Tulburare de identitate disociativă

Tulburarea de identitate disociativă (TID), cunoscută anterior sub numele de tulburare de personalitate multiplă (TPM), este o caracterizată prin prezența a cel puțin două stări de personalitate sau „identități”. Diagnosticul rămâne controversat și contestat în literatura de specialitate.

Susținătorii TID promovează modelul traumatic, potrivit căruia tulburarea reprezintă o reacție psihologică la traume severe din copilăria timpurie. Criticii acestui model susțin modelul sociogen (sau al fanteziei), conform căruia TID este în mare măsură o construcție culturală și un comportament învățat, facilitat de iatrogenie, credințe culturale și expunerea la reprezentări din mass-media sau mediul online.

Percepția publică asupra tulburării a fost puternic influențată de relatări populare din secolul al XX-lea; cartea a contribuit la popularizarea diagnosticului, însă investigații ulterioare au arătat că povestea a fost în mare parte fabricată.

După includerea tulburării de personalitate multiplă ca diagnostic în DSM-III (1975), numărul cazurilor raportate a crescut rapid în America de Nord, într-un context asociat cu . În această perioadă, unii terapeuți au utilizat hipnoza pentru a „descoperi” identități multiple și pentru a recupera presupuse amintiri reprimate de . Psihologii care studiau maleabilitatea memoriei au argumentat că aceste proceduri au dus la formarea de .

Numărul persoanelor diagnosticate a ajuns la aproximativ 50.000 până la începutul anilor 1990, însă investigațiile FBI nu au confirmat acuzațiile de abuz. Ulterior, mai mulți pacienți și-au retras relatările, iar unele instanțe au constatat practici terapeutice necorespunzătoare. În acest context, numărul cazurilor raportate a scăzut abrupt, iar diagnosticul a fost redenumit „tulburare de identitate disociativă” în DSM-IV.

În anii 2020, a fost raportată o nouă creștere a cazurilor de TID, corelată cu popularitatea conținutului despre tulburare pe platforme precum TikTok și YouTube, inclusiv auto-diagnosticarea.

Conform criteriilor DSM-5, TID este asociată cu mai severe decât cele explicabile prin uitarea obișnuită, incluzând discontinuități ale conștiinței, percepției și funcțiilor corporale de bază. Cercetările experimentale au contestat însă această afirmație; Richard McNally a constatat că, deși pacienții raportează amnezie între identități, testele obiective indică o funcționare normală a memoriei. Unii clinicieni interpretează tulburarea ca o formă modernă de isterie.

Conform DSM-5-TR, expunerea la traumă severă în copilăria timpurie, de regulă înainte de vârsta de 5–6 ani, este asociată cu un risc crescut de diagnostic TID. Aproximativ 90% dintre persoanele diagnosticate raportează experiențe de abuz în copilărie, inclusiv violență, viol, sau hărțuire.

Alte experiențe traumatice raportate includ proceduri medicale dureroase, război, terorism, , dezastre naturale, abuz în secte sau contexte oculte, pierderi multiple, trafic de persoane și dinamici familiale .

Tratamentul constă în principal în psihoterapie și . poate fi utilizată pentru afecțiuni comorbide sau pentru controlul simptomelor asociate.

Prevalența pe durata vieții este estimată între 1,1–1,5% în populația generală și aproximativ 3,9% în rândul pacienților internați în spitale psihiatrice din Europa și America de Nord, deși aceste estimări sunt considerate incerte. Comorbiditatea cu alte tulburări psihiatrice este frecventă. Diagnosticul este raportat de 6–9 ori mai frecvent la femei decât la bărbați.

Creșterea istorică a numărului de diagnostice și a identităților raportate a fost atribuită fie unei recunoașteri clinice sporite, fie influențelor socioculturale, inclusiv reprezentărilor din mass-media. Manifestările clinice pot varia în funcție de contextul cultural; în unele regiuni, identitățile pot fi interpretate ca spirite, zeități, fantome sau entități mitologice, în culturile în care stările de posesie sunt considerate normative. Definiții , termenul care stă la baza , a fost definită ca o „compartimentalizare a funcțiilor psihologice precum identitatea și memoria, care sunt de obicei integrate”, cu criterii simptomatice caracterizate prin „intruziuni necontrolate în conștiință și comportament, cu pierderi concomitente de continuitate în experiența subiectivă” și/sau „incapacitatea de a accesa informații sau de a controla funcțiile mentale”.

