Bătălia de la Trafalgar a avut loc la data de 21 octombrie 1805, în largul Capului Trafalgar, Spania. Aceasta a avut loc între flota Regatului Unit și flota unită franco-spaniolă, rezultatul bătăliei fiind înfrângerea aliaților franco-spanioli, dar și moartea amiralului englez Horatio Nelson.

Anul 1805 a adus un nou război între Regatul Unit și Franța — Războiul celei de-a Treia Coaliții. Misiunea lui Nelson, aflat pe puntea vasului HMS Victory, era supravegherea portului Toulon și blocarea flotelor spaniole și franceze. Intenția lui Napoleon era invadarea Marii Britanii și pentru atingerea acestui obiectiv trebuia ca flota sa să asigure supremația navală pe Canalul Mânecii, pentru o traversare sigură a forțelor de invazie (La Grande Armée), cantonate în taberele de la Boulogne.

Napoleon a ordonat vice-amiralului Pierre-Charles Villeneuve, aflat în portul Cadiz, să atace flota britanică. Flotele s-au întâlnit la Trafalgar, la aceeași dată (21 octombrie 1805): 27 de nave britanice, aflate sub comanda amiralului Nelson, contra 33 de nave franceze și spaniole.

Măiestria tacticii amiralului Nelson a atins apogeul în această confruntare, lupta de la Trafalgar fiind considerată de specialiștii militari cea mai mare victorie din istoria Marinei Regale Britanice (Royal Navy).

Nelson nu a apucat să vadă victoria finală. În jurul orei 16:30, un trăgător francez postat în coșul catargului l-a împușcat în coloana vertebrală. În cele trei ore care au urmat, înainte de a muri, a putut afla că bătălia fusese câștigată de flota sa.

După bătălie, corpul amiralului Nelson a fost transportat în Anglia. În semn de omagiu, a fost înmormântat într-un sicriu făcut din catargul vasului francez L'Orient (vasul-amiral al flotei aliate). Decesul său a fost marcat prin doliu național în Marea Britanie.

Amiralul spaniol Federico Gravina, ofițerul superior de pe nava pavilion spaniol, a scăpat cu rămășița flotei spaniole. El a murit cinci luni mai târziu din cauza rănilor suferite în timpul bătăliei.

Premisele bătăliei

În 1805, primul Imperiu francez, sub conducerea lui Napoleon Bonaparte, era puterea militară dominantă pe continentul european, în timp ce Marina Regală Britanică controla mările. În cursul războiului, britanicii au impus o blocadă navală asupra Franței, care a afectat comerțul și i-a determinat pe francezi să-și mobilizeze pe deplin resursele navale. În ciuda mai multor ocoliri cu succes a blocadei de către Marina Franceză, ea nu a reușit să determine o înfrângere majoră a britanicilor, care au reușit să atace interesele franceze acasă și în străinătate cu relativă ușurințăWillis (2013) p. 247.

Când cea de-a treia coaliție a declarat război Franței, după pacea scurtă de la Amiens, Napoleon s-a hotărât să invadeze Marea Britanie. Pentru a face acest lucru, trebuia să se asigure că Marina Regală Britanică nu va fi capabilă să intercepteze flotele de invazie, fapt ce necesita controlul francez al Canalului MâneciiAdkins & Adkins (2006) p. 134.

Principalele flote franceze au fost la Brest și la Toulon, pe coasta mediteraneană. Alte porturi de pe coasta franceză a Atlanticului au adăpostit escadrile mai mici. Franța și Spania erau aliate, astfel încât flota spaniolă ancorată în Cádiz și Ferrol era de asemenea disponibilă Stilwell (Ed.) (2005) p. 107.

Britanicii aveau ofițeri de marină cu experiență și bine instruițiCând i s-a oferit să aleagă ofițerii de pe Lista Marinei de către Lordul Barham (Primul Lord al Amiralității), Nelson a răspuns: "Alegeți-i singur, domnul meu, același spirit domnește în întreaga flotă, nu puteți alege greșit" .. În schimb, unii dintre cei mai buni ofițeri din marina franceză fuseseră executați sau părăsiseră serviciul în timpul primei perioade a Revoluției FrancezeStilwell (Ed.) (2005) p. 104.

