Uniunea Creștin Democrată (în germană Christlich Demokratische Union Deutschlands, acronim CDU) este un partid politic german creștin-democratMultiple sources: și conservator.Multiple sources:

CDU este principalul partid de centru-dreaptaMultiple sources: din politica germană. Friedrich Merz este președintele CDu din 31 ianuarie 2022, și a devenit cancelarul Germaniei pe 6 mai 2025.

CDU este prezent în 15 din cele 16 landuri, întrucât „partidul său soră” Uniunea Creștin-Socială dein Bavaria (CSU) activează în locul său în acel land. Cele două partide s-au dezvoltat în paralel în anii '40 și formează un bloc comun la nivel federal, cunoscut sub numele de „Uniunea” (CDU/CSU), rămânând însă entități organizatorice distincte. CDU/CSU constituie cel mai mare grup parlamentar din cel de-al 21-lea Bundestag – actualul legislativ federal german – cu 208 din cele 630 de mandate, după ce a obținut un scor cumulat de 28,5% din voturi la alegerile federale din 2025. Liderul parlamentar al grupului este Jens Spahn, începând cu data de 5 mai 2025.

Fondată în 1945 ca partid creștin interconfesional, CDU a succedat, în fapt, tradiționalul Partid de Centru (catolic), activ între anii 1870 și 1933. Odată cu permiterea activității partidelor politice în Germania aflată sub ocupație aliată, mulți foști membri ai Partidului de Centru s-au alăturat CDU – formațiune cu caracter creștin –, inclusiv primul său lider, Konrad Adenauer. Partidul a inclus și politicieni provenind din alte medii, precum liberali și conservatori. Prin urmare, partidul susține că reprezintă curente „creștin-sociale, liberale și conservatoare”. În general, CDU adoptă o orientare pro-europeană.

Negrul, asociat cu sutanele purtate de clerul creștin, este culoarea electorală tradițională și istorică a partidului.

CDU conduce guvernul federal în cadrul unei mari coaliții cu Partidul Social Democrat din Germania (SPD), după ce a revenit la putere ca cel mai mare partid în urma alegerilor federale din 2025. Anterior, partidul a condus guvernul federal în perioadele 1949–1969, 1982–1998 și 2005–2021. Cei trei cancelari germani cu cele mai lungi mandate din perioada postbelică au provenit din rândurile CDU, și anume: Helmut Kohl (1982–1998), Angela Merkel (2005–2021) și Konrad Adenauer (1949–1963). De asemenea, partidul conduce în prezent guvernele a șapte dintre cele șaisprezece landuri germane.

CDU este membră a Internaționalei Centrist-Democrate (ICD), a Uniunii Democrate Internaționale (UDI) și a Partidului Popular European (PPE). Este cel mai mare partid din cadrul PPE, având 23 de deputați în Parlamentul European. Ursula von der Leyen, actuala președintă a Comisiei Europene, este, de asemenea, membră a CDU.

Istorie Fondare

Imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial și a ocupației străine a Germaniei, în întreaga țară au început să aibă loc reuniuni simultane, dar independente, fiecare având scopul de a pune bazele unui partid creștin-democrat. Ca urmare, CDU a fost înființat la Berlin, pe 26 iunie 1945, precum și în Renania și Westfalia, în septembrie al aceluiași an.

Rezultatul acestor reuniuni a fost înființarea unui partid interconfesional (atât catolic, cât și protestant), puternic influențat de tradiția politică a conservatorismului liberal. CDU a cunoscut un succes considerabil, bucurându-se de o susținere largă din momentul înființării sale la Berlin, pe 26 iunie 1945, și până la prima sa convenție din 21 octombrie 1950, în cadrul căreia viitorul cancelar vest-german Konrad Adenauer a fost numit primul președinte al partidului.

