Zăganul (Gypaetus barbatus) sau vulturul-bărbos este o pasăre de pradă de dimensiuni foarte mari, aparținând genului monotipic Gypaetus. Zăganul este singurul vertebrat cunoscut a cărui dietă constă în proporție de 70–90% din oase.
Considerat în mod tradițional un vultur din Lumea Veche, acesta formează de fapt o linie evolutivă distinctă din familia Accipitridae, împreună cu hoitarul (Neophron percnopterus), cea mai apropiată rudă extantă a sa. Nu este înrudit mult mai îndeaproape cu vulturii propriu-ziși din Lumea Veche decât, de exemplu, cu uliii, și se deosebește de cei dintâi prin gâtul său acoperit de pene. Deși diferiți, hoitarul și zăganul au fiecare o coadă în formă de romb — lucru neobișnuit în rândul păsărilor de pradă. Este cunoscut în limbajul popular și sub numele de Homa, o pasăre din mitologia iraniană.
Se consideră că populația zăganului este în declin; în 2004, a fost clasificat pe Lista Roșie a IUCN ca specie cu risc minim, dar din 2014 este clasificat ca specie aproape amenințată. Trăiește și se reproduce pe stânci din munții înalți din Iran, sudul Europei, Africa de Est, subcontinentul indian, Tibet și Caucaz. Femelele depun unul sau două ouă la mijlocul iernii, care eclozează la începutul primăverii. Etimologie Numele genului Gypaetus provine din termenul grecesc antic gupaietos, o formă alterată a cuvântului hupaietos, care înseamnă „vultur”. Epitetul specific barbatus este de origine latină și înseamnă „bărbos”, provenind de la barba, „barbă”.
În limba germană, denumirea „lammergeier” provine de la termenul Lämmergeier, care înseamnă „vulturul mieilor”, din credința că această pasăre ataca mieii.
Taxonomie Zăganul a fost descris oficial în 1758 de Carl Linnaeus, în cea de-a zecea ediție a lucrării sale, Systema Naturae. El a inclus această pasăre alături de vulturi și condori în genul Vultur, și i-a atribuit denumirea binomială Vultur barbatus. Linnaeus și-a bazat descrierea pe „vulturul-bărbos”, care fusese descris și ilustrat în 1750 de George Edwards, acesta folosind ca sursă un exemplar colectat la Santa Cruz, în apropierea orașului Oran din Algeria. Linnaeus a indicat Africa drept localitate tip, însă în 1914 Ernst Hartert a restrâns-o la Santa Cruz.
Zăganul este singura specie din genul Gypaetus, introdus în 1784 de naturalistul Gottlieb Storr. Subspecii Sunt recunoscute două subspecii: + Nume științific Imagine Arealul de răspândireG. b. barbatusSudul Europei și nord-vestul Africii, până în nord-estul Chinei, traversând Himalaya până în Nepal și vestul PakistanuluiG. b. meridionalisSud-vestul Arabiei și nord-estul, estul și sudul Africii În comparație cu subspecia nominată, G. b. meridionalis nu prezintă smocul negru de pene de la urechi și nici perii negri de pe bărbie. De asemenea, tarsurile sunt mai puțin acoperite cu pene, penajul este în general mai puțin des, și corpurile sunt mai mici.
Din punct de vedere istoric, această specie a avut până la cinci subspecii. În prezent, doar două dintre acestea mai sunt considerate valide.
Caracteristici
Zăganul are o lungime de 94–125 cm și o anvergură a aripilor de 2,31–2,83 m. Cântărește între 4,5 și 7,8 kg, subspecia nominată având o greutate medie de 6,21 kg, iar G. b. meridionalis din Africa, de 5,7 kg. În Eurasia, zăganii întâlniți în jurul Himalayei tind să fie puțin mai mari decât cei din alte lanțuri muntoase. Femelele sunt puțin mai mari decât masculii. Este practic imposibil de confundat cu alți vulturi sau chiar cu alte păsări în zbor datorită aripilor sale lungi și înguste. Coada este mai lungă decât lățimea aripii.Lee, W-S; Koo, T-H; Park, J-Y (2005). A Field Guide to the Birds of Korea. p. 98. . Tarsul este relativ mic pentru dimensiunea păsării, având o lungime de 8,8–10 cm.
