thumb|right|300px|Exerciții de caligrafie japoneză Scrierea japoneză modernă este un ansamblu de sisteme de scriere cuprinzând kanji, hiragana, katakana și rōmaji (alfabetul latin).
Metoda de scriere și direcția
thumb|Înainte de 1945, și textele orizontale erau scrise de obicei de la dreapta la stânga, nu numai cele verticale. Un afiș din 1938. Sus este numele produsului scris spre stânga, (n mi ta vi ken ri), iar pe sticluță este același nume, scris spre dreapta (ri ken vi ta mi n).
În japoneză cuvintele nu se despart printr-un spațiu, iar la sfârșitul rândului cuvântul poate fi despărțit după bunul plac (dar de obicei nu se face aceasta înaintea unui semn grafic sau a unui semn kana mic).
Semnele se scriu ca și când ar fi scrise în interiorul unui pătrat imaginar. Astfel, spre deosebire de alfabetul latin, unde un i este mult mai îngust decât un m, în japoneză tuturor semnelor (inclusiv celor grafice) li se acordă același spațiu, în jurul semnelor mai mici sau mai înguste rămânând mai mult spațiu liber. Dar în tipografie, se folosește deseori și scrisul proporțional, astfel încât unui nu i se acordă întotdeauna un pătrat propriu.
În japoneza tradițională se scrie, ca și în limba chineză, de sus în jos și de la dreapta la stânga. Acest fel de a scrie se mai folosește și astăzi la scrisul textelor literare și manga. De aceea, din punctul de vedere al occidentalilor, japonezii deschid cărțile la spate, coperta cu titlu fiind pe partea dreaptă.
Textele științifice, sau cele care conțin multe semne rōmaji sunt de obicei scrise orizontal, de la stânga la dreapta. Acest lucru contează și pentru semnele de indicație orizontale.
Sisteme de scris Kanji thumb|Yamada Tarō – Nume japonez scris cu kanji înseamnă semne han, aici han fiind sinonim cu „China” sau cu „chinezii”.
Aici trebuie menționat faptul că limba chineză clasică și limba japoneză clasică erau două limbi total diferite. Nu semănau nici din punct de vedere gramatical, nici din punct de vedere al vocabularului, nici din punct de vedere al sunetelor.
Scrierea, sub formă de semne chinezești, a fost introdusă în Japonia, prin intermediul Coreei, în secolul al VI-lea d.H. Japoneza se scria pe atunci numai cu semne chinezești, și se numea kanbun, un fel de a scrie, care cu semne ajutătoare pentru pronunție, a fost folosit, cu unele modificări minore, începând cu literatura setsuwa din secolul al IX-lea până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Spre deosebire de cele două scrieri kana, kanji reprezintă o noțiune, fiind numite și „ideograme”, „logograme”, „fonograme” etc. Multe semne kanji sunt compuse din două sau mai multe „mini-semne”. Acelea dintre aceste „mini-semne” care dau înțelesul de bază al semnului kanji, și conform cărora sunt clasificate în dicționarele de kanji, se numesc „radicale”, . Celălalt element, în cazul semnelor compuse din două „mini-semne”, arată de obicei cum se citește compusul după „pronunția chinezească”, care de cele mai multe ori nu este identică cu „pronunția japoneză” a cuvântului. De-a lungul timpului au fost inventate și un număr de semne kanji în Japonia, care se numesc , de exemplu („muncă”) sau („defileu”).
Multe semne kanji au două sau mai multe feluri de a fi citite, ele putând fi împărțite în două grupe: (literal, „citire sonoră”), sau „pronunția chinezească”. Ea este o adaptare japoneză a pronunției originale a semnelor chinezești. Acest mod de pronunțare este deseori (dar există multe excepții) folosit când semnul formează un cuvânt-compus, împreună cu un alt semn kanji. Citirea on-yomi este de obicei redată în dicționare cu semne katakana. (literal, „citire conceptuală”), sau „pronunția japoneză”. Este folosită mai ales pentru cuvinte japoneze vechi (care nu au fost împrumutate din limba chineză), unde semnul kanji a fost împrumutat doar pentru redarea sensului. Acest mod de citire se folosește deseori când semnul kanji constituie singur un întreg cuvânt. Citirea kun-yomi este de obicei redată în dicționare cu semne hiragana.