Criticii au argumentat că termenul nu are o definiție precisă, empirică și general acceptată, propunând ca disocierea să fie conceptualizată mai degrabă ca o afectare a „meta-conștiinței” (capacitatea de a monitoriza și integra stările mentale).

O gamă largă de experiențe a fost descrisă drept disociativă, variind de la eșecuri obișnuite ale atenției (de exemplu, absorbția sau reveria) până la perturbări marcate ale proceselor de memorie și identitate caracteristice tulburărilor disociative.

În consecință, nu este clar dacă există o caracteristică comună tuturor experiențelor disociative sau dacă spectrul simptomatic, de la forme ușoare la forme severe, reflectă etiologii și mecanisme biologice distincte. Termeni frecvent utilizați în literatura de specialitate — precum personalitate, stare de personalitate, identitate, stare de eu și amnezie — nu beneficiază, de asemenea, de definiții unanim acceptate. Există multiple modele teoretice concurente, unele incluzând simptome non-disociative și excluzând simultan manifestări considerate disociative de alte cadre conceptuale.

Din cauza lipsei de consens terminologic în studiul TID, au fost propuși mai mulți termeni descriptivi. Unul este alter ego, care se referă la tipare de comportament și experiență cu limite permeabile față de alte stări similare, dar unite printr-un simț comun al sinelui. Un alt termen utilizat este personalități, fiecare fiind descrisă ca putând avea o distinctă, inițiativă relativ independentă și un sentiment de proprietate asupra propriului comportament. Semne și simptome Prezentarea completă a tulburării de identitate disociativă poate apărea la orice vârstă, dar simptomele încep de obicei între 5 și 10 ani. TID se dezvoltă în general în copilărie.

Conform celei de-a cincea ediții revizuite a Manual de diagnostic și statistică al tulburărilor mintale (DSM-5-TR), simptomele TID includ „prezența a două sau mai multe stări de personalitate distincte” însoțite de incapacitatea de a-și aminti informații personale importante, o incapacitate care depășește ceea ce este așteptat din uitarea normală. Alte simptome descrise în DSM-5-TR includ perturbări ale identității asociate cu stările de personalitate distincte, pierderea experienței subiective a trecerii timpului și degradarea simțului sinelui și a conștiinței. Prezentarea clinică variază considerabil între indivizi, iar nivelul de funcționare poate oscila de la afectare severă la afectare minimă.

Simptomele sunt incluse în diagnosticul de TID; amnezia disociativă nu este diagnosticată separat dacă sunt îndeplinite criteriile pentru TID. Persoanele cu TID pot experimenta suferință atât din simptomele de bază ale tulburării (de exemplu, auzul vocilor, gânduri, emoții sau impulsuri intruzive), cât și din consecințele acestora, cum ar fi incapacitatea de a-și aminti informații personale sau perioade întregi de timp. Majoritatea covârșitoare a pacienților cu TID raportează abuz sexual și/sau fizic repetat în copilărie, de obicei din partea îngrijitorilor, precum și forme de abuz organizat.

Amnezia poate fi asimetrică între identități; o identitate poate sau nu să fie conștientă de informațiile deținute de o altă identitate. Persoanele cu TID sunt adesea reticente în a discuta simptomele, din cauza asocierilor cu abuzul, rușinea și frica.

Aproximativ jumătate dintre persoanele cu TID au mai puțin de zece identități distincte, iar majoritatea au sub o sută; a fost raportat un caz cu până la 4.500 de identități, descris de Richard Kluft în 1988.