Vice-amiralul Pierre-Charles Villeneuve a preluat comanda flotei franceze mediteraneene după moartea lui Latouche Treville. Au existat mai mulți ofițeri competenți, dar erau fie angajați în altă parte, fie erau căzuți în dizgrația lui NapoleonBest (2005) p. 97. Villeneuve arătase evidentă lipsă de entuziasm pentru confruntarea cu Nelson și cu Marina Regală după înfrângerea franceză în Bătălia de pe Nil din anul 1798Best (2005) p. 121.

Planul naval al lui Napoleon în 1805 a fost întocmit pentru flotele franceze și spaniole din Marea Mediterană și Cádiz, având ca scop spargerea blocadei engleze și unirea forțelor sale în Caraibe. Flotele urmau să se întoarcă, să ajute flota din Brest să iasă din blocadă și să elibereze Canalul Mânecii de navele britanice, asigurând cale liberă navelor de invazie franceze Lavery (2009) p. 171.

Urmărirea lui Villeneuve La începutul anului 1805, viceamiralul Lord Nelson a ordonat flotei britanice să blocheze portul Toulon. Spre deosebire de William Cornwallis, care menținea o blocadă etanșă la Brest cu Flota Canalului, Nelson a adoptat o blocadă liberă în speranța de a-i atrage pe francezi într-o luptă majoră. Cu toate acestea, flota lui Villeneuve l-a evitat cu succes pe Nelson, atunci când britanicii au fost răspândiți de o furtună. Nelson a început căutarea lui în Mediterană, presupunând în mod eronat că francezul intenționa să se îndrepte spre Egipt. Totuși, Villeneuve și-a condus flota prin strâmtoarea Gibraltar, s-a întâlnit cu flota spaniolă și a navigat așa cum era planificat, spre Caraibe. Odată ce Nelson și-a dat seama că francezii au traversat Oceanul Atlantic, a pornit în căutarea lor.Amiralilor vremii din cauza greutății comunicației li s-a dat considerabilă mână liberă de decizie strategică și tactică.

Cadiz Villeneuve s-a întors din Caraibe în Europa, intenționând să spargă blocada de la Brest , dar după ce două dintre navele sale spaniole au fost capturate în timpul Bătăliei de la Capul Finisterre de un escadron sub comanda vice-amiralului Sir Robert Calder, Villeneuve a abandonat acest plan și s-a întors înapoi în Ferrol, în nordul Spaniei.Best (2005) p. 137 Acolo a primit ordine de la Napoleon să se întoarcă la Brest în conformitate cu planul principal.Best (2005) p. 141

Planurile de invazie ale lui Napoleon pentru Marea Britanie depindeau de prezența unui număr suficient de mare de nave la Boulogne, în Franța. Acest lucru necesita ca forța lui Villeneuve de 33 de nave să se alăture forței vice-amiralului Ganteaume de 21 de nave în Brest, împreună cu o escadrilă de cinci nave sub comanda căpitanului Allemand, care i-ar fi dat o forță combinată de 59 de nave.

Când Villeneuve a ridicat ancora și a pornit de la Ferrol la 10 august, el a primit ordin de la Napoleon să navigheze spre nord, spre Brest. În schimb, era îngrijorat că britanicii îi observau manevrele, așa că, la 11 august, a navigat spre sud în direcția Cádizului pe coasta de sud-vest a Spaniei. Neavând niciun semn din partea flotei lui Villeneuve, pe 25 august, forța de invazie formată din trei corpuri de armată franceză din apropiere de Boulogne a adunat tabăra și a mărșăluit în Germania, unde mai târziu a intrat în luptă. Acest lucru a pus capăt amenințării imediate a invaziei.Stilwell (Ed.) (2005) p. 32Best (2005) p. 157

În aceeași lună, Nelson s-a întors acasă în Marea Britanie după doi ani de serviciu pe mare. A rămas pe uscat timp de 25 de zile și a fost primit cu căldură de către concetățenii săi. Vestea privind flota combinată franceză și spaniolă din portul Cadiz a ajuns în Marea Britanie pe 2 septembrie.Lee (2005) p. 268 Nelson a trebuit să aștepte până la 15 septembrie, înainte ca nava lui, HMS Victory, să fie gata să iasă în larg.Lee (2005) p. 273

La 15 august, Cornwallis a decis să ia 20 de nave de la flota care păzea Canalul Mânecii și să navigheze spre sud pentru a ataca forțele inamice din Spania.Lee (2005) p. 283 Acest lucru a lăsat Canalul Mânecii în lipsă drastică de nave mari, cu doar 11 nave mari fiind prezente.Lee (2005) pp. 283–84 Această forță detașată a format nucleul flotei britanice care se va lupta la Trafalgar. Această flotă, sub comanda viceamiralului Calder, a ajuns la Cádiz pe 15 septembrie. Nelson s-a alăturat flotei la 28 septembrie pentru a prelua comanda.Best (2005) p. 170

