Războiul arabo-israelian din 1948 (noiembrie 1947 - iulie 1949), numit de israelieni Războiul de Independență (în , Milhemet HaAtzmaut), sau Războiul de Eliberare (în , Milhemet HaShihrur) și de arabi Catastrofa (în , „al-Nakba”) s-a declanșat ulterior unui război civil de șase luni (1947-1948) între arabii și evreii din Palestina mandatorie, în urma retrocedării în anul 1947 a mandatului britanic în Palestina Organizației Națiunilor Unite și a hotărârii (Rezoluția 181 din noiembrie 1947) Adunării Generale a ONU de împărți Palestina între evrei și arabi. Conducerea „ishuv-ului” (evreii care locuiau în Palestina, cu excepția cercurilor de evrei ultra religioși, „haredim”), a acceptat această împărțire, fără mare entuziasm, datorită unei împărțiri geografice complicate și a pierderii Ierusalimului devenit Oraș Independent. Liderii arabi palestinieni au respins total hotărârea de împărțire, pe baza promisiunii majorității statelor arabe, de intervenție armată masivă, consecutivă declarației de constituire a statului evreiesc și a sfaturilor britanicilor, lezați de pierderea mandatului, care le garantau palestinienilor un succes militar imediat și definitiv și care urma să se încheie cu aruncarea evreilor în mare.
Liga arabă, prin „Armata Arabă de Eliberare”, și cinci state arabe, Egiptul, Irakul, Transiordania, Libanul și Siria au invadat Palestina ex-mandatară, înaintând în teritoriul stabilit pentru Statul Israel nou creatRogan, Eugene L. & Shlaim, Avi, ed.: The War for Palestine: Rewriting the History of 1948. 2nd ed. Cambridge: Cambridge UP, 2007 p. 99..
Războiul s-a încheiat cu un armistițiu semnat în 1949 între Egipt, Iordania, Liban, Siria și Israel, care nu a fost urmat de tratate de pace și nu a pus capăt conflictului arabo-israelian.
În urma cuceririlor teritoriale ale Israelului din Războiul de Șase Zile (1967), majoritatea statelor arabe și a palestinienilor, cu sprijinul unor factori internaționali, s-au arătat dispuse să admită teoretic linia de încetare a focului din 1949, așa numita „Linia verde” ca graniță definitivă, denumind zonele cucerite ulterior de Israel „teritorii ocupate”, în schimb, au cerut ca Israelul să accepte reîntoarcerea pe teritoriul său și în zonele aflate sub controlul său, a sutelor de mii de refugiați arabi și a urmașilor lor.
Istoria conflictului
Sfârșitul mandatului britanic în Palestina Cu toată victoria asupra Puterilor Axei, Marea Britanie a ieșit din Al II-lea Război Mondial un imperiu colonial în stare de destrămare și falimentar economic, situație pe care guvernul laburist al lui Clement Attlee refuza să o admită. Dominantul și controversatul său ministru de externe Ernest Bevin a continuat politica colonialistă tradițională britanică: divide et impera. Vechile și sângeroasele conflicte indo-pakistanez și arabo-israelian sunt, parțial, rezultatele directe ale acestei politici. Blocada britanică contra „Ișuvului” (colectivitatea evreilor care locuiau în Palestina) cuprindea interzicerea emigrării evreilor care încercau să se salveze din holocaustul european și ulterior, celor salvați din lagărele morții, care erau acostați, arestați și reexpediați spre țările și lagărele de unde fugiseră - parte dintre ei au fost închiși într-un lagăr din Cipru - de asemenea, erau strict interzise importul și posesia de arme (această interdicție era aplicată formal întregii populații palestiniene, inclusiv arabilor, dar, în paralel, ofițeri britanici instruiau și înarmau intensiv armatele țărilor arabe vecine care, la rândul lor, asigurau aprovizionarea arabilor palestinieni.
Părăsind Palestina, britanicii și-au lăsat armamentul greu, blindatele și artileria în Egipt, Irak și Transiordania (care a devenit ulterior Iordania). Francezii au părăsit armamentul greu în Liban și Siria.
Ișuvul nu avea suficienți ofițeri și sub-ofițeri cu pregătire și experiență militară, chiar dacă a existat câte o brigadă evreiască în cadrul trupelor britanice în ambele războaie mondiale.
