Andronic al II-lea Paleologul (, ) a fost împărat bizantin din 1282 până în 1328. El a fost primul fiu al regelui Mihail al VIII-lea.

Poziția față de Biserică Andronic al II-lea Paleologul nu numai că n-a reușit să oprească prăbușirea Imperiului, ci mai curând, dimpotrivă - contemporanilor li se părea că în timpul domniei acestui suveran, bun la inimă și plin de compasiune, dar slab, se întorseseră vremurile Angelilor. În primii ani ai domniei lui Andronic II, presiunea dușmanilor asupra Bizanțului a slăbit. În această perioadă, relativ liniștită, basileul s-a apucat de treburile bisericii. El a proclamat , în mod solemn, dezicerea de unie, cathedra patriarhală, după depunerea lui Ioan XI Bekkos, a fost din nou ocupată de Iosif I. Însă lupta dintre partidele bisericești-iosifenii, adepții patriarhului, și arseniții, cei care nu puteau da uitării depunerea lui Arsenios (mort de multă vreme) și îl acuzau pe Iosif de uzurparea puterii-continua să frământe societatea. Pentru concilierea clericilor neastâmpărați a trebuit să fie convocat un sinod special la Adramyttion.

La drept vorbind, lui Andronic II nu-i mergea la patriarhi, care, în timpul domniei lui, s-au schimbat de 10 ori (luându-i în considerație și pe cei întronați de 2 ori)-un număr record. După moartea lui Iosif, survenită în curând, scaunul a fost ocupat de Grigore II din Cipru (1283-1289). Bekkos,destituit, a pornit o campanie de propagandă împotriva noului cap al bisericii. Întrucât Ioan era mult mai cultivat decât Grigore, el a izbutit să-l învinuiască pe hulpavul chit, ridicat de la țărmurile Ciprului de ignoranță și acesta, de rușine, a părăsit cathedra. Noul Patriarh, Athanasios I (1289-1293 și 1303-1309), s-a dovedit a fi excesiv de sever. El i-a trimis în eparhiile lor pe toți episcopii de provincie, care se delectau cu plăcerile vieții din capitală, a cerut ca locurile de distracție preferate ale mulțimii-cârciumile și băile-să fie închise duminica și în zilele de sărbătoare. Afară de aceasta, Athanasios nu știa să închidă ochii la realitățile comportamentului lipsit de evlavie al aristocrației din capitală și împărțea, în dreapta și în stânga, canoane severe. Într-un acces de furie, el a scris chiar un act privind excomunicarea tuturor locuitorilor Bizanțului pentru desfrâu-acest înscris a fost găsit, întâmplător, mai târziu, într-o ascunzătoare din catedrala Sfânta Sofia. În cele din urmă, între curte și patriarh a izbucnit un conflict și cap al bisericii din Constantinopol a devenit, în 1294, preotul semianalfabet Ioan XII Kosmas. În anul 1303, acest patriarh puțin însemnat a murit, iar în scaunul patriarhiei s-a întors, până în 1309, Athanasios, care nu-și schimbase convingerile. Total opus acestuia s-a dovedit a fi Niphon (1310-1314), un om nu numai absolut incult (nu era în stare să scrie cu mâna sa nici măcar literele alfabetului), ci, pe deasupra, și lacom, afemeiat și un mare bețivan. Basileul și-a pierdut răbdarea, când i s-a adus la cunoștință că patriarhul fură avutul bisericii-împins de lăcomia-i nepotolită, ierarhul suprem al ortodoxiei scotea de la icoane ferecăturile prețioase și le vindea. Pentru astfel de năzdrăvănii, Niphon a fost alungat în mod rușinos, însă succesorul lui, Ioan XIII Glykys, un om cult, instruit și liniștit (care fusese, mai înainte, logothet al dromului), a murit doar peste patru ani; Gerasimos I (1318-1321), pe jumătate surd de bătrânețe și Isaia (1323-1332) s-au distins numai prin intrigile lor în favoarea dușmanilor împăratului.

