Alcide Amedeo Francesco De Gasperi a fost un om politic italian, fondator al partidului Democrația Creștină, prim-ministru în 8 guverne succesive de coaliție între și .
Născut în Trentino, în Cisleitania austro-ungară, a fost membru al Camerei Deputaților din Austria ales în colegiul uninominal Val di Fiemme din comitatul Tirol, mai târziu exponent al . Arestat de fasciști, a trăit marginalizat în timpul dictaturii lui Mussolini, la căderea căruia a reapărut ca liderul incontestabil al noului partid, DC. El a fost ultimul prim-ministru al Regatului Italiei, sub monarhia regelui Umberto al II-lea, apoi pentru scurt timp șef provizoriu al statului după votul din referendumul din . La 13 iulie, i-a fost încredințată de către Enrico De Nicola sarcina de a forma un nou guvern, devenind primul prim-ministru al Republicii Italiene.
Reputat ca fiind un exponent de frunte în nașterea Republicii Italiene, este considerat împreună cu germanul Konrad Adenauer, cu francezii Robert Schuman și Jean Monnet, cu olandezul Johan Willem Beyen, cu belgianul Paul-Henri Spaak, cu federalistul Altiero Spinelli unul dintre fondatorii Uniunii Europene.
Era catolic devotat, iar Biserica Catolică i-a acordat titlul de slujitor al lui Dumnezeu în 1993, când a fost inițiată cauza beatificării.
Primii ani
Tinerețea A fost primul fiu al lui Amedeo, mareșal major al jandarmeriei tiroleze locale din și al Mariei Morandini din Predazzo. A avut doi frați, Mario, un seminarist care a murit în 1906, , și o soră, Marcellina.
Italofon, De Gasperi s-a născut și a studiat în Tirolul italian de atunci, care la acea vreme făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. S-a înscris în anul școlar 1896/1897 la din Trento, dovedindu-se un elev capabil mai ales la latină, greacă, italiană, germană și filosofie. După , De Gasperi s-a înscris la Facultatea de Literatură de la Universitatea din Viena, unde în 1905 a absolvit filologia. De la o vârstă fragedă a participat la activități politice de inspirație creștin-socială: în timpul studiilor universitare, la Viena și Innsbruck (capitala comitatului Tirol ), a fost lider al mișcării studențești și protagonist al luptelor studenților din Trentino, care își propuseseră să obțină o universitate în limba italiană pentru minoritățile de limbă italiană din Tirol și din imperiu, participând, de asemenea, la . După revolta studenților de limbă germană, el a trebuit să execute și câteva zile de închisoare la Innsbruck pentru aceste acțiuni.
Perioada austro-ungară După absolvire, în 1904 s-a alăturat redacției ziarului și în scurt timp a preluat funcția de director, a scris o serie de articole în care a apărat autonomia culturală a Tirolului italian față de Tirolul german, dar nu a pus niciodată la îndoială apartenența întregului Tirol la Imperiul Austro-Ungar.
În 1906 a aderat la și în 1911 a devenit secretarul acestuia, funcție pe care a ocupat-o până în 1919, când a aderat la .
La alegerile pentru din și a fost ales pe listele popularilor: în circumscripția sa Fiemme-Fassa-Primiero-Civezzano, din 4275 alegători, a obținut 3116 voturi. La a obținut și un loc în din Innsbruck. Angajamentul său ca parlamentar a fost legat și de apărarea autonomiei populațiilor trentine de etnie italiană. Activitatea sa de propagandă a ajuns să atragă o tenace opoziție din partea organelor de poliție ca urmare a precipitării evenimentelor internaționale: atacul de la Sarajevo care a determinat izbucnirea Primului Război Mondial și, mai presus de toate, aderarea Italiei la Tripla Antantă.
Inițial, De Gasperi spera că Italia va intra în război alături de Austro-Ungaria și de Germania pe baza Triplei Alianțe. Când acest lucru nu s-a întâmplat, el s-a angajat să mențină cel puțin neutralitatea italiană, știind cât de mult era opinia publică din Trentino legată de Casa de Habsburg. În acest fel, politica lui De Gasperi era în contrast puternic cu cea a lui , un intervenționist anti-habsburgic, care a plecat la Roma în același an.
