poseda o mare forță fizică. Odată, fiind invitat să participe la un turnir în Antiochia, împăratul a aruncat un cavaler din șa cu o atât de puternică lovitură de lance, încât acela, în zbor, l-a doborât de pe cal pe un altul, spre marea mirare a cruciaților. Altă dată, într-o luptă adevărată, Manuel l-a prins cu mâna de păr pe un arcaș turc, care trăsese o săgeată asupra lui, și l-a adus în tabără. Comnenul mânuia excelent nu numai sabia, ci și pana. A scris un tratat în apărarea astrologiei, cunoștea destul de bine chirurgia. La sfârșitul deceniului 7 al sec, XII, pe când plănuia unirea Bisericii (acest proiect a eșuat, din cauza ostilității generale a grecilor față de schismaticii latini), Manuel a purtat discuții aprinse cu patriarhul Mihail III, în cadrul dezbaterilor publice. La curtea basileului se bucurau de stimă oameni învățați, precum mitropolitul Atenei, Mihail Choniates, fratele acestuia, istoricul Niketas, mitropolitul de Thessalonic (Saloniki) Eustathios și alții. În capitală, împăratul a construit multe edificii somptuoase.

Va reface Manuel granițele vechiului Imperiu Roman?

Manuel visa la renașterea marelui Imperiu Roman. Totodată, visurile nu-l împiedicau să fie un politician și un diplomat lucid. Basileul a reorganizat justiția și armata. Armamentul kataphrakților lui Manuel a devenit similar celui al cavalerilor apuseni, preferați de împărat, care-i compara pe aceștia cu niște cazane de oțel, în opoziție cu grecii oale de lut. Politica externă a lui Manuel se caracterizează printr-o extremă agresivitate. Basileul cavaler nu pierdea nici o ocazie să le demonstreze vecinilor forța Bizanțului, uneori fără a avea vreun pretext. Primul care a simțit pe pielea sa consecințele mâniei împăratului a fost Raymond, principele Antiochiei. În anul 1143, acesta a organizat un atac asupra bogatelor orașe ale Ciliciei, sperând că tânărul împărat, care nu apucase nici măcar să se încoroneze, se va da bătut și principele va scăpa nepedepsit pentru incursiune. Însă legiunile Imperiului, trimise în grabă, au curmat toate încercările antiochienilor de a-și consolida pozițiile în regiunea disputată. Raymond, supunându-se cererii basileului, s-a dus la Constantinopol și s-a pocăit, deasupra sicriului lui Ioan II, pentru aventura sa nereușită.

Luptele împotriva cumanilor

În anul 1147, cumanii au trecut Dunărea și au ocupat cetatea Demnitzikos. Manuel a expediat în susul râului flota bizantină, însă nomazii plecaseră. Grecii i-au ajuns din urmă nu departe de teritoriul cneazului Halici și i-au zdrobit. Călăreții stepelor au primit o lecție bună și de acum încolo, numai zvonul că se apropie armata lui Manuel îi silea pe cumani să-și întoarcă îndărăt căruțele și să dispară în stepele fără de margini din jurul Mării Azov, iar, după 1160, incursiunile lor au încetat cu totul.

Cruciada a doua

Cruciada a doua, care se punea tocmai atunci la cale, l-a împiedicat pe împăratul bizantin să lichideze amenințarea cumană care nu o dată dăduse fiori reci pe șira spinării, conducătorilor din Constantinopol.

În orientul apropiat se nășteau animozități, orgolii peste care mândria cavalerului acelor timpuri nu putea trece cu ușurință.

Ca și odinioară, înaintând prin Tracia, cruciații au pustiit și au jefuit pământurile grecești, s-a ajuns până la ciocniri fățișe cu detașamentele împăratului bizantin. Ajunși în capitala Imperiului bizantin, obosiți, flămânzi, mulți bolnavi, împăratul Manuel Comnenul i-a primit cu multă neîncredere.

Manuel i-a propus lui Conrad, care ajunsese înainte lui Ludovic, să traverseze Hellespontul, ocolind Constantinopolul, însă îndărătnicul german a ales drumul peste Bosfor. Nu se știe din a cui vină, călăuzele care-i însoțeau, de îndată ce au pus piciorul în pământ turcesc, le-au indicat un drum greșit. Bănuiala a căzut asupra împăratului bizantin. Nici proviziile promise nu au sosit. Trupele germane au rătăcit înfometate dintr-un loc în altul, căci orașele și-au închis porțile în fața lor, refuzându-le hrana cerută. Când cei mai avuți arătau punga cu bani, atunci de pe zidul cetății era slobozită o sfoară, punga era legată, trasă sus, dar, nu odată, acești negustori improvizați uitau să mai coboare coșul cu alimente. În tot acest timp, turcii le întindeau tot felul de capcane, preferând tactica hărțuielii unei lupte deschise. În apropiere de Dorileea, atacuri scurte, repezi s-au succedat zi și noapte neîncetat, fără ca mai înainte cruciații să prindă de veste din ce direcție venea inamicul. Avantajele infanteriei, ale cavaleriei ușoare, față de cavaleria grea începeau să se vadă. Nobilii apuseni însă târziu și-au dat seama de aceasta. Acoperiți de fier se credeau mai la adăpost. În plus, lor le lipsea instrucția corespunzătoare tacticii adversarului, armamentul și mai ales mobilitatea. De aceea, în această luptă de hărțuire două treimi din cruciații lui Conrad au pierit. Resturile acestei armate le va întâlni Ludovic al VII-lea în primăvara anului 1148 când va ajunge și el în Asia Mică

Plecarea francezilor în cruciadă

Francezii i-au urmat pe germani in această activitate.