Copoi ardelenesc300px|thumb|centerDenumire latinǎCanis familiaris sagax braco TransylvanicusNume alternativeCǎpǎu; Erdélyi kopóȚară de origineUngariaClasificare și standardele raseiFCI: grupa 6, secțiunea 1.2. Cu probă de lucru. Copoiul ardelenesc este un câine de vânătoare de origine maghiarăTőkés Lóránt, Adalékok az erdélyi kopó történelméhez in: MEKK Szemelvények az Erdélyi kopóról p. 41-49, Budapest, 2013. ISBN 978-963-08-6504-3, din categoria copoi, limier; grupul VI., secțiunea 1.2, -după sistemul FCI de clasificare a raselor canine.
Denumiri
În latină Canis familiaris sagax braco Transylvanicus. Denumiri oficiale FCI: Hungarian hound; Transylvanian scenthound; Erdélyi kopó. Alte denumiri internaționale: Sabueso Húngaro, Ungarische Bracke, Chien courant de Transilvanie, Transylvanian bracke, Siebenbürgenbracke, Transylvanischer Laufhund, Siebenbürgischer Laufhund, Copoi ardelenesc.
Istoric
Rezultatele unor cercetări istorico-arheologice de ex. Hegykő, Szegedöthalom, Pilis, Keszthely, Mártélyos, Tétény atestă că, la stabilirea lor în bazinul panonic, ungurii au adus cu sine, în afară de ogari și câini ciobănești, o rasă de copoi. Potrivit unor cercetători (J. Matolcsi, A. Standeisky), acest copoi ar proveni din încrucișări în Rusia între rase "fino-ugrice" (de tip Laika) și rase de câini central-asiatici, aduși de popoare turcice. Din aceste încrucișări provine și bracul rusesc (numit și copoiul tătar sau de Kostroma , lângă Iaroslavl: ruskaia gonceaia, tatarskaia gonceaia, kostromskaia gonceaia), din regiunile de la Volga și Kama, ale Rusiei (regiuni din care au provenit triburile protomaghiare și în care vestigiile arheologice atestă pentru mileniul I vânătoarea călare și cu câini)Anonymus, Gesta Hungarorum (menționează tranziția prin Ruscia (Rusia) și orașul Suzdal, în cap. 7: De egressu eorum, De VII ducibus cumanorum; precum și Kiev, în cap. 8: De Rutenia etc.)Standeisky Andor, Hogyan vadásztak ugor kori eleink?, in: Magyar néprajz II. Gazdálkodás, 2001. Citatul dintr-o prezentare privind siturile arheologice din regiuni dintre Volga și Kama studiate de János Matolcsi: "A gyalogvadász finnugorok legősibb kutyafajtája az őslajka volt. Ezt az ásatási leletek megerősíteni láttszanak. Magyarrá válásuk idején, az i. e. I. évezred közepe táján a nagy Volgakanyar környékén kereszteződhetett az őslajka az akkor már ott élő finnugor töredékre rátelepedő türk nép, közép-ázsiai eredetű hajtóebeivel és alkotta meg az e vidékre még ma is jellemző tatárkopó ősét. [János] Matolcsi (Állattartás Öseink Korában (Animal Keeping in the Time of Our Ancestors). Budapest: Gondolat Kiadó, 1982), régészeti adatai szerint a Káma folyó közelében fekvő Gremcsajan területén talált kutya és lócsontokból következtetni lehet a vadászebbel és lóval folytatott vadászatokra. Az ősmagyarság ősi tatárkopója is kereszteződött az őt uraló népek hajtóeb fajtáival és alkotta az ősmagyar kopót, melynek birtokában lépték át honfoglaló őseink 895 táján a keleti és déli Kárpátok gerincvonalát..
Bracii de tip rus, probabil aduși de triburile ungare imigrate din Ucraina în Pannonia (sec. IX-X), pare să fi fost încrucișată apoi cu copoiul celtic (Canis segusiusdescris de Lucius Flavius Arrianus ("Xenofon cel Tânăr") în lucrarea Kynegetikos, sec. II d.Hr.), răspândit în regiunea bazinului panonic, sau cu urmași ai lui, între care și copoiul pannonic. Potrivit unor cercetători (de exemplu, biologul Tamás Fodor (biolog)Krasznai Szomor Péter, Erdélyi kopó, în: A kutya, 1992. Citat: A honfoglalás előtt azonban már volt a Kárpát-medencében egy kopó fajta, a kelta kopó. Ebből alakult ki Fodor szerint a délkelet-európai és a Kelet-Alpok kopófajtái, így az illyr és az albán, valamint az osztrák kopó, és a honfoglaláskor behozott kopóval kereszteződve a pannon kopó, amely továbbtenyésztve a magyar kopó azaz az erdélyi kopó ősét képezte." În romănă: Înainte de descălecare, în Bazinul Carpatic a existat deja un tip de copoi, copoiul celtic. Din asta s-a format, după Fodor, rasele de copoi din sud-estul Europei și estul Alpilor, ca copoiul austriac, illir, albanez. Acest copoi celtic s-a încrucișat cu copoiul adus de către unguri formănd astfel copoiul panonic; această rasă este strămoșul copoiului ungar, ardelenesc., copoiul celtic este strămoșul raselor de copoi din zona Alpilor estici (Austria) și din Europa de sud-est (de ex. bracul istrian, Serbian hound = Balkanski gonič, bracul grecesc Hellinikos ichnilatis) și în același timp strămoșul rasei vișlă (maghiară).
