thumb|right|220px|Norul de fum al Navetei spațiale Challenger după dezmembrarea care a dus la moartea tuturor celor șapte membri ai misiunii STS-51-L. thumb|right|220px|Echipajul misiunii STS-51-L: (în față) Michael J. Smith, Dick Scobee, Ronald McNair; (în spate) Ellison Onizuka, Christa McAuliffe, Gregory Jarvis, Judith Resnik. Dezastrul navetei spațiale Challenger a avut loc la 28 ianuarie 1986, când naveta spațială Challenger s-a dezmembrat la 73 de secunde după lansare, ceea ce s-a soldat cu moartea celor șapte membri ai echipajului. Naveta s-a dezintegrat deasupra Oceanului Atlantic, în dreptul coastei Floridei, la ora 16:39 UTC, 11:39 ora locală.

Dezintegrarea întregului vehicul a început după ce un inel O (o garnitură inelară) din propulsorul din dreapta a cedat la lansare. Defectarea inelului O a cauzat o ruptură în articulația propulsorului pe care o asigura, permițând ca gazul fierbinte din interiorul motorului să ajungă în exterior și să intre în contact cu aparatura propulsorului și cu rezervorul exterior de combustibil. Aceasta a condus la separarea legăturii din spate a propulsorului din dreapta și la distrugerea rezervorului din dreapta. După aceasta, forțele aerodinamice au distrus imediat vehiculul.

Compartimentul echipajului și multe alte fragmente ale vehiculului au fost în cele din urmă recuperate de pe fundul oceanului după o îndelungată operațiune de căutare. Deși nu se cunoaște momentul exact al morții echipajului, se știe că mai mulți dintre ei au supraviețuit distrugerii inițiale a navetei. Totuși, naveta nu avea sistem de evacuare și astronauții nu au supraviețuit impactului compartimentului echipajului cu suprafața oceanului.

Dezastrul a avut ca efect oprirea pentru 32 de luni a programului navetelor spațiale și formarea Comisiei Rogers, o comisie specială numită de președintele american Ronald Reagan pentru a investiga accidentul. Comisia Rogers a aflat că cultura organizațională a NASA și procesele decizionale au fost un factor-cheie al accidentului. Managerii de la NASA știau că proiectul constructorului propulsoarelor, Morton Thiokol, conținea un defect cu potențial catastrofal la nivelul inelelor O încă din 1977, dar nu au rezolvat problema corespunzător. De asemenea, aceștia au ignorat avertismentele inginerilor privind pericolele lansării navetei într-o zi atât de rece și nu au raportat corespunzător problemele tehnice superiorilor lor. Comisia Rogers a oferit NASA nouă recomandări de implementat înainte de reluarea zborurilor navetelor spațiale.

Lansarea a fost televizată în direct din cauza prezenței la bord a Christei McAuliffe, prima membră a proiectului Teacher in Space. Accidentul a fost foarte mediatizat: un studiu a arătat că 85 % dintre americani auziseră vestea la maxim o oră de la întâmplare. Dezastrul Challenger a fost utilizat drept studiu de caz în numeroase discuții pe problema siguranței și eticii la locul de muncă și a inspirat filmul de televiziune din 1990, Challenger.

Situația dinaintea lansării și amânările 180px|thumb|left|upright|Gheață pe turnul de lansare cu câteva ore înaintea lansării lui Challenger Challenger trebuia să fie lansat de la Centrul Spațial Kennedy din Florida la ora 2:42 p.m. EST în ziua de 22 ianuarie, dar, din cauza întârzierilor misiunii anterioare, STS-61-C, data lansării a fost amânată, inițial pentru 23 ianuarie și apoi pentru 24 ianuarie. După aceea, lansarea a fost reprogramată pentru 25 ianuarie din cauza vremii nefavorabile la punctul de aterizare în caz de urgență din Dakar, Senegal. NASA a decis să utilizeze Casablanca drept punct de aterizare în caz de urgență, dar întrucât acesta nu era echipat pentru aterizări nocturne, lansarea a trebuit să fie amânată pentru dimineața. Prognoza meteo nefavorabilă de la Centrul Spațial Kennedy (KSC) a cauzat reprogramarea lansării pentru ora 9:37 a.m. EST în ziua de 27 ianuarie. Conform cărții lui Malcolm McConnell, Challenger: A Major Malfunction, NASA ar fi efectuat în mod normal lansarea în condițiile prognozei de 50 % șanse de ploaie dacă nu s-ar fi plănuit vizita vicepreședintelui George H. W. Bush pentru lansare, acesta fiind în drum spre Honduras.

