Războiul de Independență al Greciei, cunoscut și ca Revoluția greacă, (în limbile greacă: Ελληνική Επανάσταση Elliniki Epanastasi; turcă otomană: يونان عصياني Yunan İsyanı) a fost declanșat de revoluționarii greci și s-a desfășurat între anii 1821–1829. Revoluționarii au beneficiat într-o etapă mai târzie a războiului de sprijinul unor puteri europene, iar Imperiul Otoman a fost sprijinit de vasalii săi, Egiptul și într-o oarecare măsură Vilaietul Tunisia.

După cucerirea Imperiul Bizantin de către Imperiul Otoman, cea mai mare parte a Greciei a trecut sub stăpânire turcă. De-a lungul acestei stăpâniri au avut loc numeroase rebeliuni ale grecilor, care încercau să-și recapete independența. În 1814 a fost înființată o organizație secretă numită Eteria (Philiki Etairea, în traducere „Societatea prietenilor”), care avea ca obiectiv declarat eliberarea Greciei. Eteria a plănuit lansarea unor revolte în Peloponez, Principatele Dunărene și Constantinopole. Prima dintre aceste rebeliuni a început la 6 martie 1821 în Țara Românească, dar a fost rapid înăbușită de otomani. Evenimentele de la nordul Dunării i-a făcut pe grecii din Peloponez să declanșeze acțiunea lor revoluționară pe 17 martie 1821, când locuitorii din Peninsula Mani au declarat război Imperiului Otoman. Până la sfârșitul aceleiași luni, întregul Peloponez era cuprins de revolta împotriva turcilor. În octombrie 1821, grecii conduși de Theodoros Kolokotronis au cucerit orașul Tripolitsa. Revolta din Peloponez a fost urmată în scurtă vreme de rebeliuni în Creta, Macedonia și Grecia Centrală, rebeliuni care au fost însă rapid înăbușite. Între timp, o flotă elenă încropită în grabă a reușit să obțină o serie de succese împotriva marinei otomane în Marea Egee și a împiedicat sosirea întăririlor turce trimise pe calea apelor.

Între diferitele facțiuni elene au izbucnit la un moment dat conflicte, care au dus la declanșarea unui adevărat război civil. Între timp, otomanii au negociat cu Muhammad Ali al Egiptului, care a fost de acord să-și trimită pe unul dintre generalii săi, , și un important contigent militar să lupte pentru înăbușirea rebeliunii elene, urmând să primească anumite câștiguri teritoriale. Ibrahim a debarcat în Peloponez în februarie 1825 și a obținut o serie rapidă de victorii. Până la sfârșitul anului 1825, cea mai mare parte a Peloponezului trecuse sub controlul Egiptului, iar orașul Missolonghi, asediat de turci încă din aprilie 1825, a fost cucerit în aprilie 1826. Deși Ibrahim a fost înfrânt în luptele din Peninsula Mani, el a reușit să înăbușe revoluția din aproape întregul Peloponez și să recucerească Atena.

După câțiva ani de negociere, trei dintre cele mai mari puteri ale vremii, Imperiul Rus, Regatul Unit și Franța, au decis să intervină în conflict și fiecare dintre ele și-au trimis flotele pentru sprijinirea grecilor. După ce au aflat că flota turco-egipteană este pe cale să atace insula grecească Hydra, flota puterilor europene aliate au interceptat flota musulmană la Navarino. Flota turco-egipteană a fost distrusă în timpul acestei bătălii navale. Pe uscat, grecii au reușit să-i alunge din Peloponez cu ajutorul Forței expediționare franceze și au reușit ca până în 1828 să cucerească cea mai mare parte a Greciei Centrale. După mai mulți ani de negocieri, Grecia a fost recunoscută în cele din urmă ca națiune independentă în mai 1832.