Denumirea maghiară kopó („copoi”) a apărut prima oară în documentele oficiale maghiare medievale, redactate în limba latină. O diplomă emisă în 1237 la Pannonhalma conține referirea: Vdornici de uilla Borost quorum nomina Itol Copou. Atestări în alte diplome: 1240, Quorum nomina sunt hec Copo Bene Ceke; 1293, Iwau Leseu Kopou Nuzo Nertheu Lukeu et Thuzon servientes (denumiri ocupaționale: Ivó, Leső, Nyúzó, Lükő és Thuzon); 1399, Thomam dictura Kopó; 1422, Dominico Kopó (nume de familie); 1492, Vrbanus Kopo. In 1752,Mezőben mindazonáltal, és harasztokban kopók nélkül vadászhatnak. kopó.Szamota István și Zolnai Gyula, Lexicon vocabulorum Hungaricorum. Magyar oklevél-szótár, Budapest, 1902-1906 Se presupune că termenul este derivat din cuvinte care în maghiară au sensurile "a prinde, a capt(ur)a, a înhăța, a apuca" (kopó, kapó, kapni; vadat elkapó "care apucă vânatul").
Primele ilustrații se află în Codex Albensis, redactat la Székesfehérvár în anii 1100-1120: copoi cu iepure; în miniaturi colorate din Chronicon pictum vindobonense (1374-1376): copoi în diferite culori. Și o miniatură dintr-un codex (sec. al XV-lea) care îl prezintă pe regele Sigismund de Luxemburg cu un copoi în fața tronului.
Pe o cupă de argint gravată din Transilvania (sec. al XVII-lea) sunt reprezentați doi copoi la o vânătoare de urși. Familiile Rákóczi și Zrínyi aveau cel mai bun tip de copoi, supranumit unguresc negru. Potrivit izvoarelor istorice, și principele György Rákóczi I avea ogari și copoi renumiți. Curțile nobiliare din Transilvania posedau numeroși câini de vânătoare. Lângă curțile nobiliare erau construite dependințe pentru copoi și crescători. Denumirea latină a ocupației era canifer. Multe localități în care erau staționați caniferii regelui și ai altor aristocrați au nume după rasa canină respectivă: Kopó (satul copoierilor), Agárdi (satul ogarilor), Ebesfalva (satul câinilor), Abosfalva (satul câinilor) Peszér (canifer), Vizslás (satul vișlelor) etc. Paznicii de câini și copoierii contelui István Thököly, în anul 1666, vânau în jurul localității Késmárk (Kežmarok (astăzi Slovacia) cu ogari, vișle și copoi. Principele transilvănean, Mihály Apafi I, avea 54 de vișle, 83 de copoi, 125 de ogari; aristocratul József Bornemissza, în secolul al 18-lea, avea 80 de copoi și 25 de ogari. Mare vânător, scriitor și crescător de copoi a fost contele ardelean Sándor Újfalvi (1792 – 1866). O pictură cu scenă de vânătoare, realizată de artistul plastic György Vastagh (1834-1922), din anii 1860, îl înfățișează pe Újfalvi călare, având alături doi copoi și un mistreț răpus; într-un alt tablou, pictorul l-a imortalizat pe conte alături de doi copoi și un urs vânat.450px|thumb|right|Contele Újfalvi Sándor cu copoi și mistreț (sec. XIX.) alt=|stanga|miniatura|200x200px|Contele Újfalvi Sándor călare cu varietăți de copoi și urs in. Vadász és Versenylap. Budapesta 1863. Prima descriere a acestei rase îi aparține lui Dénes Pák, în lucrarea Știința vânătoarei (1829)Dénes Pák, Vadászattudomány (Știința vânătoarei), 1829. "Copoi este numit câinele, care cu nasul fin, cu căutarea harnică, găsește, hărțuiește, gonește vânatul și, între timp, latră pe un ton înalt, sonor.". Avea mai multe denumiri: până în 1729 era numit copoi unguresc și copoi de pădure (erdei kopó), copoi roșcat (vörös kopó), copoi ardelenesc cu picioare lungi și cu picioare scurte, copoi unguresc negru etc. Schimbările structurale din Ungaria în sec. XIX., desecările, diminuarea suprafețelor silvice au restrâns vânătoarea cu copoi din zonele montane ale Transilvaniei și Slovaciei.