Spre deosebire de majoritatea vulturilor, zăganul nu are capul chel. Această specie are capul relativ mic, deși gâtul său este puternic și gros. Are o formă în general alungită și zveltă, părând uneori mai voluminoasă din cauza spatelui adesea cocoșat. Mersul pe sol este legănat, iar picioarele sunt mari și puternice. Adultul are în principal o culoare gri închis, ruginiu și albicios. Fruntea de culoare crem contrastează cu o bandă neagră care traversează zona din jurul ochilor, precum și cu perișorii de sub bărbie, care formează o barbă neagră de la care provine denumirea speciei. Penajul portocaliu sau ruginiu provine de la băile de praf și frecarea corpului cu noroi, bogat în fier.
Puii au o culoare negru-maroniu închis pe cea mai mare parte a corpului, cu pieptul de culoare gri-maroniu, dobândind treptat un penaj mai asemănător celui al adulților pe parcursul anilor; le ia între cinci și șapte ani să atingă maturitatea deplină, prima reproducere având loc la vârsta de opt ani sau mai târziu. Zăganul este tăcut, cu excepția fluierăturilor ascuțite din timpul ritualurilor de împerechere. Digestia oaselor Aciditatea sucului gastric al zăganului a fost estimată la aproximativ pH 1. Oasele mari sunt digerate în aproximativ 24 de ore, proces facilitat de frământarea lentă a conținutului stomacal. Proteinele reținute în matricea osoasă fac din oase o sursă de energie mai avantajoasă decât țesutul muscular, 140 g de oase uscate conținând proteine echivalente cu 111 g de mușchi. Conținutul ridicat de lipide din măduva osoasă face ca oasele proaspete să depășească conținutul energetic al mușchilor, conținând aproximativ 108% din energia cărnii proaspete, în funcție de greutate. Un schelet lăsat pe munte se va deshidrata și va fi protejat de degradarea bacteriană, iar zăganul poate reveni pentru a consuma restul unui leș chiar și la câteva luni după ce părțile moi au fost consumate de alte animale, larve și bacterii.
Ecologie și comportament Zăganul este răspândit sporadic pe un areal vast. Se întâlnește în regiunile montane din Pirinei, Alpi, Peninsula Arabică, regiunea Caucazului, Munții Zagros și Elburz din Iran, Koh-i-Baba din Bamyan, Afganistan, Munții Altai, Himalaya, Ladakh din nordul Indiei, precum și în vestul și centrul Chinei. În Africa, trăiește în Munții Atlas, în Podișul Etiopian și în sud, de la Sudan până în nord-estul Republicii Democratice Congo, în centrul Kenyei și în nordul Tanzaniei. O populație izolată trăiește în Drakensberg, în Africa de Sud. A fost reintrodusă în mai multe locuri din Spania, precum Sierras de Cazorla, Segura și Las Villas Jaén, Provincia Castellón și Asturias. Populația rezidentă, conform estimărilor din 2018, era cuprinsă între 1.200 și 1.500 de exemplare. Dietă
Zăganul este necrofag, hrănindu-se în principal cu rămășițele animalelor moarte. Dieta sa cuprinde mamifere (93%), păsări (6%) și reptile (1%), ungulatele de talie medie constituind o mare parte din alimentație. De obicei, acesta evită carnea propriu-zisă, și se hrănește în proporție de 85–90% cu oase, inclusiv măduvă osoasă. Aceasta este singura specie de pasăre extantă specializată în hrănirea cu oase. Carnea și pielea reprezintă doar o mică parte din alimentația adulților, dar constituie o proporție mare din dieta puilor.ADW: Gypaetus barbatus - Animal Diversity Web Zăganul va sparge oasele prea mari pentru a fi înghițite, transportându-le în zbor la o înălțime de 50–150 m deasupra solului și apoi aruncându-le pe stâncile de dedesubt, ceea ce le sfărâmă în bucăți mai mici și expune măduva nutritivă. Poate zbura cu oase cu diametrul de până la 10 cm și de peste 4 kg, adică aproape cât propria sa greutate.
Masculii atacă uneori pradă vie: probabil mai des decât alți vulturi. Dintre acestea, țestoasele par să fie preferate în mod special, în funcție de abundența lor locală. Țestoasele vânate pot fi aproape la fel de grele ca zăganul prădător. Pentru a ucide țestoasele, zăganii zboară cu ele la o anumită înălțime și le aruncă în jos pentru a le sparge carapacele dure. S-a observat că și alte animale vii, de dimensiuni apropiate de ale lor, sunt capturate în același scop, și aruncate în zbor. Printre acestea se numără damanul de stâncă, iepurii, marmotele și, într-un caz, un varan de 62 cm lungime. Se știe că zăganii atacă și animale mai mari, inclusiv ibexul, capra-neagră și antilopa comună.