Dovada convingerilor sale cu privire la loialitatea Trentinului față de Austria este declarația făcută la Roma în septembrie 1914 ambasadorului habsburgic, baronul Karl von Macchio, că dacă s-ar fi ținut un plebiscit, 90% din poporul trentin ar fi votat pentru rămânerea în Imperiu..
În perioada în care Parlamentul de la Viena a rămas inactiv (de la până la ), De Gasperi s-a dedicat mai ales refugiaților de război. În acest scop, a fost numit delegat pentru Austria Superioară și Boemia de Vest al Secretariatului pentru Transfugi și Refugiați. Chiar și după redeschiderea Parlamentului, el a continuat să se ocupe de acest subiect, atât de mult încât a propus o lege care să reglementeze tratamentul rezervat al acestora, și a obținut aprobarea ei.
În lumina represiunilor puternice efectuate de autoritățile habsburgice, pozițiile sale asupra din Trentino s-au schimbat și a devenit un susținător al a popoarelor: în mai 1918, când Imperiul Austro-Ungar se prăbușea, a fost printre promotorii unui document comun semnat de reprezentanții polonezilor, cehilor, slovacilor, românilor, slovenilor, croaților și sârbilor. La următor a participat la formarea „Fascio Nazionale Italiano”, o formațiune formată din deputații populari și liberali italieni din Parlamentul Austro-Ungar, al cărui secretar a fost ales.. A doua zi a declarat că teritoriile italiene supuse până atunci monarhiei austro-ungare urmau să fie considerate unite cu Italia..
La , primele unități ale armatei italiene au intrat în Trento. Odată cu Tratatul de la Saint Germain (), provinciile Trento și Tirolul de Sud au fost anexate Italiei. La , Parlamentul Regatului Italiei a aprobat legea care ratifica tratatul, conform căreia toate populațiile locale dobândeau cetățenia italiană „ope legis”.
De la începutul perioadei postbelice până la fascism După anexarea Trentinului, De Gasperi a aderat la fondat cu câteva luni mai devreme de Luigi Sturzo. În 1921 a fost ales deputat, dar într-un colegiu din Roma, deoarece Trentino era supus unui regim de comisariat. În 1922 s-a căsătorit cu Francesca Romani (1894-1998) în din Borgo Valsugana. Li se vor naște patru fiice, Maria Romana, Lucia, Cecilia și Paola, dintre care una va intra în mănăstire.
În prima compoziție a guvernului Mussolini, PPI a fost reprezentat de doi miniștri, așa că De Gasperi l-a votat și el la . În aprilie 1923, însă, miniștrii PPI au ieșit din guvern la cererea secretarului lor, Sturzo. La , după ce a pierdut sprijinul ierarhilor Vaticanului pentru antifascismul său, Sturzo a demisionat din funcția de secretar al PPI., Luigi Sturzo, Enciclopedia Europea Garzanti, 1980 La , De Gasperi, în calitate de lider de grup, a ținut un discurs în fața Camerei Deputaților, exprimându-și opinia cu privire la și încercând să găsească un compromis între cele două aripi ale partidului. La a preluat secretariatul Partidului Popular, aducând partidul în opoziție față de fascism, până într-acolo încât partidul a aderat în bloc la . A deținut funcția de secretar până la . La , după aprobarea (Decretul regal nr. 1848 din ), a fost dizolvat cu forța de către regim.
