Sfântul Imperiu Roman (în , în ), numit din 1512 alternativ Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (în latină Sacrum Romanum Imperium Nationis Germanicae, în germană Heiliges Römisches Reich Deutscher Nation) și Sfântul Imperiu Romano-German, a fost un imperiu multietnic ce cuprindea teritorii din Europa Centrală. S-a dezvoltat de-a lungul Evului Mediu. A inclus Germania actuală și teritorii din Italia, Boemia și Burgundia. S-a menținut până în 1806 când a fost dizolvat.
Imperiul a luat naștere în Francia Răsăriteană, regat apărut în urma divizării Imperiului Carolingian. În anul 962, Otto I a fost încoronat împărat și s-a proclamat succesor al lui Carol cel Mare. Unii istorici consideră că punctul de început al imperiului a fost încoronarea lui Carol cel Mare la 25 decembrie 800, pe când alții îi plasează debutul la încoronarea lui Otto I la 2 februarie 962.
Imperiul Romano-German se dorea a fi continuarea străvechiului Imperiu Roman de Apus, prestigiul împăratului fiind preluat de la cel al împăraților romani. Monarhia era electivă. Principii electori germani care îl alegeau pe împărat erau nobili de rang înalt ai imperiului. Imperiul nu a avut centralizare și unificare, ca de exemplu Franța, fiind o monarhie descentralizată, electivă, formată din: subunități, principate, ducate, comitate, comune și altele.
În mentalitatea medievală a existat ideea de continuitate între Imperiul Roman și Sfântul Imperiu Roman, prin particula „sfânt” evidențiindu-se faptul că acesta din urmă a fost unul creștin, spre deosebire de Imperiul Roman (antic), care fusese creat și dezvoltat înainte de epoca creștinismului consacrat.
Puterea împăratului era limitată, în timp ce principii, ducii și regii imperiului erau vasali și îi datorau împăratului loialitate, dar posedau privilegii pentru a-și menține suveranitatea de facto pe teritoriile lor. Împăratul Francisc al II-lea, aparținând Casei de Habsburg-Lorena, a dizolvat imperiul în august 1806, după ce a fost înfrânt de Napoleon la Bătălia de la Austerlitz.
Denumire În alte limbi, termenul de „Sfântul Imperiu Roman” a fost cunoscut ca Sacrum Imperium Romanum în latină, Heiliges Römisches Reich în germană, Sacro Romano Impero în italiană, Svatá říše římská în cehă, Sveto rimsko cesarstvo în slovenă, Heilige Roomse Rijk în neerlandeză, Saint-Empire romain germanique în franceză. Înainte de 1157 imperiul era denumit „Imperiul Roman”. Termenul de „sacrum” (sfânt) în conexiune cu Imperiul Roman medieval a fost utilizat începând din 1157 sub Frederic I Barbarossa, termenul reflectând ambițiile sale de a domina Italia și papalitatea. Forma „Sfântul Imperiu Roman” este atestată din 1254.
Prin decretul ce a urmat Dietei Imperiale din 1512 numele a fost oficial schimbat în „Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană” (germană: Heiliges Römisches Reich Deutscher Nation, latină: Imperium Romanum Sacrum Nationis Germanicæ), fiind utilizat pentru prima dată în 1474. Noul titlu a fost adoptat parțial din cauza pierderii teritoriilor italiene și burgunde de către Imperiu în secolul al XV-lea, dar sublinia importanța statelor germane imperiale în conducerea imperiului în timpul reformei imperiale. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, termenul de „Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană” a încetat să mai fie utilizat. Voltaire scria că „era o aglomerare de țări ce se autodenumea Sfântul Imperiu Roman, dar nu a fost nici sfânt, nici roman, nici imperiu”.