Lansarea s-a amânat a doua zi din cauza unor probleme cu trapa exterioară de acces. Întâi, n-a mai funcționat unul dintre indicatoarele folosite pentru a verifica închiderea trapei.McConnell, Malcolm. Challenger: A Major Malfunction, pp. 150–153. Apoi, un bolț rupt a împiedicat eliminarea unei armături de la trapa orbiterului.McConnell, Malcolm. Challenger: A Major Malfunction, p. 154. Când armătura a fost în cele din urmă tăiată, vântul de la punctul de aterizare nu a mai permis lansarea. Echipajul a așteptat încetarea vântului până când timpul în care era posibilă lansarea a trecut, forțând o nouă amânare.

Prognoza meteo pentru data de 28 ianuarie anunța o dimineață neobișnuit de rece, cu temperaturi aproape de -1, temperatura minimă permisă pentru lansare. Temperatura joasă i-a îngrijorat pe inginerii de la Morton Thiokol, constructorul propulsoarelor navetei. Într-o teleconferință din seara zilei de 27 ianuarie, inginerii și managerii de la Thiokol au discutat condițiile meteo cu managerii NASA de la Centrul Spațial Kennedy și de la Centrul de Zbor Spațial Marshall. Mai mulți ingineri—printre care Roger Boisjoly, care își mai exprimase îngrijorarea și cu alte ocazii—s-au arătat îngrijorați din cauza potențialelor efecte ale temperaturii asupra inelelor O care ermetizau articulațiile propulsoarelor. Fiecare propulsor era construit din șase secțiuni articulate în trei articulații din fabrică și trei articulații „de teren”. Articulațiile din fabrică erau sudate, dar articulațiile de teren—asamblate în Clădirea de Asamblare de Vehicule de la Centrul Spațial Kennedy–foloseau câte două inele O de cauciuc, unul primar și unul secundar (de rezervă), pentru etanșare. (După accident, articulațiile de teren ale propulsoarelor folosesc trei inele O.) Etanșările tuturor articulațiilor propulsoarelor trebuia să conțină gazele fierbinți presurizate produse de arderea propulsorului solid dinăuntru, împingându-l în exterior prin ajutajul din capătul din spate al fiecărei rachete. Inginerii de la Thiokol au spus că dacă inelele O sunt mai reci de 12, ei nu au suficiente date pentru a determina dacă fiecare articulație rămâne etanșă. Aceasta era o considerație importantă, deoarece inelele O propulsoarelor fuseseră proiectate drept componentă „Criticality 1”—adică nu exista rezervă în cazul defectării inelelor O primar și secundar, iar defectarea lor putea distruge vehiculul și echipajul acestuia.

Un argument al celor de la NASA împotriva îngrijorărilor celor de la Thiokol a fost acela că dacă inelul O primar se defectează, atunci inelul O secundar va asigura etanșarea. Acest argument nu era valid pentru o componentă Criticality 1, iar afirmația era în orice caz nedemonstrată. (După cum a arătat astronautul Sally Ride citat cu ocazia chestionării managerilor NASA în fața Congresului, este interzis să se pună bază pe o rezervă în cazul unei componente Criticality 1. Rezerva este acolo pentru a furniza redundanță în caz de defectare neprevăzută, și nu pentru a înlocui dispozitivul primar, nelăsând nicio rezervă.) Inginerii de la Thiokol au declarat și că temperaturile joase de peste noapte ar fi avut aproape sigur ca rezultat temperaturi ale propulsoarelor sub linia roșie de 4. Obiecțiile acestora au fost respinse de managementul Morton Thiokol, care a recomandat ca lansarea să aibă loc după cum s-a planificat. Deși publicul percepea NASA ca abordând o atitudine precaută, managementul Thiokol a fost influențat de cererile managerilor NASA de a demonstra că nu este sigur să se facă lansarea, în loc ca aceștia să le ceară să demonstreze că era sigur. Ulterior, după accident, a ieșit la lumină faptul că managerii NASA ignorau frecvent normele de siguranță pentru a respecta programul lansărilor.