Cadru general 120px|thumb| Demetrius Chalcondyles a cerut la Veneția „tuturor latinilor” să ajute lupta grecilor împotriva „turcilor abominabili, monstruoși și barbari necredincioși”Bisaha, Creating East and West, 114–115* Milton (& Diekhoff), Milton on himself, 267 120px|thumb|Leonardos Philaras (1595–1673) șî-a dedicat cea mai mare parte a carierei convingerii intelectualilor vest-europeni să sprijine lupta de eliberare a Greciei Căderea Constantinopolului din 1453 și prăbușirea statelor succesoare ale Imperiului Bizantin care a urmat în scurtă vreme a marcat sfârșitul suveranității națiunii elene. De atunci, Imperiul Otoman a stăpânit Balcanii și Anatolia. Creștinii ortodocși au primit o serie de drepturi politice în timpul dominației otomane, dar ei erau considerați totuși cetățeni de rang inferior.Barker, Religious Nationalism in Modern Europe, p. 118 Majoritatea grecilor erau numiți de către turci rayas, un nume folosit pentru cea mai mare parte a supușilor otomanilor. Între timp, intelectualii și umaniștii greci care au emigrat mai înainte de cucerirea otomane sau în timpul stăpânirii turcești, așa precum au fost Demetrius Chalcondyles sau Leonardos Philaras, au depus o activitate intensă pentru eliberarea patriei lor. Grecia a rămas însă sub stăpânire otomană pentru mai multe secole. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, odată cu creșterea curentului naționalist în întreaga Europă, inclusiv în Balcani, (sub influența Revoluției Franceze) ,Goldstein, Wars and Peace Treaties, p. 20), puterea politico-militară a Imperiului Otoman a scăzut, iar naționalismul elen s-a afirmat tot mai pregnant. Cauza eliberării Greciei a căpătat sprijin nu numai din partea puternicei și bogatei diaspore grecești din Europa Occidentală și din Imperiul Rus, dar și din partea unor filoeleni occidentali.Boime, Social History of Modern Art, pp. 194–196* Trudgill, "Greece and European Turkey", p. 241 Mișcarea elenă pentru independență nu a fost doar prima mișcare cu caracter național din Europa Răsăriteană, dar a fost și prima mișcare de acest tip dintr-o țară necreștină – Imperiul Otoman.Clogg, A Concise History of Greece, p. 6

Grecii în timpul stăpânirii otomane

Revoluția Greacă nu a fost un eveniment izolat. Istoria Greciei în timpul stăpânirii otomane a consemnat un număr mare de încercări de recucerire a independenței de sub dominația străină. În timpul secolului al XVII-lea, stăpânirea otomană a trebuit să facă față rezistenței dârze din Moreea, dar și din alte regiuni, (de exemplu, revolta condusă de Dionysius Filosoful).Kassis, Mani's History, p. 29. După Războiul Moreii (1684-1699), Peloponezul a trecut sub controlul Veneției pentru următorii 30 de ani, iar tulburările au continuat odată cu proliferarea bandelor de klefți.Kassis, Mani's History, pp. 31–33. Prima rebeliune importantă a fost rebeliunea sponsorizată de ruși din 1770, care a fost înăbușită cu relativă ușurință de turci, în ciuda succeselor limitate din faza inițială. După zdrobirea revoltei elene, albanezii musulmani au devastat mai multe regiuni din Grecia continentală.Svoronos, History of Modern Greece, p. 59* Vacalopoulos, History of Macedonia, p. 336 Cu toate acestea, grecii din Peninsula Mani au continuat să se opună turcilor, reușind chiar să înfrângă trupele otomane în câteva rânduri, cea mai importantă victorie fiind cea din 1770.Kassis, Mani's History, p. 35. În timpul războiului ruso-turc din 1787 - 1792, comunitatea greacă din Trieste a finanțat o mică flotă de sub comanda lui Lambros Katsonis, care a reușit să hărțuiască flota otomană. În timpul acestui război, rebelii klefți și-au reluat activitatea.Svoronos, History of Modern Greece, p. 59

