Tratatul de la Sèvres (10 august 1920) a fost un tratat de pace dintre Imperiul Otoman și Puterile Aliate semnat la sfârșitul Primului Război Mondial. Tratatul de la Versailles cu Germania a fost semnat mai înainte de semnarea celui cu Turcia și a anulat toate concesiunile și drepturile germane acordate de otomani. Franța, Regatul Unit și Italia au semnat de asemenea o „Înțelegere Tripartită” secretă la aceeași dată cu semnarea tratatului de pace.Editorialul din ziarul „The Times”, 30 ianuarie 1928 „Înțelegerea Tripartită” confirma concesiunile petroliere și comerciale britanice din Turcia și transfera fostele intreprinderi germane din Imperiul Otoman unei coroporații a semnatarilor sus-numitei înțelegeri. Negocierile de pace au durat peste 15 luni, fiind începute la Conferința de Pace de la Paris, au continuat la Conferința de la Londra și au ajuns la forma finală a documentului la Conferința de la San Remo (aprilie 1920). Încă din 1915 însă, Franța, Italia și Regatul Unit au purtat negocieri pentru împărțirea Imperiului Otoman. Marile puteri nu au ajuns la o înțelegere, dar au permis fără voia lor apariția unei puternice mișcări naționale turce. Tratatul de la Sèvres a fost anulat practic în cursul Războiului de Independență al Turciei, la sfârșitul căruia a fost semnat un nou tratat de pace – Tratatul de la Lausanne din 1923, mult mai favorabil Istanbulului.

thumb|200px|Delegați otomană (de la stânga la dreapta): Bey; marele vizir ; ministrul otoman de finanțe Mehmed Tevfik Bey și ambasadorul Delegații au semnat tratatul în sala de expoziție a fabricii de porțelan dinPaul C. Helmreich, From Paris to Sèvres, Ohio State University Press, 1974, p. 320. Sèvres, Franța.The Treaty of Sèvres, 1920 Harold B. Library, Brigham Young University

Tratatul a fost semnat de patru reprezentanți ai Imperiului Otoman, care aveau împuterniciri depline din partea sultanului Mehmed al VI-lea: Rıza Tevfik, marele vizir , ambasadorul și ministrul educației . Tratatul nu a fost trimis pentru ratificare Parlamentului otoman, care a fost dizolvat de trupele britanice pe , în timpul ocupației Constantinopolului. Tratatul nu a fost niciodată ratificat de otomani.

La semnarea tratatului de pace nu au participat Statele Unite ale Americii și Rusia. Rusia a fost exclusă din cauza semnării Tratatului de la Brest-Litovsk din 1918. În cadrul Tratatului de la Sèvres, la insistențele marelui vizir , Imperiul Otoman a reprimit teritoriile pe care le pierduse în fața Imperiului Rus în timpul războiului din 1877–1878, (Ardahan, Kars și Batumi). Sir George Dixon Grahame a semnat pentru Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Alexandre Millerand pentru Franța și contele Lelio Bonin Longare pentru Italia.

Grecia, una dintre puterile aliate, nu a acceptat granițele așa cum au fost trasate de tratat și nu a ratificat niciodată înțelegerea. Din partea Republicii Democrate Armeene a semnat Avetis Aharonian, același care semnase și primul tratat al noului stat armean, Tratatul de la Batumi din .

Obiectivele învingătorilor Liderii Franței, Regatului Unit și SUA aveau poziții diferite cu privire la soarta Imperiului Otoman, relevate în timpul Conferinței de pace de la Paris din 1919. Poziția comună era aceea conform căreia „bolnavul Europei”, Imperiul Otoman, era pe moarte. Opinia publică a fost surprinsă atunci când Aliații au declarat că erau de acord cu păstrarea conducerii de la Constantinopole, orașul fiind în continuare desemnat drept capitală a imperiului, sub rezervele condițiilor din tratat. Tratatul stabilea expulzarea Imperiului Otoman din Europa. De asemenea, tratatul servea intereselor politice britanice. Se părea că Londra reușise să alunge „bolnavul Europei” în „patul de boală” din Asia Mică.

SUA, al căror Senat respinsese propunerile cu privire la trasarea granițelor Armeniei, a decis să nu participe în niciun fel la împărțirea Imperiului OtomanThe New York Times 27 aprilie 1920, Tuesday Page 2, 353 SUA dorea ca semnarea tratatului de pace să se facă cât mai rapid posibil, urmată de plata unor compensații financiare pentru cheltuielile militare pe care le făcuse pe fronturile primei conflagrații mondiale. După ce Senatul a respins planul președintelului Woodrow Wilson cu privire la Armenia, SUA nu a mai putut decât să ceară ajutorul influentului premier elen, Eleftherios Venizelos, pentru reincluderea SUA în tratat.Herbert Adams Gibbons "Venizelos" Political Science Quarterly, Vol. 36, No. 3, pp. 519.

Prevederile tratatului Tratatul nu făcea decât să dea o formă oficială înțelegerilor secrete ale puterilor aliate cu privire la împărțirea Imperiului Otoman.