Aproape toate semnele kanji (cu excepția unor semne kokuji) au una sau mai multe citiri on-yomi, dar nu toate au citire kun-yomi. Faptul că aceleași semne chinezești pot avea mai multe pronunții diferite se datorează faptului că ele au fost importate în Japonia diferite epoci și din diferite regiuni al Chinei, unde pronunțiile sunt/erau diferite. Pronunția semnului depinde de celălalt semn kanji cu care intră în combinație.
Conform legendelor japoneze, un învâțat chinez, pe nume Wani (王仁, în limba coreeană Wang-In, în limba chineză Wang-Ren) care locuia în provincia coreeană Paekche, a introdus semnele chinezești în secolul al IV-lea, când a fost invitat în Japonia la curtea regală Yamato ca să predea confucianismul, ducând cu el „Învățăturile lui Confucius” și „Clasicul de o mie de semne”.Volker Grassmuck: Die japanische Schrift und ihre Digitalisierung. În: Winfried Nöth, Karin Wenz (Hrsg.): Intervalle 2. Medientheorie und digitale Medien. Kassel University Press, Kassel 1999., ISBN 3-933146-05-4 (Capitolul poate fi găsit și online) ; Subcapitolul „Die Zeichen der Han“ Wani este menționat atât în Kojiki cât și în Nihonshoki. Nu este clar dacă acest Wani a existat cu adevărat sau este doar un personaj fictiv, pentru că versiunea cunoscută astăzi a „Clasicului de o mie de semne” a fost compusă doar mai târziu pe vremea împăratului chinez Liang Wu Di (502–549).
După al Doilea Război Mondial, Ministerul Învățământului a decis ca numărul semnelor kanji pentru uz zilnic să fie 1.850 (numite tōyōkanji), acest număr fiind schimbat în 1981 la 1.945 (numite jōyōkanji). Aceste semne se învață în timpul învățământului obligatoriu (clasele I-IX). Ziarele le folosesc de obicei doar pe acestea, iar când este nevoie folosirea unor semne kanji în afara acestora, pronunția lor este redată cu semne kana. Mai există și un set de 985 de așa-numite semne jinmeiyōkanji, care pot fi folosite numai pentru nume proprii.
În general, semnele kanji corespund semnelor chinezești tradiționale. Unele semne kanji au fost însă simplificate după al Doilea Război Mondial, dar simplificările făcute au fost mai puțin radical decât cele care au avut loc în Republica Populară Chineză în 1955.
În japoneză există ca. 50.000 de kanji, dar chiar și o persoană foarte cultă nu știe de obicei (sau mai bine zis, știe să citească dar nu neapărat să scrie) mai mult de ca. 5.000. În diferite domenii, de exemplu, în medicină, în științele juridice sau în religie, este uneori necesară cunoașterea unor semne kanji adiționale pentru termenii de specialitate.
Textele pentru cititorii adulți, care folosesc comparativ mai multe semne kanji decât textele pentru copii, pot fi citite rapid de cei antrenați, care sărând peste semnele kana, se uită doar la semnele kanji, dar totuși înțeleg mai mult sau mai puțin despre ce vorbește textul. Totodată, uitându-te la complexitatea semnelor kanji, îți poți da seama pentru ce grup de vârstă este intenționat textul respectiv.
Kana (仮名)
Poeți de la curtea imperială au început prin secolele al VII-lea și al VIII-lea să folosească semnele chinezești independent de înțelesul lor, doar pentru pronunție, pentru a crea efecte estetice în poeziile lor. Încetul cu încetul, s-au cristalizat astfel de semne standard pentru fiecare silabă japoneză. Acest mod de a scrie (Man’yōgana) era însă foarte ineficient, deoarece cuvintele japoneze, deseori polisilabice, necesitau multe semne chinezești complicate.
Datorită acestui lucru, s-au dezvoltat silabarele kana din kanji, unde semnul kanji, simplificat atât de mult încât deseori nu mai este recognoscibil, nu mai are sensul inițial, ci doar redă sunete sau combinații de sunete. Diviziunea unei silabe japoneze în more se vede în scris prin faptul că pe lângă silabele formate dintr-o singură vocală sau dintr-o consoană plus vocală, și partea a doua a unei vocale lungi sau a unui diftong și sunetul silabic final n și sunetul geminat reprezentat prin っ sau ッ (sunete care dublează consonanta anterioară).