thumb|left|Lupta ghiaurului cu pașa de Eugène Delacroix, 1827, pictură în ulei pe pânză, inspirată de poemul The Giaour al lui Byron În același timp, un număr de greci se bucurau de poziții privilegiate în aparatul birocratic otoman. Grecii controlau afacerile bisericii ortodoxe prin intermediul Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolelui, cea mai mare parte a înaltului cler ortodox fiind de origine greacă. Prin sistemul „milleturilor”, ierarhia predominant elenă a Patriarhiei avea controlul asupra supușilor otomani ortodocși, așa numiții Rum milletiGeorgiadis–Arnakis, The Greek Church of Constantinople, p. 238). Începând din secolul al XVIII-lea, membrii unor familii nobiliare elene din Constantinopole, așa-numiții fanarioți, (care și-au primit numele de la cartierul Fanar) au reușit să câștige controlul asupra politicii externe turce și mai apoi asupra întregului sistem birocratic otoman.Paparrigopoulos, History of the Hellenic Nation, Eb, p. 108* Svoronos, The Greek Nation, p. 89* Trudgill, "Greece and European Turkey", p. 241

O importanța deosebită a avut în această perioadă tradițiile maritime puternice ale locuitorilor insulelor din Marea Egee, laolaltă cu apariția începând din secolul al XVIII-lea a unei puternice clase a negustorilor, a căror bogăție a permis fundarea de școli, biblioteci și finanțarea studiilor tinerilor greci în universități occidentale.Trudgill, "Greece and European Turkey", p. 241 Studenții greci au intrat în contact în Europa Occidentală cu ideile Iluminismului, Revoluției Franceze și naționalismului romantic european.Clogg, A Concise History of Greece , pp. 25–26 Intelectualii influenți ai diasporei elene, precum Adamantios Korais și Anthimos Gazis au încercat să transmită asemenea idei grecilor din patrie, având ca scop atât ridicarea nivelului de cultură al poporului, cât și întărirea sentimentelor naționale. Aceste deziderate au fost atinse prin publicarea a numeroase cărți, broșuri și diverse alte scrieri în limba greacă, proces care a fost cunoscut cu numele de „Diafotismos” (Διαφωτισμός).

Cel mai influent scriitor grec al acestei mișcări au fost Rigas Feraios. Rigas a fost puternic influențat de Revoluția Franceză și a fost primul intelectual care a conceput și organizat o mișcare națională cuprinzătoare care urmărea eliberarea popoarelor subjugate de turci în Balcani și crearea „Republicii Balcanice”. El a fost arestat împreună cu un număr de susținători de către autoritățile habsburgice în Trieste în 1797 și mai apoi predat autorităților otomane. Rigas și conspiratorii săi au fost executați prin strangulare la Belgrad în iunie 1798, iar trupurile lor au fost aruncate în Dunăre.Svoronos, History of Modern Greece, p. 62 Moartea lui Rigas nu a făcut decât să întețească flacăra naționalismului elen. Poemul său naționalist Thourios (Cântec de luptă) a devenit un simbol al luptei grecilor împotriva dominației otomane.Paroulakis, The Greeks: Their Struggle for Independence, p. 32 thumb|left|Rigas Feraios

Klefții și armatoloi În timpurile acestea de slăbiciune a autorităților centrale, regiunile rurale din Balcani au trecut sub controlul grupurilor de briganzi, care atacau fără deosebire localitățile creștine și pe cele musulmane. Aceștia erau „klefții” (κλέφτες), haiducii eleni. Pentru că sfidau puterea otomană, klefții erau admirați și au ocupat o poziție specială în folclorul elen.Clogg, A Concise History of Greece, pp. 9, 40–41

Pentru ca să răspundă atacurilor klefților, otomanii au autorizat și formarea unor miliții ale voluntarilor creștini, care urmau să asigure securitatea zonelor rurale. Membrii acestor miliții au fost cunoscuți ca armatoli (αρματολοί), iar zonele pe care le controlau, în special pasurile montane, au primit numele de armatolikKoliopoulos, Brigands with a Cause, p. 27. Cea mai veche miliție rurală a fost înființată în Agrafa, în timpul domniei sultanului Murad al II-lea.Vacalopoulos, The Greek Nation, 1453-1669, p. 211

thumb|170px|Armatolos

Delimitările dintre klefți și armatoli nu erau, tocmai, clare, cei din urmă trecând adesea în tabăra adversă pentru a smulge mai multe beneficii de la autorități și, prin urmare, alt grup de klefți erau apoi desemnați ca armatoloi pentru a se confrunta cu predecesorii lor.Batalas, Irregular Armed Forces, p. 156