Reproducere
Perioada de reproducere a zăganului este variabilă, întinzându-se de la decembrie până în septembrie în Eurasia, de la noiembrie până în iunie în subcontinentul indian, de la octombrie până în mai în Etiopia, pe tot parcursul anului în Africa de Est, și din mai până în ianuarie în Africa de Sud. Deși este, în general, o pasăre solitară, legătura unui cuplu reproducător este adesea foarte strânsă. Se observă îngrijirea biparentală monogamă. În câteva cazuri, la această specie s-a consemnat poliandria. Ritualurile de împerechere ale zăganilor sunt adesea spectaculoase, implicând etalarea ghearelor, rostogoliri și zboruri în spirală în timpul zborului. De asemenea, aceste păsări de talie mare își încrucișează regulat picioarele și cad împreună o anumită distanță prin aer.
Cuibul zăganului este compus din crengi, măsurând aproximativ 1 m în diametru și 69 cm în adâncime la momentul construirii inițiale, și ajungând la 2,5 m în diametru și 1 m în adâncime (acoperit cu diverse resturi animale provenite din hrană) după utilizări repetate. Femela depune de obicei o pontă de 1-2 ouă, care sunt clocite timp de 53-60 de zile. După eclozare, puii petrec între 100 și 130 de zile în cuib înainte de a-l părăsi. Puii pot rămâne dependenți de părinți până la 2 ani. De obicei, zăganul cuibărește în peșteri, pe cornișe sau pe aflorimente stâncoase, astfel încât accesul mamiferelor care vânează cuiburile este foarte dificil. Zăganii sălbatici au o durată medie de viață de 21,4 ani, dar au trăit până la cel puțin 45 de ani în captivitate.
Cuiburile zăganilor pot fi folosite timp de secole de mai multe generații de păsări, după cum o demonstrează descoperirea, în același cuib din Spania, a unor obiecte datate în diferite perioade, cuprinse între secolele al XIII-lea și al XIX-lea.
Relația cu oamenii Folclor și cultură
Zăganul este considerat o specie amenințată în Iran. Mitologia iraniană consideră rarul zăgan (în persană: هما; lit. „Homa”) simbolul norocului și al fericirii. Se credea că, dacă umbra unui Homa cădea asupra cuiva, acesta urma să ajungă la putere, iar oricine trăgea în pasăre urma să moară în patruzeci de zile. Obiceiul de a mânca oase și, aparent, de a nu ucide animale vii a fost menționat de Saadi în colecția sa de poeme, Gulistan, scrisă în 1258, iar împăratul Jahangir a dispus examinarea gușii unei păsări în 1625, constatând că aceasta era plină de oase.
Se spune că dramaturgul grec Eschil ar fi fost ucis în 456 sau 455 î.Hr. de o broască țestoasă aruncată de un vultur care i-a confundat capul chel cu o piatră. Dacă acest incident a avut loc într-adevăr, zăganul este un candidat probabil pentru rolul „vulturului” din această poveste.
Grecii antici apelau la ornitomanți pentru a-și ghida deciziile politice: zăganii erau una dintre puținele specii de păsări care puteau oferi semne valabile acestor prezicători.
În Tibet, cadavrele sunt date ca hrană zăganilor. Ritualul se numește „înmormântare cerescă” și este însoțit de rugăciuni și mantre pentru persoana decedată. Există un specialist desemnat pentru această sarcină, care se desfășoară la altitudine mare, în munți, unde vulturii se năpustesc pentru a mânca oasele. Și păsările sunt binecuvântate. Ele sunt numite „jagod” în limba tibetană.
În Biblie/Tora, zăganul se numără printre păsările a căror consum este interzis (Leviticul 11:13).Leviticus 11:13 "And these are they which ye shall have in abomination among the fowls; they shall not be eaten, they are an abomination: the eagle, and the ossifrage, and the ospray," King James Bible, (1769).
În 1944, Șimon Peres și David Ben-Gurion au găsit un cuib de zăgani în deșertul Negev. Pasărea se numește „peres” în ebraică, iar lui Șimon i-a plăcut atât de mult încât a adoptat această denumire ca nume de familie.Leshem, Y. (2016) Farewell Shimon Peres. birds.org.il.
Starea de conservare