Sindromul alienării părintești (sau parentale) propus de profesorul american de psihiatrie Richard A. Gardner (1931 - 2003) se referă la activitatea de denigrare sistematică a unui părinte de către celălalt părinte sau rudele apropiate ale ultimului, cu intenția alienării (înstrăinării sau îndepărtării din punct de vedere afectiv) a copiilor de celălalt părinte. Termenul de "sindrom" este frecvent folosit fără ca acesta să fie însă recunoscut ca afecțiune, necorespunzând definiției noțiunii de sindrom.
În general, scopul alienării este câștigarea sau păstrarea custodiei copilului de către părintele alienator, fără implicarea părintelui alienat, prin excluderea acestuia din urmă. Activitatea cu scopul de înstrăinare se poate extinde și asupra familiei părintelui alienat, precum și asupra prietenilor și apropiaților săi.
Concret, alienarea înseamnă că prin gânduri, acțiuni și maniere verbale sau non-verbale un copil este abuzat emoțional, îndoctrinat (prin tertipuri verbale), cu scopul de a crea ostilitate împotriva acestuia. Celălalt părinte prezentat copiilor in mod defavorabil de către alienator, comportament influențat de diverse scopuri ale acestuia din urmă, e.g. pentru a restricționa sau scurta vizitele copiilor la părintele alienat, pentru a controla activitățile pe care le desfășoară copilul in compania celuilalt părinte, etc. Fenomenul alienării parentale este o formă de abuz emoțional asupra copiilor în fața căruia aceștia nu se pot apăra. Acest fenomen apare indiferent de sexul alienatorului (dacă este mama sau tata), de vârstă (bunicii copilului pot fi alienatori foarte înverșunați) sau nivelul de educație al alienatorului.
Documentarea teoretică În urma propunerii conceptului de către Gardner, modelul a fost dezvoltat de către M. Walsh și J.M. Bone M. Walsh and J.M. Bone. Parental Alienation Syndrome: An Age-Old Custody Problem, 71 Fla. B.J. 93 (June 1997) pentru ca Douglas Darnall să îl dezvolte prin identificare a trei tipuri de alienatori Douglas Darnall, Ph.D (1997): "Three Types of Parental Alienators". Sindromul de alienare este încă controversat Warshak R.A., Current controversies regarding Parental Alienation Syndrome. American Journal of Forensic Psychology, 19 (3), 29-59. ca diagnostic psihiatric deși un fenomen de alienare este cvasirecunoscut. Deși catalogarea fenomenului de alienare a unui copil de către părinte drept sindrom sau tulburare este încă controversată, PAS a fost acceptat de mulți profesioniști și de multe instanțe din SUA, Canada, Australia și Europa <ref>de exemplu de către Joanna Bunker Rohrbaugh, Ph.D. de la Departamentul de psihiatrie al Facultății de Medicină din Harvard, psiholog criminalist recunoscut în SUA. A se vedea cartea Un ghid comprehensiv cu privire la evaluările copiilor în instanță: perspective psihologice și legale. Link''</ref>
Manifestări Părintele obsedat de alienare are de obicei un scop: atragerea prin manipulare a copiilor de partea sa astfel încât să lupte împreună într-o campanie de distrugere a relației cu celălalt părinte. Este vorba de un proces care cere timp, iar copiii, mai ales cei aflați la vârste mici, sunt complet neajutorați pentru a înțelege ce li se întâmplă și pentru a se apăra. Acest proces începe de multe ori încă din timpul căsătoriei.
Cauze Părintele obsedat este nervos și se simte trădat de către celălalt părinte. S-ar putea ca motivele inițiale ale acestei stări de furie să fie justificate. Respectivul părinte poate să fi fost abuzat verbal sau fizic, violat, înșelat sau ruinat financiar de către celălalt părinte. Problemele apar atunci când aceste sentimente nu se vindecă, ci devin și mai intense. Simplul vorbit sau vederea celuilalt părinte este o amintire a trecutului și declanșează sentimentul de ură. Sunt prinși într-o capcană din care nu pot ieși sau nu se pot vindeca.
