Elisabeta I (în engleză Elizabeth I; ) a fost regină a Angliei și a Irlandei din 17 noiembrie 1558 până la moartea sa, în 1603. A fost ultimul monarh al Casei Tudor și cel care a domnit cel mai mult dintre monarhii acestei dinastii. Domnia sa, bogată în evenimente, și influența pe care a exercitat-o asupra istoriei și culturii au dat numele epocii elisabetane.
Elisabeta a fost singurul copil supraviețuitor al lui Henric al VIII-lea și al celei de-a doua soții a acestuia, Anne Boleyn. Când Elisabeta avea doi ani, căsătoria părinților săi a fost anulată, mama sa a fost executată, iar Elisabeta a fost declarată nelegitimă. Henric a reintegrat-o în ordinea de succesiune la tron când avea zece ani. După moartea lui Henric, în 1547, fratele vitreg mai mic al Elisabetei, Eduard al VI-lea, a domnit până la propria moarte, în 1553, lăsând prin testament coroana verișoarei sale protestante Jane Grey și ignorând drepturile la succesiune ale celor două surori vitrege ale sale, Maria și Elisabeta, în pofida legilor care prevedeau contrariul. Testamentul lui Eduard a fost rapid înlăturat, iar catolica Maria a devenit regină, detronând-o pe Jane. În timpul domniei Mariei, Elisabeta a fost întemnițată aproape un an, fiind suspectată că îi sprijinea pe rebelii protestanți.
După moartea Mariei, în 1558, Elisabeta i-a succedat la tron și și-a propus să domnească urmând sfatul unor consilieri înțelepți. S-a sprijinit în mare măsură pe un grup de consilieri de încredere condus de William Cecil, căruia i-a conferit titlul de baron Burghley. Una dintre primele sale măsuri ca regină a fost instituirea unei biserici engleze, al cărei Guvernator Suprem a devenit. Această rânduială, denumită ulterior Așezământul religios elisabetan, avea să stea la baza dezvoltării Bisericii Angliei. Se aștepta ca Elisabeta să se căsătorească și să dea naștere unui moștenitor; cu toate acestea, în pofida numeroaselor negocieri și propuneri matrimoniale, nu s-a căsătorit niciodată. Din acest motiv, este uneori numită „Regina Fecioară”. I-a succedat la tron Iacob al VI-lea al Scoției, vărul său de gradul întâi cu două generații diferență.
În guvernare, Elisabeta a fost mai moderată decât tatăl, fratele și sora sa vitregă. Una dintre devizele sale era (). În materie religioasă, a fost relativ tolerantă și a evitat persecuțiile sistematice. După ce papa a declarat-o nelegitimă în 1570, ceea ce, în teorie, îi dezlega pe catolicii englezi de obligația de supunere față de ea, mai multe conspirații i-au amenințat viața; toate au fost dejucate cu ajutorul rețelei de informații a miniștrilor săi, condusă de Francis Walsingham. Elisabeta a fost prudentă în politica externă, manevrând diplomatic între marile puteri ale Franței și Spaniei. A acordat un sprijin ezitant mai multor campanii militare ineficiente și insuficient finanțate în Țările de Jos, Franța și Irlanda. Până la mijlocul anilor 1580, Anglia nu mai putea evita războiul cu Spania.
Pe măsură ce înainta în vârstă, Elisabeta a ajuns să fie celebrată pentru virginitatea sa. În jurul persoanei sale s-a dezvoltat un cult al personalității, exprimat prin portretele, spectacolele festive și literatura epocii. Epoca elisabetană este renumită pentru înflorirea teatrului englez, reprezentat de dramaturgi precum William Shakespeare și Christopher Marlowe, pentru isprăvile navigatorilor și aventurierilor maritimi englezi, precum Francis Drake și Walter Raleigh, și pentru înfrângerea Armadei Spaniole. Unii istorici o descriu pe Elisabeta drept o suverană irascibilă și uneori nehotărâtă, care a beneficiat de o doză neobișnuită de noroc. Spre sfârșitul domniei sale, o serie de dificultăți economice și militare i-au diminuat popularitatea. Elisabeta este considerată o suverană carismatică și o supraviețuitoare tenace într-o epocă în care aparatul de guvernare era rudimentar și limitat, iar monarhii statelor învecinate se confruntau cu tulburări interne și războaie civile religioase care le amenințau tronurile. După domniile scurte și dezastruoase ale fratelui și surorii sale vitrege, cei 44 de ani petrecuți de Elisabeta pe tron au adus regatului o stabilitate bine-venită și au contribuit la formarea unui sentiment al identității naționale.