În anul 1947, anul de dinaintea proclamării statului Israel, posibilitatea unui război cu statele arabe devenea din ce în ce mai plauzibilă, iar Agenția Evreiască, în acel timp guvernul neoficial al evreilor din Palestina, s-a lansat într-o campanie de achiziție de arme și de recrutări de soldați. David Ben Gurion (care va deveni întâiul primul-ministru al noului stat al Israelului) a apelat la colonelul evreu american David Marcus pentru a-l ajuta în gasirea unui comandant capabil să organizeze și, eventual, să conducă noua armată.
Deoarece Marcus nu a găsit pe nimeni corespunzător, a decis să preia această sarcină și, ca rezervist, a cerut aprobarea Pentagonului de a acționa ca voluntar într-o țară străină. În 1948 Departamentul Apărării din SUA i-a acordat aprobarea, cu condiția de a o face incognito, pentru a nu leza alianța cu britanicii. În luna ianuarie a anului 1948, colonelul Marcus a aterizat la Tel-Aviv sub numele „Michael Stone”.
Situația militară a evreilor era dificilă, lipsiți de arme și muniții pentru infanterie, artilerie, aviație.
Hagana era organizația militară insurgentă principală a evreilor din Palestina, efectivă în realizarea proiectelor sale, dar lacuna sa majoră o constituia absența totală a pregătirii și experienței unei armate naționale permanente. În afară de britanicii care controlau zona, evreii se mai luptau și cu milițiile arabe care se opuneau constituirii statului Israel. Sosit în Palestina, Marcus a înființat un centru de comandă și control, adaptând experiența sa de război de la Școala de pregătire a pușcașilor marini necesităților speciale ale Armatei Israeliene. În acea perioadă, a scris și un manual de antrenament pentru soldații evrei.
Punctele slabe ale apărării Israelului erau kibbutz-urile din deșertul Negev (aflat la sud) și în Ierusalim, care era ocupat de către Legiunea arabă transiordaniană echipată de către Marea Britanie și comandată de un general britanic, Glubb Pașa. La data de 14 mai 1948, când Israelul și-a proclamant independența, teritoriul ce îi era destinat a fost invadat de armatele a cinci state arabe. thumb|left|200px|Prizonieri evrei capturaţi la Guş Eţion de o unitate a Legiunii arabe (iordaneză) Marcus a reușit să oprească înaintarea armatei egiptene în deșertul Negev, apoi a fost numit comandant al Frontului de la Ierusalim și a primit din partea lui David Ben Gurion, gradul de Aluf general-maior (echivalentul gradului american de general cu 2 stele). Cum nici un grad nu fusese acordat comandanților Armatei Israeliene până la acel moment, el a devenit primul general din armata israeliană modernă. Generalul evreu anterior a fost Iosua Navi în Bătălia de la Ierihon. thumb|300px|Războiul arabo-israelian din 1948Atacurile armatelor arabe între 15 mai-10 iunie 1948 Generalul Marcus a comandat mai multe operații de apărare a Ierusalimului a cărei parte evreiască era supusă unui asediu din partea soldaților transiordanieni. Drumul principal de intrare în Ierusalim era păzit de către postul de poliție de la Latroun aflat în mâinile transiordanienilor care l-au preluat de la britanici când aceștia au părăsit Palestina. De asemenea, britanicii și-au lăsat armamentul greu în mâinile arabilor.
Pentru a sparge blocada militară arabă, Marcus a ordonat construcția unui drum ocolitor și greu accesibil prin munții Ierusalimului — cunoscut sub numele de cod „Drumul Burma" (denumit după drumul omonim construit de 200.000 muncitori chinezi în perioada celui de-Al doilea război chino-japonez din perioada 1937-1945 și folosit de către aliați pentru transporturi strategice din Burma în China în timpul celui de-al doilea război mondial) aducând soldați și echipaj militar suplimentar pentru a sparge asediul arabilor cu doar câteva zile înainte ca acordul de încetare a focului negociat anterior cu Națiunile Unite să înceteze la 9 iunie 1948 Lash Balint, Judy: The Road to Jerusalem, Israel National news radio commentary, 20 aprilie 2001. http://www.jerusalemdiaries.com/article/13. Ca urmare a bătăliei de la Latrun s-a permis trecerea camioanelor și eliberarea cartierelor evreiești din Ierusalim, cu excepția cartierului central: „Orașul Vechi”.