Prima înregistrare oficială datează din 1886 într-o monografie dedicată originii raselor de câini din UngariaMagyar vadászeb törzskönyv (Cartea de origine a câinilor de vânătoare maghiari) 1886, cu denumirea magyar kopó (copoi maghiar).
În 1899 a fost înființată Asociația Chinologică Maghiară. Până în 1944, înregistrarea copoilor o făcea Magyar Vizsla Klub (Clubul Vișlei Maghiare).
În Ardealul de Nord, în anii 1940, acest copoi a făcut parte din dotarea unităților de jandarmi ("jandarmi cu pană de cocoș" la pălărie), ceea ce, în perioada postbelică, a fost defavorabil pentru renumele acestei rase. În legile referitoare la vânătoare apărute în România în anii 1921, 1932, 1947, rasa a fost declarată "fiară răpitoare" (Legea din 1947/2, art. 8, alin. j), această rasă fiind pe cale de dispariție. Între anii 1944 și 1969 nu a fost înregistrat niciun cuib. Potrivit evidențelor FCI, rasa s-a stins total. Totuși în mâna vânătorilori țărani au mai rămas câteva exemplare.
În anii 1960 Lajos Győrffy, medic veterinar al Federației Maghiare a Vânătorilor, și biologul Tamás Fodor au căutat în Ungaria exemplare pursânge pentru revitalizarea rasei. Au căutat și în Transilvania. Prin ing. Imre BogdánArbitru international, presedintele Copoi Club Roman http://hu.wikipedia.org/wiki/Bogd%C3%A1n_Imre și mai ales prin dr. László Bodor, medic în Sighet au ajuns la Petru Nistor din aceeași localitate, care avea 7-8 copoi ardelenești rasă pură. De la el au fost cumpărați doi căței și duși la grădina zoologică din Budapesta. Ulterior au găsit și alți copoi ardelenești de rasă pură. De exemplu, cu ajutorul doctorilor Attila KelemenArbitru international pentru toate rasele: http://www.ach.ro/arbitri.htm și Géza Bóka au găsit în 1962-1963 exemplare la Jeica, Bistrița-Năsăud. Așa a început revitalizarea rasei, coordonată de dr. Csaba Anghi și dr. Ákos Szederjei.
În 1966, FCI a recunoscut oficial rasa cu numărul de standard 240/a, iar în 1968 i l-a schimbat: 241. Standardul a suferit modificări ulterioare, dar de fiecare dată se vorbea de două varietăți. miniatura|Copoi ardelenesc „Filko”, 1901, în revista Waidmannsheil În 2004 guvernul Ungariei a declarat patrimoniu național rasele considerate a fi de origine maghiară, între care și copoiul ardelenesc (Decizia OGY, anexa 32/2004 (IV. 19)).
Cea mai detaliată descriere a rasei, din secolul al XIX-lea, se datorează ornitologului și vânătorului brașovean Ede Czynk (1851 - 1899). Întru-un articol în limba germană, cu titlul Die Siebenbürger Bracke (Bracul transilvănean), apărut post-mortem în 1901 pe paginile revistei germane de vânătoare Waidmannsheil!, el afirmaEde Czynk, op. cit.:
Caracteristici principale miniatura| Györgyi-Giergl Alajos[]: Vânătoare in muntii Gerecse, 1850? (Ungaria) Caracteristicile copoiului sau bracului ardelenesc i s-au format în condiții specifice de climă, de relief și condițiilor de vânătoare. Este un gonitor-hărțuitor, cu excelente calități de a mâna și opri vânatul, dar poate fi folosit pentru căutare și alte sarcini tipice de limierDEX: Limier. Având simțul olfactiv deosebit de dezvoltat, este capabil să caute perseverent pe urme reci dar și proaspete, chefnește (latră scurt) caracteristic, iar în timpul goanei latră pe un ton înalt, răsunător, ce poate fi auzit de la mari distanțe. În timpul vânătorii, răpitoarele cu păr de statură mai mică sunt prinse și sugrumate, vânatul mare este mânat și oprit. Latră persistent vânatul oprit sau rănit. Mână și oprește excelent. Simțul mirosului este dezvoltat. Caută perseverent pe urmă rece, pe urmă proaspătă, lătratul scurt, intermitent, este caracteristic. stanga|miniatura|Copoi cu vulpe din 1868 (Ungaria)