Primii ani Copilăria thumb|upright=1.3|left|Părinții Elisabetei, Henric al VIII-lea și Anne Boleyn. Anne a fost executată la mai puțin de trei ani după nașterea Elisabetei.
Elisabeta s-a născut la 7 septembrie 1533 la Palatul Greenwich și a primit numele bunicilor sale, Elisabeta de York și Lady Elizabeth Howard. A fost al doilea copil legitim al lui Henric al VIII-lea care a supraviețuit primei copilării. Mama sa era cea de-a doua soție a lui Henric al VIII-lea, Anne Boleyn. La naștere, Elisabeta era moștenitoarea prezumtivă a tronului Angliei. Sora sa vitregă mai mare, Maria, își pierduse statutul de moștenitoare legitimă după ce Henric își anulase căsătoria cu mama acesteia, Caterina de Aragon, pentru a se căsători cu Anne, cu intenția de a avea un moștenitor de sex masculin și de a asigura succesiunea dinastiei Tudor. Elisabeta a fost botezată la 10 septembrie, iar nașii săi au fost Thomas Cranmer, arhiepiscopul de Canterbury; Henry Courtenay, marchiz de Exeter; Elizabeth Stafford, ducesă de Norfolk; și Margaret Wotton, marchiză văduvă de Dorset. La ceremonie, deasupra copilei a fost purtat un baldachin de unchiul său George Boleyn, viconte Rochford; John Hussey, baron Hussey de Sleaford; Lord Thomas Howard; și William Howard, baron Howard de Effingham.
Elisabeta avea doi ani și opt luni când mama sa a fost decapitată la 19 mai 1536, la patru luni după moartea din cauze naturale a Caterinei de Aragon. Elisabeta a fost declarată nelegitimă și exclusă din ordinea de succesiune la tron. La unsprezece zile după execuția Annei Boleyn, Henric s-a căsătorit cu Jane Seymour. Regina Jane a murit în anul următor, la scurt timp după nașterea fiului lor, Eduard, care era moștenitorul aparent necontestat al tronului. Elisabeta a fost mutată în casa fratelui său vitreg și a purtat crijma, pânza de botez, la botezul acestuia.
Educația thumb|Un portret rar al Elisabetei adolescente, anterior urcării sale pe tron, atribuit lui William Scrots. A fost pictat pentru tatăl său în . Prima guvernantă a Elisabetei, Margaret Bryan, a scris despre ea că era „un copil atât de promițător și cu o fire atât de blândă cum n-am mai cunoscut vreodată”. Catherine Champernowne, cunoscută mai ales sub numele dobândit ulterior prin căsătorie, Catherine „Kat” Ashley, a fost numită guvernanta Elisabetei în 1537 și i-a rămas prietenă până la moartea sa, în 1565. Champernowne a învățat-o pe Elisabeta patru limbi: franceza, neerlandeza, italiana și spaniola. Până când William Grindal i-a devenit preceptor, în 1544, Elisabeta știa să scrie în engleză, latină și italiană. Sub îndrumarea lui Grindal, un preceptor talentat și priceput, a făcut progrese și în franceză și greacă. La vârsta de 12 ani, a fost în stare să traducă lucrarea religioasă a mamei sale vitrege Catherine Parr, Rugăciuni sau meditații, din engleză în italiană, latină și franceză, oferindu-i traducerea tatălui său drept dar de Anul Nou. Din adolescență și pe tot parcursul vieții, a tradus lucrări în latină și greacă ale numeroși autori clasici, printre care Pro Marcello de Cicero, Consolarea filozofiei de Boethius, un tratat de Plutarh și Analele lui Tacit. O traducere a lui Tacit păstrată în biblioteca Palatului Lambeth, una dintre numai patru traduceri englezești păstrate din epoca modernă timpurie, a fost identificată în 2019 drept opera Elisabetei, în urma unei analize detaliate a scrisului de mână și a hârtiei.