Andronic II găsea mai multă plăcere în îndeletnicirile cu literatura și cu muzica, decât în tunetul bătăliilor, iar cele mai înalte funcții în stat erau ocupate, în timpul domniei lui, de persoane civile prin excelență-de pildă, astronomul și fizicianul Nikephor Chumnos și filozoful Theodor Metochites. De treburile armatei se ocupa războinicul fiu și asociat la domnie al autocratorului, Mihail al IX-lea Paleologul. Contemporanii menționau frumusețea fizică, aerul maiestuos și capacitățile neîndoielnice ale lui Andronic II. El ocrotea științele, a deschis la Constantinopol Școala împărătească-un fel de universitate; la curtea lui, oamenii culți se bucurau de stimă.

Încercarea de a organiza o nouă cruciadă

Între 1288-1296 se desfășoară tratative între Andronic II și papalitate pentru căsătoria fiului său, Mihail cu Chaterine de Courtnay, nepoata lui Balduin II, ex-împăratul Constantinopolului (mort în 1273), și moștenitoarea drepturilor acestuia asupra Romaniei, pentru a lichida în acest mod conflictul dintre cele două dinastii; eșecul proiectului și căsătoria nepoatei lui Balduin cu Carol de Valois, fratele regelui Franței, Filip al IV-lea cel Frumos (1301) au reactivat proiectele de cruciadă antibizantină în Occident. Ca urmare a acestor evenimente la începutul secolului XIV, Imperiul și-a mai dobândit un dușman de temut în Occident-regele Franței, Filip al IV-lea al Franței. Monarhul francez își propusese să organizeze o nouă cruciadă împotriva Bizanțului dar salvarea Bizanțului s-a datorat poate planurile prost organizate împotriva schismaticilor greci. Regele francez a reușit însă să-l determinându l pe papa Clement V, supus voinței regelui, să-l excomunice pe Andronic, în 1307.

Vechile planuri bizantine nu erau uitate în Occident și trebuia doar găsit instrumentul care să servească la realizarea lor. Aceste planuri găseau ajutor în principal în Franța, așa cum am mai spus, și în regatul Neapolelui; cei mai activi erau Philip de Tarent, fiul regelui Neapolelui Carol al II-lea și Carol de Valois. Eforturile celor doi prinți nu erau decât un slab ecou al grandioasei politici de cucerire a lui Carol de Anjou și doar neputința Imperiului bizantin putea să ofere motive de îngrijorare. Philip de Tarent, căruia Carol al II-lea îi transmisese în 1294 drepturile și teritoriile casei de Anjou, administra moștenirea angevină a Epirului și revendica în numele regelui Neapolelui suzeranitatea asupra principatelor france din Grecia și chiar din Thessaalia. El își asigura posesiuni epirote prin căsătoria cu Thamar, fiica despotului Nikepfor și în 1295, epiroții îi vor ceda și orașele din Etolia.

Puterea statelor grecești separatiste scădea mai rapid decât cea a Imperiului bizantin. Se adăuga și o puternică tensiune între Epir și Thessalia, care se traducea prin întâlniri armate repetate. În aceste circumstanțe, Bizanțul reușea să intervină cu succes din anul 1290: armata bizantină traversa Thessalia, intra în teritoriul epirot și-și așeza tabăra în fața Janinei. Pentru puțină vreme, imperiul reapărea în Adriatica, căci Dyrrachion cădea în mâinile Bizantinilor acesta fiind și ultimul succes militar al bizantinilor sub conducere lui Andronic cel Bătrân.

Ajutorul lui Philip de Tarent costa despotatul de Epir o parte din teritoriul său, fără a reuși să consolideze situația (nefăcând decât să înrăutățească relația cu Thessalia), unde pretențiile lui Philip la suzeranitate provocau o mare nemulțumire. În anul 1295, fiii sebastocratorului Ioan atacau despotatul, epiroții apelând la împăratul bizantin. Evoluția statelor separatiste grecești părea a lua o turnură favorabilă pentru Bizanț, în 1296 murind despotul Nikephor al Epirului și vechiul inamic al Bizanțului, sebastocratorul Ioan de Thessalia, in urma cărora prințesa bizantină Anna, o nepoată a lui Mihail al VIII-lea, prelua regența în Epir în numele fiulii său minor Thomas (partida favorabilă bizantinilor ajungând la putere).