Flota britanică a folosit fregate (mai rapidă, dar prea fragilă pentru luptă), pentru a supraveghea constant portul, în timp ce forța principală a rămas neobservată, la aproximativ 80 km vest de țărm. Speranța lui Nelson era să atragă forța combinată franco-spaniolă și să o atragă într-o luptă decisivă. Escadronul de supraveghere a portului a fost condus de căpitanul Blackwood, comandantul HMS Euryalus. Acesta era compus din șapte nave: cinci fregate, o goeletă și un bric.Best (2005) p. 190

Situația aprovizionării

În acest moment, flota lui Nelson avea nevoie mare de provizii. La data de 2 octombrie, cinci nave de linie, HMS Queen, HMS Canopus, HMS Spencer, HMS Zealous, HMS Tigre și fregata HMS Endymion, au fost expediate la Gibraltar sub comanda contraamiralului Sir Thomas Louis pentru provizii.James p. 22

Aceste nave au fost ulterior deturnate pentru a forma convoi de protecție în Marea Mediterană, deși Nelson se așteptase să se întoarcă. Alte nave britanice au continuat să sosească și până la 15 octombrie, flota a fost reaprovizionată, gata de luptă. Nelson a pierdut de asemenea nava principală a lui Calder, nava Prințul de Wales, cu 98 de tunuri, trimisă acasă, deoarece Calder a fost rechemat de către Amiralitate pentru a fi tras la răspundere în fața tribunalului marțial pentru aparenta lipsă de agresiune în timpul Bătăliei de la capul Finisterre din 22 iulie.

Între timp, flota lui Villeneuve din Cádiz suferea de asemenea, de o lipsă serioasă de provizii, care nu putea fi rezolvată cu ușurință de francezii fără bani suficiențiLee (2005) p. 278. Blocada menținută de flota britanică a îngreunat aliații franco-spanioli să obțină stocuri de provizii, iar navele lor erau echipate necorespunzător. Navele lui Villeneuve erau de asemenea fără două mii de bărbați, forța necesară navigării. Nu au fost singurele probleme cu care se confrunta flota franco-spaniolă. Principalele nave franceze fuseseră ținute în port timp de ani de blocada britanică, cu doar scurte ieșiri. Echipajele franceze aveau doar câțiva marinari experimentați și majoritatea membrilor echipajului trebuiau să învețe elementele de navigație în câteva ocazii când au ajuns pe mare, pregătirea tunarilor fiind neglijată. Călătoria grăbită dincolo de Atlantic și înapoi a consumat provizii vitale. Situația de aprovizionare a lui Villeneuve a început să se îmbunătățească în octombrie, dar știrea privind sosirea lui Nelson a făcut ca Villeneuve să fie reținut în privința părăsirii portului. Într-adevăr, căpitanii lui au votat în această privință și au decis să rămână în port.

La 16 septembrie, Napoleon a dat ordine pentru navele franceze și spaniole de la Cádiz să iasă în larg la prima ocazie favorabilă, să se alăture cu șapte nave spaniole, apoi la Cartagena, să meargă la Napoli și să pună pe țărm soldații pe care îi duceau pentru a reîntări trupele acolo, apoi lupte decisiv dacă întâlnesc flotă britanică inferioară numeric.

Flotele 300px|miniatura|HMS Victory 300px|miniatura|Santisima Trinidad 300px|miniatura|Bucentaure

Flota britanică La 21 octombrie, amiralul Nelson avea 27 de nave aflate sub comanda sa. Noua navă amiral a lui Nelson, HMS Victory, sub comanda lui Thomas Masterman Hardy, a fost una din cele trei nave de prim rang cu 100 tunuri din flota sa. El avea de asemenea patru nave cu 98 tunuri și 20 nave de rangul trei.

Una dintre navele de rang trei avea 80 tunuri, iar restul cu 74 tunuri. Celelalte trei nave rămase aveau 64 tunuri, care au fost scoase din funcțiune de la Royal Navy în momentul bătăliei. Nelson avea, de asemenea, patru fregate de 38 sau 36 de tunuri, o goeletă cu 12 tunuri și o vedetă cu 10 tunuri.

Flota franco-spaniolă