Caracteristicile imperiului thumb|left|Coroana Sfântului Imperiu Roman
Sfântul Imperiu Roman nu a fost un stat național, ci un imperiu peste mai multe popoare. În ciuda faptului că majoritatea populației sale și a elitei politice erau de etnie germană, conducătorii săi se priveau pe ei înșiși ca cetățeni romani, continuatori ai tradiției statale a Romei antice, deși, practic, nu mergeau la Roma decât pentru încoronarea lor religioasă. La zenitul său, imperiul cuprindea cea mai mare parte a teritoriului în care astăzi se află Germania, Austria, Elveția, Liechtenstein, Belgia, Luxemburg, Țările de Jos, Cehia, Slovenia, la fel ca și partea estică a Franței, o parte din Italia și părțile occidentale ale Croației și Poloniei. Începuturile sale sunt plasate la data încoronării lui Carol cel Mare (742–814, denumit și Charlemagne) cu ocazia Crăciunului din anul 800, de către papa Leon al III-lea și a durat până la abdicarea lui Francisc al II-lea în anul 1806 în timpul războaielor napoleoniene. Limba oficială a imperiului a fost limba latină, alături de care limba germană a fost ridicată la statut de limbă oficială abia în timpul domniei lui Iosif al II-lea, împărat romano-german. Alături de latină și germană (cu toate dialectele sale), în imperiu erau utilizate și limbile franceză, italiană și cele slave.
Dinastia ottonienilor În 887 regele franc, Carol cel Gras a fost înlocuit de fratele său, Arnulf de Carintia, ales rege al Franciei Răsăritene, care a domnit până în 889. El și-a exercitat autoritatea imperială asupra celorlalți succesori ai familiei, inclusiv asupra regilor ce s-au instaurat la sud de Alpi. thumb|Henric I A intervenit în Italia să preia coroana imperială în 896 atunci când Guido al III-lea de Spoleto i-a contestat supremația și s-a încoronat ca împărat. În 899 Arnulf a murit bolnav, fiind succedat de Ludovic al IV-lea, ultimul carolingian de pe tronul Franciei Răsăritene. Fiind minor, starea de nesiguranță s-a accentuat în regat, iar lipsa unui rege puternic capabil să reprime tendințele autonomiste ale ducilor locali a avut efecte negative. În locul lui Ludovic, de problemele statului se ocupa o regență formată din Leopold, margraful Bavariei și episcopul Adalberon de Augsburg și consilieri din timpul domniei lui Arnulf. Bavaria nu a mai reprezentat domeniul de bază al regelui, fiind transferată în zona Rin-Main. Între timp, maghiarii atacau și ocupau Panonia și au inițiat campanii de jaf în nordul Italiei și pe teritoriul Franciei răsăritene. În 907 maghiarii au cucerit Moravia Mare. În 908 margraful Burchard al Turingiei a fost ucis în luptă, iar în 909 însuși regele Ludovic a fost înfrânt lângă Augsburg. În 911 Ludovic a murit, fiind succedat de Carol cel Simplu care s-a preocupat mai mult de recuperarea Lotharingiei decât de tronul regiunii răsăritene. Ulterior, ducele Franconiei, Conrad I, a fost ales ca rege în urma unui compromis încheiat dintre nobilii din Franconia și cei din Saxonia ce își vedeau interesele amenințate de invaziile maghiarilor, danezilor și slavilor și de rivalitățile interne și după ce ducele Saxoniei, Otto, a cedat în favoarea sa. După ce a fost uns ca rege, s-a confruntat cu o serie de probleme, împărțind puterea cu reprezentanții marilor familii, ceea ce a dus la conflicte interne. A încercat să atragă de partea sa Suabia, căsătorindu-se cu Kunigunde din familia ducală în 913. În 916 a convocat un conciliu la Hohenaltheim pentru a atrage și mobiliza episcopii locali. Însuși papa a trimis un legat la adunare pentru a interveni și a impune un decret prin care se preciza că orice opoziție împotriva regelui va fi pedepsită cu excomunicare și cu execuție. În 918, Conrad l-a desemnat pe ducele Henric al Saxoniei, aliatul său, ca succesor. După moartea sa, în 919 regele Henric I a fondat dinastia Ottoniană. Duce al Saxoniei din 912, noul rege i-a adus la ascultare pe magnații Suabiei și Bavariei care au refuzat să recunoască actul desemnării din partea lui Conrad de Franconia. Buchard, ducele Suabiei, s-a supus, în timp ce Arnulf de Bavaria s-a împotrivit, drept pentru care a fost ales ca rege de aristocrația locală.
Henric a dus două campanii pentru a-l face să renunțe și să se supună în 921. Lotharingia, aflată sub stăpânirea regilor Franciei Occidentale, a fost readusă sub controlul francilor răsăriteni.