Serbia intervenea cu o flotă superioară și cucerea Dyrrachionul. Avansarea sârbească în sudul bizantin intra în faza sa decisivă. Începând din momentul în care regele sârbilor, Milutin (1282-1321) cucerea orașul Skoplije de la bizantini în primul an de domnie, atacurile sârbești nu se vor mai opri în Macedonia. În 1297, Bizanțul lansa un contraatac condus de Mihail Glabas, cel mai bun general al imperiului, dar fără rezultat: vechiul imperiu nu mai putea să rivalizeze pe plan militar cu forțele tânărului stat slav. Marea nobilime sârbă trăgea principalul profit din cucerirea noilor teritorii bizantine, ea fiind o mare animatoare a războaielor contra Bizanțului. După lungi negocieri dure cu curtea sârbească de către plenipotențiarul imperial, Theodor Metochites, pacea era semnată în primăvara anului 1299 și Milutin celebra căsătoria cu Eudochia, sora lui Andronic II.

Luptele dintre Veneția și Genova

Slăbiciunea poziției bizantine în Balcani era comandată în interior de epuizarea militară și financiară a imperiului, iar în exterior, de redutabilele evenimente din Asia Mică și de războiul veneto genovez ce s-a desfășurat în perioada dintre 1294-1299. În cadrul acestui conflict, Andronic face greșeala politică de a-i sprijini pe genovezi. Dacă Veneția stăpânea partea meridională a Mării Egee, Genova își crease o poziție extraordinar de puternică în Nordul Arhipelagului și în Marea Marmara, ca și în Marea Neagră (și din Galata controla comunicațiile din Mediterana cu Marea Neagră și țările din jur). Avântul puterii genoveze făcea și mai acerbă vechea rivalitate între venețieni și genovezi, iar un război izbucnit în anul 1294 între cele două republici maritime, în care era antrenat și imperiul. Cum împăratul adăpostea în capitala sa pe genovezii atacați la Galata, venețienii vor trece la represalii în suburbiile Constantinopolului; bizantinii vor replica prin contra-represalii împotriva venețienilor domiciliați în Constantinopol. Războiul între Veneția și Genova se transforma într-un război între Veneția și Bizanț. Căci genovezii se vor retrage, lăsând pe aliați singuri, ei vor încheia cu Veneția în 1299 ,,o pace eternă’’, Bizanțul, care nu avea flotă, se găsea într-o situație precară, trebuind să plătească la presiunile venețienilor în Cornul de Aur sumele cerute. Războiul se încheia în anul 1302 printr-un armistițiu de 10 ani, venețienii văzându-și confirmate vechile lor privilegii comerciale și un anumit număr de noi colonii în Arhipelag. Genovezii au înconjurat Galata cu un zid solid, construind o puternică fortăreață genoveză în fața capitalei bizantine (Căpitanul genovez Benedetto Zaccaria de Phoceea, care era semnalat ca amiral în serviciul regelui Francez Filip al IV-lea și adunase o avere fabuloasă în minele de alaun din Phoceea, a cucerit insula bizantină Chios în 1304. Cele două republici maritime ieșeau din război întărite; Imperiul Bizantin, care s-a lăsat atras în acest război, nu obținea decât pagube și umilințe). La 21 mai 1294 Andronic II îl asociază la domnie pe fiul său Mihail al IX-lea căruia îi acordă toate prerogativele similare împăratului principal. Evenimentele cele mai importante și cele mai grave se întâmplau în Asia Mică, unde Imperiul bizantin era lovit cel mai puternic.

Mercenarii catalani

miniatura|Andronic Paleologul Armata bizantină, slabă și prost aprovizionată (socotind cu nesăbuință că ar fi mai bine să economisească banii visteriei, Andronic II a redus la minimum mijloacele alocate pentru întreținerea forțelor armate, maritime și terestre), nu era în stare să țină piept incursiunilor turcilor.