Din cauza temperaturii scăzute, s-a depus o cantitate semnificativă de gheață pe structura fixă de servicii care stătea lângă navetă. Echipa de dezgheț de la Kennedy a îndreptat o cameră în infraroșu către articulația de la spatele propulsorului din dreapta și a constatat că temperatura este de doar −13. S-a crezut că acesta era din pricina aerului foarte rece care era suflat spre articulație de la ventilația rezervorului de oxigen lichid. Temperatura era mult mai mică decât cea a aerului și mult mai mică decât specificațiile de proiectare ale inelelor O. Ulterior, măsurătoarea de −13 s-a dovedit a fi eronată, eroare cauzată de nerespectarea instrucțiunilor fabricantului sondei termometrice. Testele și calculele refăcute au confirmat ulterior că temperatura articulației nu era substanțial diferită de temperatura mediului ambiant.

Deși echipa de dezgheț a lucrat toată noaptea, inginerii de la Rockwell International, primul constructor al navetei, au continuat să-și exprime îngrijorarea. Inginerii de la Rockwell aflați în Downey, California și care au văzut structura de lansare au fost îngroziți de câtă gheață era depusă. Se temeau că în timpul lansării gheața spartă ar putea lovi învelișul de protecție termică, din cauza aspirației induse de jetul de gaze de la propulsoarele cu reacție. Rocco Petrone, liderul diviziei de transport spațial de la Rockwell, și colegii săi vedeau această situație ca pe o constrângere a lansării, și au spus managerilor Rockwell de la Cape că firma nu poate susține lansarea. Cu toate acestea, managerii Rockwell de la Cape și-au exprimat îngrijorările într-o manieră care l-a făcut pe managerul misiunii de la Houston Arnold Aldrich să ordone continuarea pregătirilor de lansare. Aldrich a decis să amâne lansarea navetei cu o oră pentru a da ocazia echipei de dezgheț să mai facă o inspecție. După această ultimă inspecție, în timpul căreia gheața părea că se topește, Challenger a primit permisiunea de lansare la ora 11:38 a.m. EST.

Lansarea din 28 ianuarie și distrugerea Lansarea și ascensiunea inițială 185px|thumb|left|Fum cenușiu ieșind din propulsorul drept Relatarea următoare a evenimentelor provine din datele telemetrice în timp real și din analiza fotografică, precum și din stenogramele comunicațiilor vocale dintre navă și centrul de control al misiunii.O sursă majoră de informații despre accidentul Challenger o reprezintă documentul STS 51-L Incident Integrated Events Timeline redactat de echipa NASA de suport foto și TV ca parte din raportul Rogers (Anexa N). Au fost scrise și numeroase alte relatări pe baza acestor informații. O stenogramă detaliată a comunicațiilor vocale dintre echipaj și centrul de control al misiunii a fost alcătuită de Rob Navias și William Harwood pentru CBS News, și conține și un rezumat al evenimentelor: Toate orele sunt date în secunde după lansare și corespund codurilor temporale telemetrice de la cel mai apropiat eveniment instrumentat până la fiecare eveniment descris.

Cu înainte de lansare, cum era normal, cele trei motoare principale ale navetei spațiale (space shuttle main engine, SSME) au fost aprinse. Până la lansarea efectivă, motoarele principale pot fi oprite și lansarea anulată în siguranță dacă este necesar. La timpul lansării (T=0, la ora 11:38:00.010 EST), cele trei motoare principale erau la 100 % din nivelul nominal de performanță, și au început să urce la 104 % sub controlul calculatorului. În acel moment, cele două propulsoare laterale au fost aprinse și închizătoarele au fost deblocate cu explozibili, eliberând vehiculul de structura de serviciu. Odată cu prima mișcare pe verticală a vehiculului, brațul gurii de hidrogen gazos s-a retras de la rezervorul extern dar nu a reușit să revină. Filmul camerelor de pe structura de serviciu arată că brațul nu a refăcut contactul cu vehiculul, fapt ce a fost considerat a fi un factor ce a contribuit la accident. În urma inspectării, după lansare, a structurii de servicii s-a constatat că lipseau resorturile a patru dintre zăvoare, dar aceasta a fost exclusă drept cauză.