În 924–926 Henric a încheiat un armistițiu cu maghiarii, iar în 932–933 i-a înfrânt. Victoria a fost doar temporară, incursiunile maghiarilor fiind la fel de devastatoare. Politica sa era specifică unei confederații în care ducatele își mențineau autonomia. A urmărit să aplice o politică de compromis și reconciliere. Și-a stabilit baza puterii în Saxonia și Turingia, adăugând regiunea din jurul cursurilor inferioare ale râurilor Rin și Meuse. A revitalizat poziția vechii capital, Aachen, și s-a afirmat ca un continuator al lui Carol cel Mare. Potrivit autorului Cronicii Saxone, Widukind de Corvey, el a lăsat în urma sa un întins imperiu.
thumb|left|300 px|Otto cel Mare thumb|250 px|Bătălia de la Lechfeld
În 936 Henric „Păsărarul” a fost succedat de Otto I care a continuat și decis reluarea tradiției carolingiene, afirmând suveranitatea asupra factorilor locali de putere. A fost încoronat printr-o fastuoasă ceremonie la Aachen, fiind uns de arhiepiscopii de Mainz și Colonia.Robert S. Hoyt and Stanley Chodorow, Europe in the Middle Ages (Harcourt brace Jovanovich, Inc., 1976) p. 197. A dus conflicte cu marii notabili ai regatului, Eberhard de Franconia și Eberhard de Bavaria, susținuți de frații noului rege, Thankmar și Henric, aliat cu regele Franciei occidentale, Ludovic al IV-lea. Otto I a dus o politică de forță, alternând-o cu politică alianțelor matrimoniale și optând să intervină în disputele dinastice dintre Carolingieni și Robertini de la apus de Rin. Nu a reușit să-i aducă definitiv pe duci sub ascultare, continuând să se revolte. Otto a dus campanii în Italia. S-a preocupat de întărirea granițelor stăpânirii sale și de extinderea acestora, prin crearea unor mărci în teritoriile slave din răsărit și prin extinderea creștinismului printre triburile păgâne, clădind mănăstiri și înființând episcopii. A făcut donații mănăstirii de la Quedlinburg, ctitorită de mama sa, Matilda, și închinată Sfântului Petru și Fecioarei Maria. El însuși a ctitorit o mănăstire la Magdeburg, închinată sfântului Mauriciu. A creat o marca defensivă pe Elba inferioară și mijlocie și pe râul Saale în vederea unor acțiuni militare și religioase din Polonia, divizată în structuri mici: Thuringia, Zeitz, Lusatia, Meissen, marca de nord la Brandenburg și marca familiei Billung în Holstein, Mecklenburg și Pomerania. Le-a adăugat în teritoriile locuite de sorabi și hevelli unități administrative câte un burgward, formate din 5-20 de sate, grupate în jurul unei fortificații, ce erau întreținute de către populația slavă supusă. Otto a creat episcopate locale la Brandenburg, Havelberg, Meissen, Merseburg, Zeitz și Oldenburg, centrul religios al întregii regiuni fiind stabilit la Magdeburg, ridicat la rândul de arhiepiscopie. A condus o campanie împotriva cehilor, dar fără succes. Abia în 950, Boleslav I i s-a supus, acceptând să-i plătească tribut . A stabilit relații cu Rusia, trimițând preoți și misionari conduși de episcopul Adalbert, dar fără succes.
Pe 10 august 955, Otto a obținut o mare victorie în Bătălia de la Lechfeld împotriva maghiarilor. Raidurile maghiarilor în Europa de Apus au încetat, ceea ce a dat un impuls evanghelizării populațiilor slave. Au fost dezvoltate instituțiile capela și cancelaria (a căror membri proveneau din elită bisericească, scribi, cărturari), însoțindu-l pe rege oriunde călătorea. Sistemul de guvernare funcționa prin intermediul rețelelor de familii nobiliare care concurau în fața regelui pentru onoruri și privilegii. Odată ce erau stabilite, prin favoarea regală, în teritoriile cucerite, familiile își consolidau poziția, înrudindu-se prin alianțe matrimoniale cu nobilimea locală, astfel, ottonienii își impuneau controlul asupra teritoriilor greu de stăpânit, precum Lotharingia, Bavaria și Suabia.