Kana se împart în hiragana și katakana.
Hiragana thumb|300px|Dezvoltarea semnelor hiragana din Man’yōgana left|thumb|100px|Semnul hiragana pentru silaba mu au fost inventate în secolul al IX-lea, fiind folosite la început mai ales de către femeile nobile, deoarece pentru femei, studiul limbii chineze și a semnelor kanji era considerat nepotrivit. Hiragana sunt forme cursive, simplificate ale semnelor man’yōgana, descrise mai sus, ele părând simple și rotunjite. Acest proces a evoluat de-a lungul a mulți ani, rezultatul fiind un semn aparte pentru fiecare silabă japoneză. Aceste semne au fost adunate într-un alfabet după modelul scrierii siddham al sanscritei epocii respective, o limbă și o scriere care erau cunoscute unor învâțați japonezi de texte budiste. Această organizare a silabarului hiragana („tabelul celor 50 de sunete”) mai este folosită și astăzi la stabilirea ordinii în care apar cuvintele într-un dicționar japonez.
La școală, copiii învață să scrie mai întâi hiragana și katakana, și apoi kanji. În textele destinate adulților, hiragana este folosită în special pentru prefixe, sufixe, alte particule gramaticale (numite okurigana) sau pentru acele cuvinte japoneze pentru care nu există un semn kanji, sau există dar este folosit doar rar. În scrisori nu se folosesc multe semne kanji, din respect față de destinatar, față de care ar fi un act de impolitețe să-ți etalezi cunoștințele de semne kanji.
Când într-un text se folosesc semne kanji mai rare, pronunția lor se scrie cu hiragana deasupra (sau pe partea dreaptă în cazul scrisului vertical). Aceste semne hiragana se numesc furigana.
Katakana left|thumb|100px|Semnul katakana pentru silaba mu
Semnele au fost inventate de niște călugări budiști, în special cei din secta Songoku, ele folosind la început ca ajutor de citire a semnelor chinezești din textele religioase, cât și ca un fel de stenografie care era utilizată la notatul prelegerilor religioase. În marea lor majoritate sunt simplificări ale unor elemente din semne kanji complicate, ele părând relativ simple și „colțuroase”. Datorită formei lor oarecum futuristice, ele sunt uneori folosite în străinătate ca elemente de design sau în filme science fiction (de exemplu, în trilogia Matrix, văzute ca în oglindă, niște semne katakana fug peste ecran împreună cu niște cifre).
În ziua de astăzi, ele sunt folosite în primul rând pentru cuvinte importate din alte limbi (numite gairaigo) pentru care nu există semne kanji, pentru nume străine, sau pentru scoatere în evidență (ca și semnele cursive în multe limbi care folosesc alfabetul latin). În ultimii ani, și numele coreene (care înainte vreme japonezii le scriau cu semne kanji) sunt redate cu katakana pentru a reda pronunția originală.
Numele științifice ale plantelor și ale animalelor sunt și ele de obicei redate cu semne katakana.
În dicționare, katakana este folosită pentru redarea pronunției on-yomi a semnelor kanji.
Rōmaji sunt literele alfabetului latin folosite în limba japoneză.
Literele latine au fost introduse în Japonia în principal de către misionarii portughezi iezuiți, care au mers în Japonia la puțin timp după descoperirea Japoniei de către europeni în anul 1544. În 1590, prima presă de tipar a fost dusă în Japonia din Portugalia. Aceasta, și altele după ea, a fost folosită timp de ca. 20 de ani pentru tipărirea așa-numitelor kirishitanban („tipărituri creștine”), care erau scrise în latină, portugheză sau japoneza scrisă cu litere latine.
În timpul izolării Japoniei de restul lumii (ca. 1633- 1853), alfabetul latin n-a mai fost folosit aproape deloc. Medicul american misionar James Curtis Hepburn a alcătuit primul dicționar japonez-englez în 1867, și a inventat transcrierea limbii japoneze cu literele alfabetului latin, transcriere care astăzi îi poartă numele.