miniatura|Platon (stânga) și Aristotel (dreapta), un detaliu din Școala din Atena, o frescă de Rafael. Noțiunea de realism se referă la un mare număr de curente în filozofie, care au ca element comun covingerea că fenomenele există independent de conștiința oamenilor, acționează asupra oamenilor și pot fi denumite prin cuvinte.

În cazul admiterii existenței unei realități independente de gândire, se vorbește despre un așa numit realism metafizic sau ontologic.

Opus acestuia este realismul ce rezultă din cunoaștere, realismul epistemologic, care admite că lumea este într-adevăr cognoscibilă, că opiniile noastre rezultă în mod principial din observația independentă a obiectelor existente, obiecte ale unei lumi identice tuturor observatorilor, a cărei cunoaștere corespunde existenței reale.

În filozofia limbajului se vorbește despre un realism semantic, când descrierea lumii exterioare se efectuează prin fraze alcătuite dintr-un vocabular corespunzător realității, rezultat al unei interpretări, care poate fi adevărată sau falsă. Deoarece în teoria cunoașterii se susține că exprimarea cunoștințelor are loc doar prin intermediul limbajului, se pot constata trăsături comune între realismul epistemologic și cel semantic.

Realismul științific pornește de la teza conform căreia diferitele ramuri ale științei duc la cunoașterea lucrurilor, care există independent de diversele ipoteze sau convenții și sunt alcătuite așa cum rezultă din actul cunoașterii. Aceasta presupune admiterea existenței unei lumi exterioare independentă de procesul observației.

Realismul etic reprezintă acea poziție fundamentală a metaeticii, care postulează existența unei realități principial obiective în problemele de bază ale moralei. În mod analog, se vorbește despre un realism teologic referitor la adevărurile postulate de religie.

Problemele de bază ale realismului filozofic

Chestiunea fundamentală a adoptării unei poziții realiste în filozofie este răspunsul la întrebarea dacă existența obiectivă determină conștiința sau conștiința determină existența lucrurilor (primatul obiectului sau al subiectului). În viața de toate zilele este de la sine înțeles că mai există și alți oameni și diverse obiecte (clădiri, scaune, pietre etc.). Cei mai mulți oameni sunt conștienți de faptul că percepția lucrurilor poate fi influențată de starea organelor de simț sau de prelucrarea acestor percepții în creier. Totuși doar prin reflectare filozofică realitatea devine problematică. Problema existenței unei lumi reale a fost dezbătută încă de reprezentanții filozofiei grecești clasice. În această ordine de idei se citează adesea postulatul lui Protagoras: "Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor existente, așa cum sunt, și a celor inexistente, așa cum nu sunt". La fel de cunoscută este teza lui George Berkeley: "Esse est percepi" ("A exista înseamnă a fi perceput"). Amândouă citatele au la bază întrebarea: Există într-adevăr o realitate independent de conștiința oamenilor, respectiv o relație cauzală între realitate și ceea ce este perceput? Semnificația practică a acestei chestiuni constă în faptul că, fără acceptarea unei realități de sine stătătoare, nu este posibilă nicio afirmație categorică privind lucrurile sau faptele din lumea exterioară. Realitatea servește reprezentanților realismului filosofic drept criteriu normativ pentru aprecierea unei afirmații ca adevărată sau falsă. Dacă se contestă posibilitatea de cunoaștere a realității, alternativa conceptuală este scepticismul din care derivă în mod inevitabil relativismul. În consecință problema realismului în filosofie este o temă integrală a teoriei cunoașterii.

Discuțiile privind problemele de bază ale realismului se lovesc de dificultatea ce rezultă din multitudinea obiectelor cărora li se atribuie o existență reală. În discuție intră astfel obiecte materiale perceptibile (scaune, păsări, arbori etc.) și obiecte neperceptibile (particule elementare de energie, componente ale nucleului atomic etc.), forțe cum sunt gravitația și atracția magnetică, proprietăți fizice (de ex.: curbura spațio-temporală), elemente abstracte (melodie), simboluri matematice (numere, multiplicatori). La acestea se adaugă noțiuni generale (roșeață, frumusețe), legi naturale, stări mentale (gânduri, reprezentări), valori morale și norme estetice.

În luările de poziție filozofice pot fi combinate diverse puncte de vedere realistice. Astfel unele cazuri sunt interpretate de pe poziția realismului ontologic, refuzându-se punctul de vedere al realismului epistemologic, cum procedează unii filozofi ca John Searle sau Michael Devitt, pentru care realismul este o temă exclusiv de domeniul ontologiei.

Realism ontologic

Existența lucrurilor în afara conștiinței oamenilor este în mare măsură necontestată. Realismul ontologic admite că aceste lucruri ar exista chiar în absența oamenilor. Omul nu exercită nicio influența asupra existenței și structurii realității. Fără această aserțiune orice cercetare a naturii tuturor celor existente ar fi lipsită de sens. O poziție contrară în această privință ar duce la solipsism, pentru care realitatea nu este decât o pură reprezentare a conștiinței și în consecință orice dovadă a existenței unei lumi exterioare apare imposibilă.