Numeroși voluntari străini, în principal evrei, au sosit pentru a apăra noul stat Israel; canadianul Ben Dunkelman a comandat Brigada a VII-a blindată.
Împărțirea Palestinei între evrei și arabi thumb|Planul Naţiunilor unite de împărțire a Palestinei (1947)Portocaliu: zona destinată evreilor Galben: zona destinată arabilorAlb: Ierusalimul - sub control internațional.
În urma votului Adunării Generale a ONU de împărți Palestina între evrei și arabi se ajungea la situația următoare ( ):
Teritoriu Populație arabă % Arabi Populație evreiască % Evrei Populație totală Statul arab725.00099%10.0001%735.000 Statul evreu407.00045%498.00055%905.000Zona internațională105.00051%100.00049%205.000Total1.237.00067%608.00033%1.845.000 Sursă: Report of UNSCOP - 1947 (o populație de 90.000 Beduini a fost inclusă în teritoriul evreiesc).
Țările beligerante
Ișuvul
Transiordania (Iordania)
Legiunea Arabă Transiordaniană era cea mai performantă, bine antrenată și înarmată forță care a invadat Palestina, sub comanda generalului John Bagot Glubb (Glubb Pașa) și a altor 47 de ofițeri britaniciEdit.: "Trans-Jordan: Chess Player & Friend", Time, 16 februarie 1948. http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,794208,00.html . Această armată, cu un efectiv de 8.000 - 12.000 de soldați era formată din 4 regimente de infanterie mecanizată, un batalion de artilerie cu 40 de tunuri și unul blindat, deținând 75 de care blindate Pollack, Kenneth Michael: Arabs at War: Military Effectiveness, 1948-1991 În ajunul invaziei, în ianuarie 1948, această armată a mai fost suplimentată cu 3.000 de grănicieri iordanieni.Karsh, Efraim: The Arab-Israeli Conflict. The Palestine War 1948, p. 27, Osprey Publishing, 2002. ISBN 1-84176-372-1
Conform planurilor regeului Abdallah, Legiunea Arabă a primit ordinul să ocupe - pentru alipirea la Transiordania - toată zona de vest a Iordanului și cea a Ierusalimul de est, cu locurile sfinte. Legiunea Arabă s-a angajat în lupte în mai 1948 și a fost singura care a izbutit să-și execute sarcinile în marea lor majoritate.
Glubb Pașa și-a împărțit forțele în 4 brigăzi: Unitatea militară Commandant [The Jordanian-Israeli war, 1948-1951: a history of the Hashemite Kingdom of Jordan by Ma'an Abu Nawar pp.393]Benny Morris, Victimes : histoire revisitée du conflit arabo-sioniste, 2003, carte p.241 et pp.247-255.Benny Morris, Victimes : histoire revisitée du conflit arabo-sioniste, 2003, p.247.Steven Thoman, sur le site www.balagan.org.uk GradulZona de operații Comandantul Legiunii Arabe John Bagot GlubbGeneral-maiorȘeful Statului MajorComandantul frontuluiNorman LashGeneral de brigadă Brigada I-a, (regimentele I-ul și al III-lea) Desmond GoldieColonel Zona NablusRegimentul IH.C. BlackdenLt. colonelZona Nablus Regimentul al III-leaWilliam Newman Colonel Zona Nablus Brigada a II-a, (regimentele al V-lea și al VI-lea) Sam Sidney Arthur CookeGeneral de brigadăArtilerie și tancuriRegimentul al V-leaJames HawkinMaiorSuportRegimentul al VI-leaAbdullah el TellMaiorZona Ierusalim Brigada a III-a (regimentele al II-lea și al IV-lea)Teel AshtonColonelZona Ramallah Regimentul al II-leaR. SladeMaiorZona Ramallah Regimentul al IV-leaHabis Al-MajaliLt. colonelLatrun, Lod și RamlaBrigada a IV-aAhmad Sudqi al-JundiColonelSuport: Ramallah, Hebron și Ramla
Egiptul
Siria
Libanul
Irakul
Liga arabă