Simptome primare Copiii care sunt implicați in alienarea parentală pot prezenta unul sau mai multe din următoarele caractere: participa voluntar sau involuntar la campania de denigrare; prezinta explicații vagi, uneori absurde, referitor la motivele denigrării; lipsa de ambivalență (sigur nu e prezență de ambivalență?!); fenomenul de „gânditor independent”(concept neclar) este părtinitor cu părintele alienator în conflict; lipsa sentimentelor de culpă pentru denigrarea și îndepărtarea unui părinte; prezinta idei similare cu cele ale părintelui alienator; prezintă animozitate față de prietenii și familia extinsă a părintelui înstrăinat.
Sindromul alienării parentale, formă de abuz emoțional Sindromul alienării parentale este considerat o formă de abuz emoțional deoarece rezultatul său este privarea copilului de o relație afectuoasă cu unul dintre părinți. părintele alienator condiționează copilul, îi oferă îngrijire în funcție de comportamentul pe care îl pretinde; părintele alienator retrage afecțiunea datorată copilului atunci când acesta nu participă la campania de denigrare; părintele alienator are așteptări nerealiste de la copil; nu este firesc să se pretindă unui copil să coopereze la campania de denigrare contra celuilalt părinte. Riscul este ca acesta să devină confuz, tensionat, frustrat; responsabilizarea prematură a copilului; acestuia i se pretinde să memoreze o mare varietate de neajunsuri suferite din partea părintelui, să aducă acestuia false acuzații de abuz; supra-protecția copilului; acesta e făcut să creadă că orice contact cu celălalt părinte este periculos. Creează anxietate copilului și accentuează dependența acestuia de părintele alienator.
Caracteristicile părinților alienatori Caracteristicile părinților obsedați cu privire la alienarea copilului față de celălalt părinte: Sunt obsedați de distrugerea relației copilului cu celălalt părinte; Încearcă să restricționeze comunicarea și accesul copilului la celălalt părinte, precum și cu rudele și apropiații acestuia; Încearcă să reducă la minim durata și frecvența interacțiunilor dintre copil și celălalt părinte; Încearcă să obțină hotărâri judecătorești care să blocheze accesul celuilalt părinte la copil. Aceste decizii ar confirma astfel faptul că el sau ea au avut dintotdeauna dreptate; Caută să inducă în copii propria lor credință și personalitate în legătură cu celălalt părinte, copilul le va imita comportamentul și va ajunge să repete ca un papagal argumentele rostite de părintele obsedat și nu își va exprima propriile sentimente față de experiențele trăite cu celălalt părinte; Va percepe ca dușman pe orice persoană care încearcă să îi convingă de contrariul convingerilor cu privire la părintele obsedat; Se consideră victime ale celuilalt părinte și de aceea li se pare că este justificat tot ceea ce fac pentru a-și apăra legătura exclusivă cu copilul; Nu vor dori să citească documentele legale care emit decizii împotriva convingerilor lor sau le vor interpreta abuziv cu scopul de a pedepsi pe celălalt părinte (fostul soț / fosta soție).
Grupul de suport al alienatorului Adesea ei vor căuta suport la alți membrii din familie sau din alte grupuri, persoane care le împărtășesc credința că ei sunt de fapt niște victime ale celuilalt părinte și ale sistemului. Bătălia devine una de tipul „noi contra lor”. Acești susținători apar pe post de martori în timpul proceselor, deși ei nu au avut vreo experiență negativă cu privire la celălalt părinte.