Epoca Adenauer (1949–1963) Inițial, nu era clar care formațiune politică avea să se bucure de sprijinul învingătorilor din cel de-al Doilea Război Mondial; totuși, spre sfârșitul anilor '40, guvernele Statelor Unite și ale Regatului Unit au început să încline mai degrabă spre CDU, distanțându-se considerabil de Partidul Social Democrat din Germania (SPD), în special din motive geopolitice. Acesta din urmă avea o orientare mai naționalistă și urmărea reunificarea Germaniei, chiar și cu prețul unor concesii făcute Uniunii Sovietice (URSS), prezentându-l totodată pe Adenauer drept un instrument atât al americanilor, cât și al Vaticanului. Puterile occidentale apreciau orientarea spre dreapta a CDU, angajamentul său față de capitalism și rolul său de forță de opoziție esențială în fața comuniștilor, aspecte care asigurau o linie coerentă cu politica externă a SUA și a Regatului Unit. În plus, Adenauer se bucura și de încrederea britanicilor.Paul Gottfried. "The Rise and Fall of Christian Democracy in Europe". Orbis, fall 2007.

Totuși, partidul era divizat în privința reînarmării în cadrul alianței occidentale și a reunificării Germaniei ca stat neutru. Adenauer și-a apărat cu fermitate poziția pro-occidentală și a reușit să-și depășească tactic unii dintre adversari. De asemenea, a refuzat să ia în considerare includerea SPD în coaliția de guvernare până când nu s-a convins că aceștia împărtășeau poziția sa anticomunistă. Refuzul categoric al unei reunificări care ar fi îndepărtat Germania de alianța occidentală a îngreunat atragerea alegătorilor protestanți către partid, întrucât majoritatea refugiaților din fostele teritorii germane situate la est de râul Oder – la fel ca majoritatea locuitorilor din Germania de Est – aparțineau acestui cult.

Prin urmare, CDU a fost partidul politic dominant în primele două decenii de după înființarea Germaniei de Vest în 1949. Alianța durabilă pe care partidul a stabilit-o cu Partidul Liber Democrat (FDP) – cele două formațiuni constituind nucleul mai multor guverne federale – și, implicit, parteneriatul solid dintre cancelarul Adenauer și președintele Theodor Heuss au permis Germaniei de Vest să se reconstruiască temeinic în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Adenauer a rămas liderul partidului până în 1963, când a fost succedat de fostul ministru al Economiei, Ludwig Erhard. În momentul în care Partidul Liber Democrat (FDP) s-a retras din coaliția de guvernare în 1966, din cauza unor divergențe privind politica fiscală și economică, Erhard a fost nevoit să demisioneze. În consecință, o „mare coaliție” cu SPD a preluat guvernarea, sub conducerea cancelarului CDU Kurt Georg Kiesinger.

În opoziție față de guvernele social-liberale (1969–1982) SPD a câștigat rapid popularitate și a reușit să formeze o coaliție social-liberală cu FDP în urma alegerilor federale din 1969, înlăturând CDU de la putere pentru prima dată în istoria sa. CDU și CSU au criticat vehement politica cancelarului Willy Brandt de „schimbare prin apropiere” față de Blocul de Est (Ostpolitik) și au protestat energic împotriva tratatelor de la Moscova și Varșovia din 1970, prin care se renunța la pretențiile asupra fostelor teritorii estice ale Germaniei și se recunoștea linia Oder-Neisse drept frontieră estică a țării. Partidele Uniunii (CDU/CSU) întrețineau legături strânse cu asociațiile Heimatvertriebene (germani care fugiseră sau fuseseră expulzați din teritoriile estice), care sperau într-o revenire în acele regiuni. Șapte membri ai Bundestagului, inclusiv fostul vicecancelar Erich Mende, au părăsit FDP și SPD pentru a se alătura CDU în semn de protest față de aceste tratate; acest gest l-a privat pe Brandt de majoritatea sa, oferind în schimb o majoritate fragilă pentru CDU și CSU. În aprilie 1972, CDU a văzut oportunitatea de a reveni la putere și a inițiat o moțiune de cenzură constructivă. Președintele CDU, Rainer Barzel, era aproape sigur că va deveni noul cancelar. Totuși, nu toți parlamentarii au votat conform așteptărilor (ulterior s-a descoperit că doi deputați CDU/CSU fuseseră mituiți de Stasi, serviciul secret al Germaniei de Est): Brandt a câștigat votul și a rămas în funcție. Astfel, CDU și-a continuat rolul de opoziție timp de treisprezece ani în total. În 1982, FDP s-a retras din coaliția cu SPD, permițând CDU să revină la putere.