În disputa universalelor a fost pusă întrebarea dacă noțiunile generale - așa zisele „universalia” - au o existență reală. Disputa datează din vremea lui Platon și Aristotel și a atins un punct culminant în evul mediu. Este vorba de opoziția dintre realism și nominalism. Prin nominalism se înțelege acea orientare care susținea că noțiunile generale sau categoriale ("universalia"), precum de exemplu "frumusețea", "binele", "viețuitoare" etc., nu ar fi decât simple nume (nomina). Realismul susține existența universaliilor ante rem, respectiv faptul că noțiunile își au existența pentru sine, în felul ideilor platonice. Nominalismul („via moderna”) este un curent sceptic, care contestă existența specifică, particulară a abstracțiunii. Noțiunea lui de realitate coincide în mod necesar cu realitatea perceptibilă a lucrurilor, a căror individualitate reprezintă realul față de ideea abstractă. Prin opoziție, realismul universaliilor pune accentul realității pe abstract, pe idee, pe universal, situat înaintea lucrului (ante rem).

În filozofia modernă părerea cea mai răspândită asupra universaliior este exprimată de curentul denumit conceptualism, care admite că noțiunile generale sunt construite în conștiință, dar sunt în legătură nemijlocită cu lucrurile cărora corespund.

Realism epistemologic

În teoria cunoașterii, realismul pornește de la premizele realismului ontologic. Lucrurile și faptele existente sunt pentru realismul epistemologic cognosibile. Există o gamă largă de opinii privitoare la gradul sau măsura în care poate fi cunoscută lumea reală. O primă deosebire fundamentală constă în chestiunea, dacă obiectele cognoscibile sunt independente de modul în care devin cunoscute de om sau imaginea obiectelor în conștiință depinde totdeauna de capacitatea de cunoaștere a omului.

Contrar realismului epistemologic este idealismul, care susține că imaginea lumii, așa cum ne apare, este construită cu precădere în conștiința oamenilor. Idealismul neagă o existență a lucrurilor fără participarea rațiunii umane. Variante moderne ale idealismului se întâlnesc în diverse prezumpții ale constructivismului. O altă concepție antirealistică este ficționalismul, ai căror reprezentanți refuză capacitatea de cunoaștere a realității, dar - din motive pragmatice - socotesc că este util să construiască un raționament pornind de la o realitate fictivă.

Realism transcendental și realism empiric

Immanuel Kant face deosebirea între realism transcendental și realism empiric. El ține să precizeze că prin idealism nu trebuie înțeleasă o negare a existenței lumii exterioare, ci convingerea că realitatea nu poate fi cunoscută prin percepție nemijlocită și, în consecință, "orice experiență posibilă nu este capabilă să dea o imagine completă și incontestabilă a realității". Prin contrast, realismul transcendental (sau metafizic) consideră timpul și spațiul drept ceva dat, "își reprezintă deci lumea exterioară (în măsura în care i se recunoaște realitatea) ca lucruri în sine, care există independent de noi și de simțurile noastre". Referindu-se la realismul empiric, Kant consideră că "orice sursă exterioară a unei percepții dovedește nemijlocit existența unui lucru real, sau este mai degrabă însăși realitatea". În problema teoriei cunoașterii, poziția lui Kant este aceea a unui idealism transcendental cuplat cu realismul empiric. Aceasta înseamnă că, pentru Kant, nu există cunoaștere fără percepție empirică, dar că structura cunoașterii se formează - datorită capacității specifice gândirii - prin intervenția noțiunilor generale apriorice (spațiu, timp, categorii).

Realism naiv

Reprezentanții realismului zis "naiv" consideră că lumea este așa cum este ea percepută de om. Se admite că în procesul de cunoaștere a lumii pot rezulta și percepții false, datele percepute prin simțuri sunt deaceea prelucrate de funcțiile cognitive ale creierului. Realiștii naivi văd o relație de reflectare nemijlocită între lume și reprezentarea ei în conștiință, în esență omul percepe lumea așa cum este ea. Întrucât această poziție corespunde înțelegerii fiecărui om, concepția a fost denumită și "realism de bun simț" (common sense realism). Un reprezentant al realismului naiv în filozofia modernă este George Edward Moore, care reproșează idealismului faptul de a confunda percepția cu obiectul perceput. Această poziție corespunde "Noului Realism" (New Realism) de la începutul secolului al XX-lea, ai cărui principali reprezentanți au fost în Statele Unite ale Americii William Pepperell Montague și Ralph Barton Perry. O variantă a realismului naiv este teoria reflectării din materialismul dialectic.

Realism reprezentațional

Precursori ai acestui curent în teoria cunoașterii pot fi considerați René Descartes sau John Locke. Spre deosebire de realismul naiv, reprezentanții realismului reprezentațional consideră că realitatea poate fi cunoscută numai prin mijlocirea conștiinței (Bertrand Russel). Reprezentările sunt date ale simțurilor, exprimând realitatea prin sau în afara limbajului. Chiar dacă reprezentările nu corespund neapărat structurei realității, există totuși o legătură constantă între lumea exterioară și conștiință (Izomorfie), interpretată ca relație cauzală (Fred Dretske). Pentru John Searle und Jerry Fodor reprezentările sunt stări interioare ale conștiinței, care stabilesc o legătură cu realitatea, fiind ele înșile reale.

Realism intern

În filosofia spiritului (en.: Philosophy of Mind; de.: Philosophie des Geistes) problema reprezentării realității în conștiință este discutată sub termenul de funcționalism, care admite că actele mentale sunt rezultatul unor procese funcționale care au loc în creier. În anii '70 ai secolului trecut, Hilary Putman a dezvoltat o teorie contrară, nematerialistă, pe care a denumit-o "realism intern". Putman respinge teza kantiană a realismului metafizic (transcendental), admițând în schimb concepția realismului empiric. Realitatea este limitată la o corespondență între limbaj și lucrurile reale. Nimic nu se poate spune despre lume fără a folosi limbajul. Dacă într-adevăr ar exista o realitate în afara limbajului, nu s-ar putea decide, care teorie este valabilă și care nu.

Realism critic