Ajuns izolat și incapabil să se angajeze în politică, De Gasperi a fost oprit de poliție în gara Florența la , împreună cu soția sa, având un pașaport expirat și documente false, în timp ce călătorea cu trenul la Trieste. A fost arestat sub acuzația de expatriere ilegală din motive politice, pedepsită în temeiul primului paragraf al art. 160 din noua lege consolidată privind siguranța publică (TULPS - 1926), cu o amendă de cel puțin 20.000 lire și o închisoare de cel puțin trei ani. De Gasperi a recunoscut că se expatriază din motive politice, dar a negat că este conștient de posesia unor documente false, indicând că acestea i-au fost plantate de persoane necunoscute. În timpul procesului, apărătorul lui De Gasperi a susținut că tentativa de expatriere era motivată de necesitatea de a scăpa de opresiunea fasciștilor și, prin urmare, nu se pedepsește în temeiul art. 49 din actualul , care reglementa cazurile de pericol iminent. Instanța a recunoscut motivul politic și l-a condamnat pe De Gasperi la patru ani de închisoare, sentință apoi redusă la jumătate cu apel la Curtea Supremă, și la o amendă de 20.000 de lire. De Gasperi a fost grațiat în 1928, dar a rămas sub supraveghere specială din acel moment.
Anii dificili După eliberare, la sfârșitul lunii iulie 1928, a fost monitorizat continuu de poliție și a trebuit să treacă printr-o perioadă de mari dificultăți economice și de izolare atât morală, cât și politică. Fără un loc de muncă permanent, a încercat să se angajeze la Biblioteca Apostolică a Vaticanului în toamna anului 1928, mizând pe interesul , monseniorul și al câtorva foști prieteni din Partidul Popular. Același bibliotecar șef a lucrat cu părintele , astfel încât să fie scos de sub urmărirea poliției., Alcide De Gasperi, il ricostruttore, articolo pubblicato su Historia, aprile 1963, nº 65, pag. 20: "Ricordo d'essermi recato io stesso dal padre gesuita Tacchi Venturi, il quale godeva di notevole credito presso il Duce, a pregarlo d'intervenire perché De Gasperi fosse lasciato in pace. Mi fu riferito che, venuta la cosa a conoscenza di Mussolini, costui si era sorpreso che ancora De Gasperi fosse trattato in quel modo; e aveva dato l'ordine che lo lasciassero in pace."L'appunto di un informatore fascista in Vaticano del 22 febbraio 1941 recitava: «È opportuno far vigilare moltissimo l'ex on. Alcide De Gasperi (egli abita in Roma). Egli attualmente riveste la carica di segretario della biblioteca apostolica vaticana. È un protetto di monsignor Montini con il quale ci risulta che si incontra non in Segreteria di Stato» (Dino Messina, Corriere della Sera, 8 ottobre 2003, pag. 35). Angajarea drept colaborator supranumerar a venit la , după semnarea Pactelor lateraniene (). De Gasperi a fost angajat la catalogul de tipărituri.
Acolo a petrecut ani buni de studiu și observare a evenimentelor politice italiene și internaționale, și a studiat în profunzime istoria Partidului Creștin de Centru din Germania și teoriile economice și sociale dezvoltate în cadrul diferitelor curente ale culturii catolice europene.
În această perioadă, De Gasperi a scris articole regulate, sub pseudonimul Spectator, într-o revistă a Vaticanului numită și s-a implicat evident în lupta dintre catolicism și comunism chiar și în detrimentul înțelegerii evaluărilor sale despre nazismul german. În special, el a justificat anexarea Austriei la Reich criticând „procesul de descreștinare” desfășurat în opinia sa de Partidul Social Democrat Austriac și în 1937 a susținut pozițiile Bisericii în favoarea nazismului în opoziție cu comuniștii germani.P. Ginsborg, Storia d'Italia dal dopoguerra ad oggi, p. 61. Printre acestea, cea a secretarului de stat Eugenio Pacelli, viitorul papă Pius al XII-lea, care, la câteva luni după accederea la putere a lui Adolf Hitler (), semnase cu Germania . Acest concordat controversat acorda recunoașterea Bisericii unui regim ca cel nazist, care a marcat sfârșitul întregii vieți democratice în Germania și începutul persecuțiilor rasiale antisemite. În acest context, trebuie plasate pozițiile lui De Gasperi care, în urma Anschlussului austriac, a scris: „Lichidarea averilor evreiești lărgește perspectivele de afaceri pentru alții, iar pozițiile avocaților și medicilor care au rămas vacante deschid posibilități de carieră”., Il De Gasperi sconosciuto: contro gli ebrei e per la razza, in “”, 28 aprile 2005.