După moartea lui Grindal, în 1548, Elisabeta și-a continuat educația sub îndrumarea preceptorului fratelui său Eduard, Roger Ascham, un pedagog înțelegător, care considera că învățarea trebuie să fie plăcută. Cunoștințele actuale despre educația și precocitatea Elisabetei provin în mare măsură din memoriile lui Ascham. La încheierea educației sale formale, în 1550, Elisabeta era una dintre cele mai bine educate femei ale generației sale. Spre sfârșitul vieții, se credea că vorbea și galeza, cornica, scots și irlandeza, pe lângă limbile menționate mai sus. Ambasadorul venețian afirma în 1603 că „stăpânea [aceste] limbi atât de bine, încât fiecare părea să-i fie limbă maternă”."Venice: April 1603" , Calendar of State Papers Relating to English Affairs in the Archives of Venice, Volume 9: 1592–1603 (1897), 562–570. Accesat la 22 martie 2012. Istoricul Mark Stoyle sugerează că probabil a învățat cornica de la William Killigrew, valet al Camerei Private și, ulterior, șambelan al Trezoreriei.Mark Stoyle. West Britons, Cornish Identities and the Early Modern British State, University of Exeter Press, 2002, p. 220. Elisabeta a devenit și o muziciană pricepută, cântând la virginal și la lăută (fiind instruită de Philip van Wilder). Este posibil ca Elisabeta să fi interpretat încă de tânără lucrările timpurii pentru instrumente cu claviatură ale lui Thomas Tallis, păstrate astăzi în Cartea Mulliner.
Adolescența thumb|Tutorele Elisabetei, Thomas Seymour, baron Seymour de Sudeley Henric al VIII-lea a murit în 1547, iar fratele vitreg al Elisabetei, Eduard al VI-lea, a devenit rege la vârsta de nouă ani. Catherine Parr, văduva lui Henric, s-a căsătorit curând cu Thomas Seymour, baron Seymour de Sudeley, unchiul lui Eduard al VI-lea și fratele lordului protector Edward Seymour, duce de Somerset. Cuplul a primit-o pe Elisabeta în casa sa de la Chelsea. Acolo, Elisabeta a trecut printr-o criză emoțională despre care unii istorici consideră că a afectat-o pentru tot restul vieții. Thomas Seymour se deda la hârjoneli și familiarități fizice cu Elisabeta, în vârstă de 14 ani, inclusiv intrând în dormitorul ei în cămașă de noapte, gâdilând-o și lovind-o cu palma peste fese. Elisabeta a început să se trezească devreme și să se înconjoare de slujnice pentru a evita vizitele sale matinale nedorite. Parr, în loc să-și confrunte soțul în legătură cu purtarea sa nepotrivită, i s-a alăturat. De două ori l-a însoțit când acesta o gâdila pe Elisabeta, iar o dată a ținut-o în timp ce Seymour i-a tăiat rochia neagră „într-o mie de bucăți”. După ce Parr i-a surprins însă pe cei doi îmbrățișându-se, a pus capăt situației. În mai 1548, Elisabeta a fost trimisă în altă parte.
Thomas Seymour a continuat totuși să uneltească pentru a dobândi controlul asupra familiei regale și a încercat să fie numit guvernator al persoanei regelui. Când Parr a murit în urma nașterii unui copil, la 5 septembrie 1548, Seymour și-a reluat avansurile față de Elisabeta, cu intenția de a se căsători cu ea. Guvernanta ei, Kat Ashley, care îl simpatiza pe Seymour, a încercat să o convingă pe Elisabeta să-l ia de soț. A încercat să o convingă să-i scrie lui Seymour și să-l „mângâie în durerea sa”, însă Elisabeta a susținut că Thomas nu era atât de îndurerat de moartea mamei sale vitrege încât să aibă nevoie de alinare.
În ianuarie 1549, Seymour a fost arestat și întemnițat în Turnul Londrei, fiind suspectat că plănuia să-l înlăture pe fratele său Somerset din funcția de lord protector, să o căsătorească pe Jane Grey cu regele Eduard al VI-lea și să o ia el însuși de soție pe Elisabeta. Elisabeta, care locuia la Hatfield House, nu a recunoscut nimic. Încăpățânarea ei l-a exasperat pe anchetatorul său, Robert Tyrwhitt, care a relatat: „Văd pe chipul ei că este vinovată”. Seymour a fost decapitat la 20 martie 1549.
Moștenitoare prezumtivă thumb|upright=1.2|Maria I și Filip, în timpul domniei cărora Elisabeta era moștenitoare prezumtivă thumb|Palatul Vechi de la Hatfield House, în Hertfordshire, unde Elisabeta a locuit în timpul domniei Mariei