Partidele revoluționare radicale

La sfârșitul secolului al XIX-lea, dezvoltarea industrială a Rusiei a dus la o creștera importantă a burgheziei urbane și a clasei muncitoare, ducând la o nouă atmosferă politică, mult mai dinamică, și la apariția unor partide radicale. Deoarece statul și străinii stăpâneau cea mai mare parte a industriei rusești, clasa muncitoare era mai puternică, iar prin comparație, burghezia mai slabă decât în statele occidentale. Muncitorii și țăranii au fost primii care au pus bazele unor partide politice, deoarece burghezia și nobilimea erau mai rezervate în această privință. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea și în primii ani ai secolului al XX-lea, viața de zi cu zi și condițiile de muncă, impozitele ridicate și nevoia de pământ au generat greve și revolte țărănești din ce în ce mai dese. Datorită acestor condiții, burghezia imperiului, indiferent de naționalitate, au început să pună bazele mai multor partide de diverse orientări, de la cele liberale la cele conservatoare.

Socialiștii diverselor naționalități și-au format propriile partide. Polonezii din Imperiul Rus, care suferiseră o rusificare administrativă și educațională semnificativă, au format partidul naționalist Partidul Socialist Polonez la Paris în 1892. Fondatorii acestui partid au sperat că acest fapt va ajuta la reunificarea Poloniei divizate, cu teritorii deținute de Austro-Ungaria, Germania și Rusia. În 1897, muncitorii evrei din Rusia au creat Bund (Liga), o organizație care a devenit populară în vestul Ucrainei, Belarus, Lituania și în teritoriile poloneze. Partidul Social Democrat al Muncii din Rusia a fost înființat în 1898. Social Democrații Finlandezi a rămas un partid separat, dar letonii și georgienii s-au unit cu social democrații ruși. Armenii, inspirați atât de tradițiile rusești cât și de cele balcanice, erau activi din punct de vederea politic atât în Rusia cât și în Imperiul Otoman. Musulmanii activi politic care trăiau în Rusia erau atacați de cei care îi considerau simpatizanți ai mișcărilor pan-islamice și pan-turcice, mișcări care se dezvoltau în Egipt și în Imperiul Otoman. Rușii, care agreau ideile vechilor socialiști urbani și populiști, formau cea mai mare mișcare radicală, Partidul Socialist Revoluționar. Partidul combina propaganda cu activitățile teroriste.

Vladimir Ilici Ulianov a fost cel mai priceput om politic al revoluționarilor socialiști. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, el s-a luptat cu tinerii radicali să-i îndepărteze de populism și să-i îndrepte către marxism. Exilat din 1895 până în 1899 în Siberia, unde și-a luat supranumele de Lenin, (se pare că de la râul Lena), a fost principalul tactician printre organizatorii luptei Partidului Social Democrat al Muncii. În decembrie 1900, a fondat ziarul Iskra - Scânteia. În cartea sa Ce este de făcut? (1902), Lenin și-a expus teoria conform căreia un ziar publicat în stăinătate poate ajuta la organizarea unui partid centralizat revoluționar care să conducă lupta de răsturnare a unui guvern autocratic. El a lucrat mai apoi pentru crearea în Rusia a unui partid foarte strict organizat, extrem de disciplinat, care să ducă la îndeplinire un asemenea obiectiv. La al doilea Congres al PSDMR din 1903, a forțat organizația evreiască Bund să părăsească partidul și a produs o ruptură între facțiunea lui majoritară bolșevică și facțiunea minoritară menșevică, care credea mai mult în spontaneitatea muncitorească decât în tacticile revoluționare stricte. Concepția lui Lenin despre partidul revoluționar al muncitorilor și țăranilor era mai apropiată de mișcarea Voința Poporului și de gândirea revoluționară a lui Tkacev, decât de cea a lui Karl Marx și a lui Friedrich Engels, teoreticienii marxismului. Tinerii bolșevici, precum erau Stalin și Buharin, îl considerau pe Lenin conducătorul lor de drept.