Tulburări comorbide Istoricul psihiatric al persoanelor cu TID include frecvent multiple diagnostice anterioare și eșecuri terapeutice repetate. Cea mai frecventă plângere de prezentare este depresia (raportată la aproximativ 90% dintre pacienți), adesea rezistentă la tratament. Cefaleele și convulsiile non-epileptice sunt simptome neurologice comune.

Tulburările comorbide includ tulburare de stres posttraumatic (PTSD), , , tulburări de anxietate, tulburări de personalitate și tulburare de spectru autist. Între 30% și 70% dintre persoanele diagnosticate cu TID au un istoric de tulburare de personalitate borderline.

Prezentările disocierii la persoanele cu schizofrenie diferă de cele observate în TID prin faptul că nu sunt înrădăcinate în traumă, iar această distincție poate fi testată empiric; cele două condiții împărtășesc însă rate ridicate de halucinații auditive sub formă de voci.

Tulburările și alterările somnului au fost sugerate ca având un rol important în tulburările disociative în general și în TID în special. Factorii de mediu și modificările contextuale sunt, de asemenea, considerați a influența simptomatologia persoanelor cu TID. Cauze General Există două teorii concurente privind cauzele dezvoltării tulburării de identitate disociativă. Modelul legat de traumă sugerează că trauma complexă sau adversitatea severă în copilărie, cunoscută și sub numele de traumă de dezvoltare, crește riscul ca o persoană să dezvolte TID. Modelul non-traumatic, denumit și model sociogen sau al fanteziei, sugerează că TID se dezvoltă prin sugestibilitate ridicată, fantezie pronunțată, joc de rol sau influențe socioculturale.

DSM-5-TR afirmă că „trauma din copilăria timpurie (de exemplu, neglijare și abuz fizic, sexual și emoțional, de obicei înainte de 5–6 ani) reprezintă un factor major de risc pentru tulburarea de identitate disociativă”. Alți factori de risc raportați includ proceduri medicale dureroase, experiențe de război, expunerea la terorism sau trafic sexual în copilărie. Tulburările disociative apar frecvent după traumă, iar DSM-5-TR le plasează după capitolul despre tulburările legate de traumă și stres pentru a reflecta relația strânsă dintre trauma complexă și disociere.

Modelul traumagenic

Tulburarea de identitate disociativă este adesea conceptualizată ca „cea mai severă formă de tulburare de stres posttraumatic cu debut în copilărie”. Etiologia este considerată multifactorială, implicând interacțiuni complexe între trauma de dezvoltare, influențe socioculturale și factori biologici.

Persoanele diagnosticate cu TID raportează frecvent experiențe de sau abuz sexual în copilărie, deși acuratețea acestor relatări a fost contestată; altele raportează stres copleșitor, boli medicale grave sau alte evenimente traumatice în copilărie. Persoanele cu TID raportează mai multe traume psihologice istorice decât cele diagnosticate cu orice altă tulburare mintală.

Trauma severă din copilărie a fost propusă ca mecanism explicativ prin izolarea amintirilor și emoțiilor traumatice de conștiință, cu formarea unor părți alternative ale identității, fiecare cu amintiri, emoții, credințe și comportamente distincte. TID a fost asociată cu extreme de stres și tulburări de atașament față de îngrijitori în viața timpurie. Ceea ce poate rezulta ca la adulți poate deveni TID la copii, posibil din cauza utilizării sporite a imaginației ca mecanism de și a lipsei integrării dezvoltării timpurii.

Unii autori au respins legătura exclusivă dintre traumă timpurie și disociere, sugerând că trauma actuală sau recentă poate distorsiona evaluarea trecutului îndepărtat. Alte cercetări nu au identificat dovezi empirice solide care să lege direct trauma timpurie de disociere, sugerând în schimb mecanisme neuropsihologice precum distragerea atenției și vulnerabilitatea cognitivă.

Modelul sociogenic Modelul sociogenic (sau sociocognitiv) susține că simptomele TID pot fi create sau amplificate prin practici terapeutice sugestive, cum ar fi , hipnoza sau , în special la indivizi cu sugestibilitate ridicată.