Epoca Kohl (1982–1998) Președintele CDU, Helmut Kohl, a devenit noul cancelar al Germaniei de Vest, iar coaliția sa CDU/CSU–FDP a fost confirmată în urma alegerilor federale din 1983.

După prăbușirea guvernului est-german în 1989, Kohl — sprijinit de guvernele Statelor Unite și, cu reticență, de cele ale Franței și Regatului Unit — a pledat pentru reunificarea Germaniei. Pe 3 octombrie 1990, guvernul Germaniei de Est a fost desființat, iar teritoriul său a fost integrat în cadrul constituțional (Legea Fundamentală) deja existent în Germania de Vest. Filiala est-germană a CDU a fuzionat cu omoloaga sa din vest, organizându-se ulterior alegeri la nivelul întregii țări reunificate. Sprijinul public pentru activitatea coaliției în procesul de reunificare a fost reconfirmat la alegerile federale din 1990, în urma cărora coaliția de guvernare CDU-FDP a obținut o victorie clară. Deși Kohl a fost reales, partidul a început să-și piardă o mare parte din popularitate din cauza recesiunii economice din fosta RDG și a creșterii impozitelor în vest. Cu toate acestea, datorită redresării economice, CDU a reușit să câștige alegerile federale din 1994 la o diferență mică de voturi. Kohl a deținut funcția de președinte până la înfrângerea electorală a partidului din 1998, când a fost succedat de Wolfgang Schäuble. La alegerile federale din 1998, CDU a obținut 28,4% din voturile la nivel național, iar CSU 6,7% – cel mai slab rezultat al acestor partide din 1949 încoace; o coaliție „roșu-verde” condusă de Gerhard Schröder a preluat guvernarea, rămânând la putere până în 2005.

Epoca Merkel (2000–2018) Schäuble a demisionat la începutul anului 2000, în urma unui scandal legat de finanțarea partidului, fiind înlocuit de Angela Merkel – prima femeie și prima persoană din Germania de Est care a condus partidul la nivel federal. Ea a rămas la conducerea CDU timp de peste optsprezece ani. În cadrul alegerilor federale din 2002, Merkel a cedat poziția de candidat comun al CDU/CSU pentru funcția de cancelar liderului partidului partener, ministrul-președinte bavarez Edmund Stoiber. Deși CDU și CSU au obținut rezultate ceva mai bune (29,5%, respectiv 9,0%), nu au întrunit majoritatea necesară pentru formarea unui guvern de coaliție CDU-FDP, rămânând astfel în opoziție.

În 2005, au fost convocate alegeri anticipate după ce CDU a administrat o lovitură majoră partidului de guvernământ SPD, câștigând peste zece alegeri la nivel de land, majoritatea fiind victorii detașate. „Marea coaliție” rezultată între CDU/CSU și SPD s-a confruntat cu o provocare serioasă, ambele partide revendicând funcția de cancelar. După trei săptămâni de negocieri, cele două partide au ajuns la un acord prin care CDU a obținut funcția de cancelar, în timp ce SPD a păstrat 8 dintre cele 16 portofolii ministeriale, inclusiv majoritatea posturilor guvernamentale de prestigiu. Acordul de coaliție a fost aprobat de ambele partide în cadrul congreselor organizate pe 14 noiembrie. Merkel a fost confirmată în funcția de cancelar al Germaniei – prima femeie care a deținut acest post – cu votul majorității delegaților (397 „pentru” față de 217 „împotrivă”) în noul Bundestag, la data de 22 noiembrie. Încă din timpul primului său mandat (2005–2009), au existat dezbateri privind măsura în care CDU mai era „suficient de conservator” sau dacă se îndrepta spre o „social-democratizare”. În martie 2009, Merkel a răspuns afirmând: „Uneori sunt liberală, alteori conservatoare, alteori creștin-socială – și tocmai acest lucru definește CDU.”"Mal bin ich liberal, mal bin ich konservativ, mal bin ich christlich-sozial – und das macht die CDU aus". Angela Merkel in the TV Show Anne Will, 22 March 2009. Cited in