Imperialismul în Asia și războiul ruso-japonez

La cumpăna secolelor, Rusia a căpătat libertate de mișcare în Asia datorită alianței cu Franța, ca și datorită tot mai marii rivalități dintre Anglia și Germania. Țarul Nicolae al II-lea nu a reușit să coordoneze un plan coerent pentru politica față de Orientul Îndepărtat datorită conflictelor dintre ministere. Însă, mișcările necorelate și agresive în această regiune au dus în cele din urmă la izbucnirea războiului ruso-japonez (1904-1905) la care Rusia a fost înfrântă.

Din 1895, Germania a intrat în competiție cu Franța pentru a câștiga prietenia Rusiei, iar politicienii britanici sperau să negocieze cu rușii demarcarea sferelor de influență în Asia. Această situație i-a permis Rusiei să intervină în Asia de nord-est după victoria japonezilor în războiul cu China din 1895. În urma negocierilor de pace care au urmat, Japonia a fost forțată să facă unele concesii teritoriale în peninsula Liaotung și în Manciuria de sud și în portul Porth Arthur. În anul următor, Serghei Witte a folosit capitaluri franceze pentru a deschide o bancă ruso-chineză. Scopul băncii era să finanțeze construirea unei căi ferate prin nordul Manciuriei, care să scurteze calea ferată trans-siberiană. În doi ani, rușii au reușit să obțină suficienți bani pentru a deschide șantierul pentru o linie ferată care să lege orașul Harbin din Manciuria centrală cu Port Arthur pe coasta pacifică.

În 1900, chinezii a reacționat la încălcările repetate ale teritoriului național de către străini printr-o revoltă armată populară, răscoala boxerilor. Unități militare rusești și-au unit forțele cu cele ale unor puteri europene, cu cele ale Japoniei și Statelor Unite ale Americii pentru a readuce ordinea în nordul Chinei. Contingentul rusesc număra peste 180.000 de militari, care au luptat pentru pacificarea unei părți a Manciuriei și pentru a-și proteja căile ferate din zonă. Japonezii, sprijiniți de britanici și de americani, au insistat ca rușii să evacueze Manciuria. Witte și unii dintre diplomații ruși au încercat să obțină un compromis cu japonezii și să dea la schimb Manciuria pentru Coreea, dar inamicii politici ai lui Witte, apropiați ai curții imperiale, și șefii armatei și marinei au refuzat aranjamentul. Țarul a fost de acord cu punctul de vedere al celor din urmă. Disprețuind amenințarea japoneză și în ciuda alianței acestora cu britanicii, guvernul rus a tergiversat orice aranjament până când Japonia a declarat război în 1904.

În războiul care a urmat, amplasarea mai bună în teritoriu a armatei, superioritatea tehnologică și a moralului trupelor i-au dat Japoniei controlul asupra mărilor, iar delăsarea și incompetența comandanților ruși au făcut ca armata țaristă să se retragă în continuu. În ianuarie 1905, după opt luni de asediu, garnizoana rusă din Port Arthur a predat orașul japonezilor, iar în martie, rușii au fost siliți să se retragă la nord de Mukden. În mai, în strâmtoarea Țușima, japonezii au distrus ultima speranță a rușilor în câștigarea războiului, prin scufundarea flotelor reunite ale Balticii și Mediteranei. Cel puțin din punct de vedere teoretic, întăririle armatei ruse ar fi putut să-i scoată pe japonezi din zonele ocupate din Asia, dar revoluția izbucnită în Rusia europeană și presiunile diplomatice l-au forțat pe țar să accepte pacea. Rusia a acceptat medierea președintelui american Theodore Roosevelt, a cedat Japoniei sudul insulei Sahalin și i-a recunoscut acesteia influența asupra Coreei și sudului Manciuriei.