Sindromul Stockholm în cazul copiilor alienați parental Sindromul Stockholm se întâlnește deseori în cazul copiilor alienați parental de către părintele cu care locuiesc: copiii încep în a se identifica cu părintele alienator datorită unui mecanism defensiv, din teama de violentă sau, în cazul copiilor de vârste mici, din teama de a pierde părintele de care s-au atașat emoțional Știut fiind că minorii sub vârsta de 6 ani se atașează foarte mult de persoanele pe care le văd zi de zi. A se vedea și articolul Sindromul Stockholm sau care le este apropiat sau le ofera protectie, inclusiv sub forma de sechestru. Sindromul Stockholm este termen medical recunoscut în legislația românească secundară, începând cu anul 2011A se vedea Hotărârea de Guvern nr. 49/2011 care poate fi consultată aici (pagina 9)
Tratament și prevenire Se recomandă ca o dată ce simptomele sunt identificate (cu cât mai devreme cu atât mai bine) să se propună activități și sprijin din partea psihologilor pentru a preveni tulburarile secundare in dezvoltarea copilului. O măsură considerată ca fiind foarte adecvată este cea a creșterii duratei interacțiunilor dintre părintele țintă și copilul alienat.
Recunoaștere de către specialiști Fenomenul alienării parentale este din ce în ce mai cunoscut și recunoscut de către specialiștii români și cei din străinătate, existând o literatură bogată pe această temă. În prezent există un grup de lucru global privitor la alienarea parentalăSe poate consulta lista membrilor grupului de studiu aici, grup condus de către prof. William Bernet, M.D., psihiatru judiciar și profesor emerit al Universității Vanderbilt din SUA. Ca urmare a eforturilor grupului ante-menționat, DSM-5 descrie în prezent fenomenul alienării parentale (nu e inca definit ca sindrom). Fenomenul alienării parentale și de către organizațiile profesionale ale psihologilor din România.Fenomenul alienării parentale este recunoscut de către Institutul de Psihologie Judiciară din România după cum reiese din comunicatul disponibil aici Sindromul alinării parentale apare în proiectul Agenției Naționale pentru Romi (Cod Contract: POSDRU/8/2.2/S/2) document ce poate fi descărcat de aici sau de aici . Există trei enciclopedii care recunosc fenomenul alienării părintești: Enciclopedia ceretărilor medico-legaleA se vedea documentul în engleză și respectiv traducerea sa în limba română, Enciclopedia Psihologiei CliniceA se vedea documentul în engleză și respectiv traducerea sa în limba română și respectiv Enciclopedia Psihologiei Clinice CorsiniA se vedea documentul în engleză
Recunoaștere de către justiția română right|400px|Universul informațional al copilului alienat înainte de alienare right|400px|Universul informațional al copilului alienat după de alienareVedeți și pagina Jurisprudență privitoare la alienarea parentală
Deși acest sindrom este mai puțin cunoscut există câteva decizii judecătorești ale instanțelor române sau ale CEDO care au recunoscut fenomenul alienării parentale. "S-a afirmat de către reclamant că opoziția constantă a mamei pârâte la existența legăturilor personale dintre el și minoră constituie un comportament tipic pentru 'sindromul alienării părintești'. Această caracterizare fiind una de specialitate, instanță nu se poate pronunța în lipsa unei evaluări psihologice dacă pârâta și deci minora suferă în mod real de această afecțiune deoarece legea nu permite, iar pârâta a refuzat să se prezinte pe sine și copilul. Singurul lucru pe care instanța îl poate face este acela de a constată că din probele administrate rezultă că pârâta are un astfel de comportament." Sentința Civilă nr. 2969 din 21.03.2008, dosar NR. 9267/197/2006, Judecătoria BrașovSentința se poate descărca de aici.. "După un raport fără dată, furnizat de către Guvern și stabilit de către psihologii care au participat la întâlnirile reclamantului cu copilul său, acesta din urmă manifesta o oarecare reticență față de tatăl lui la începutul întâlnirilor, dar de fiecare dată, cu ajutorul jocurilor, relațiile s-au îmbunătățit. Totuși, copilul refuza să petreacă o săptămână întreagă cu tatăl său. După un alt raport stabilit de aceeași psihologi și depus de către reclamant, atitudinea de reticență a copilului era rezultatul influenței mamei care, în mod indirect, îi precizase la început că îi este interzis să se bucure de prezența tatălui său." (CEDO, Cauza Lafargue vs. România).