Războiul ruso-japonez a fost un punct de cotitură în istoria Rusiei. A dus la o revoltă populară împotriva guvernului și a dus la adoptarea unor reforme economice și politice. În aceeași perioadă, grupurile antireformiste și de interese și-au lărgir influența asupra politicii regimului. În ceea ce privește politica externă, Rusia a devenit tot mai implicată în afacerile balcanice și în intrigile politice dintre marile puteri europene. Ca o consecință a politicii sale externe, Rusia a fost târâtă în primul război mondial, în condițiile în care, în interior, imperiul nu era pregătit pentru o asemenea conflagrație. Slăbită în interior de mișcările contestatare și de lipsa unei conduceri eficiente, regimul a eșuat în încercarea de a depăși evenimentele tragice care au dus în cele din urmă la prăbușirea țarismului și a făcut loc unor noi forțe politice pe scena istorie rusești și mondiale.

Vezi de asemenea: Imperialismul în Asia

Industrializarea accelerată

La sfârșitul secolului al XIX-lea, rămânerea în urmă din punct de vedere al dezvoltării și vulnerabilitatea în domeniul extern au ajuns la proporții de criză. Foametea a ucis aproximativ o jumătate de milion de oameni în 1891, iar acțiunile Japoniei și Chinei au fost percepute ca amenințări externe. Drept contramăsuri, regimul a fost forțat să adopte un program ambițios dar costisitor, concepuit de Serghei Witte, cel mai competent ministru de finațe. Witte a luptat pentru obținerea unor împrumuturi externe, pentru conversia rublei în aur, pentru o mai mare impozitare a țăranilor, dezvoltarea accelerată a industriei grele și pentru construirea căii ferate trans-siberiene. Aceste politici erau concepute să modernizeze țara, să securizeze frontiera din orientul îndepărtat și să-i asigure Rusiei o poziție de lider în exploatarea resurselor din teritoriile din nordul Chinei, Coreea și Siberia. Această politică expansionistă a fost versiunea rusească a logicii imperialiste afișată în secolul al XIX-lea de celelalte țări mari care aveau vaste zone subdezvoltate, așa cum erau Statele Unite ale Americii de exemplu. În 1894, urcarea pe tron a indecisului Nicolae al II-lea după moartea țarului Alexandru al III-lea, i-au oferit lui Witte și altor miniștri puternici posibilitatea să domine viața politică rusească.

Politicile lui Witte a avut rezultate amestecate. În ciuda unei recesiuni economice grave de la sfârșitul secolului, producția rusească de cărbune, fier, oțel și petrol s-a triplat între 1890 și 1900, lungimea căilor ferate aproape că s-a dublat, făcând ca Rusia să aibă cea mai dezvoltată rețea feroviară după SUA. Însă producția și exportul de cereale nu au crescut în mod semnificativ, iar importurile au crescut mai rapid decât exporturile. Bugetul de stat a crescut mai mult decât de două ori, absorbind o parte din creșterea economică a țării. Istoricii occidentali apreciază în mod diferit reformele lui Witte. Unii dintre ei cred că ramurile industriale care nu exportau și care nu beneficiau de subvenții și de contracte de stat au suferit o rămânere în urmă. Cei mai mulți analiști sunt de acord că calea ferată trans-siberiană, care a fost termintată în 1904 pe toată lungimea de la Vladivostok până la Moscova, și aventurile militare din Manciuria și Coreea au fost cauza unor mari pierderi economice și au golit visteria națională. Costurile financiare ale reformelor sale au contribuit decisiv la destituirea din 1903 a lui Witte din funcția de ministru de finațe.

Vezi de asemenea : Rapida industrializare a Rusiei (secolul al XX-lea)

Revoluție și contrarevoluție, 1905-07

230px|thumb|Duminica insângerată: protestatari mărșăluind către Palatul de Iarnă

Războiul ruso-japonez a accelerat apariția mișcărilor politice în toate clasele sociale și în cadrul principalele naționalități, inclusiv printre rușii bogați. Până la începutul anului 1904, activiștii liberali din zemstve și din asociațiile profesionale au format o organizație numită Uniunea Eliberării. În același an, ei s-au unit cu finlandezii, polonezii, georgienii, armenii și cu rușii membri ai PSDMR pentru a forma o alianță antiautocratică.