Regatul Hedjaz Regatul Hedjaz a fost recunoscut internațional. Acest regat avea o suprafață de aproximativ 260.000 km2 și o populație de aproximativ 750.000 de locuitori. Cele mai importante orașe erau Locurile Sfinte musulmane - Mecca (80.000 de locuitori) și Medina (40.000 de locuitori). Regatul își obținuse de facto independență din cadrul Imperiului Otoman (unde forma vilayetul Hajaz) cu sprijinul britanic.

Armenia Republica Democrată Armeană a fost recunoscută internațional prin semnarea părților contractante.Articolul 88. Aceasta a fost prima recunoaștere internațională. Armenia și-a asumat responsabilitățile financiare care decurgeau din transferul teritorial.Articolul 90 Arak29 The Hard Lessons of Sèvres

Imperiul Otoman thumb|300px|Imperiul Otoman după Tratatul de la Sèvres. Aliații și-au rezervat dreptul să controleze finanțele otomane. Controlul financiar presupunea aprobarea și supervizarea bugetului național, legilor și regulamentelor fiscale cât și controlul total asupra Băncii Naționale. „Administrația Datoriei Publice Otomane” și „Datoria Publică Otomană” au fost reorganizate, fiind încadrate doar cu funcționari britanici, francezi și italieni. Capitulațiile Imperiului Otoman au fost restaurate la situația de dinainte de anul 1914. Capitulațiile au fost abolite în primul an de război de către Talaat Pașa. Controlul Aliaților s-a extins și asupra exporturilor și importurilor, a reorgazinării sistemului electoral și a sistemului reprezentării proporționale ale raselor din imperiu. Imperiul Otoman a fost obligat să asigure libertatea tranzitului persoanelor, bunurilor, vapoarelor pe teritoriul lui, bunurile aflate în tranzit urmând să fie libere de orice taxe vamale.

Orice modificare a sistemului de impozite, taxe vamele, contractarea de împrumuturi externe sau acordarea de concesiuni nu puteau fi făcute fără aprobarea unei comisii financiare a puterilor aliate. Pentru prevenirea penetrării companiilor germne, austriece, maghiare și bulgare, tratatul obliga Turcia să lichideze proprietățile cetățenilor țărilor de mai sus. Sumele obținute din lichidări urmau să fie direcționate spre Comisia de Reparații. Drepturile de proprietate asupra căii ferate Bagdad-Berlin au revenit puterilor aliate.

Restricții militare Efectivele armatei otomane au trebuit să fie reduse la 50.000 de oameni. Flota otomană a putut păstra doar șapte goelete și șase vase torpiloare. Otomanilor li s-au interzis să dețină aparate de zbor militare.

Tratatul a prevăzut formarea unei Comisii interaliate de control pentru organizarea și supravegherea executării clauzelor militare.

Procesele internaționale Tratatul a stipulat căutarea, judecarea și pedepsirea celor responsabili pentru „metodele barbare și ilegale de purtare a războiului... [inclusiv] încălcările legilor și obiceiurilor războiului și principiilor umanității”. Articolul 230 al Tratatului de la Sèvres prevedea ca Imperiul Otoman „să remită Puterilor Aliate persoanele a căror predare poate fi cerută de cei din urmă pentru responsabilitatea pentru masacrele comise în timpul permanentizarea stării de război pe teritoriul care a format o parte a Imperiului Otoman pe 1 august 1914”. Până în cele din urmă, Tribunalul Inter-Aliat, a cărui organizare a fost cerută de Tratatul de la Sèvres, a fost suspendată în cele din urmă.

Zona de influență franceză Franța a primit controlul asupra Siriei și a regiunii învecinate din sud-estul Anatoliei, inclusiv Antep, Urfa și Mardin. Cilicia, inclusiv Adana, Diyarbakır și o regiunea întinsă din Anatolia central-răsăriteană până în apropiere de Sivas și Tokat au fost declarate zonă de influență franceză.

Grecia – regiunea Smyrna thumb|200px|Extinderea teritorială a Greciei din 1832 până în 1947. Pe hartă se văd teritoriile primite de Grecia prin Tratatul de la Sèvres, pierdute însă în 1923. Ocupația Izmirului a fost evenimentul de început al administrației elene în regiune, începută pe 21 mai 1919. Acestui eveniment i-a urmat proclamarea protectoratului pe 30 iulie 1922. Tratatul stabilea transferul „exercițiuui drepturilor ei suverane unui parlament local”, dar lăsa regiunea parte componentă a Imperiului Otoman. Tratatul de pace stabilea că Smyrna trebuia să fie administrată de un parlament local. Dacă locuitorii orașului ar fi cerut în următorii cinci ani ca teritoriul locuit de ei să fie alipit la Grecia, Liga Națiunilor trebuia să organizeze un plebiscit pentru rezolvarea cererii.

Deși enclava Smyrna urma să trecă sub administrație elenă, sultanul rămânea nominal suveranul regiunii.

Zona de influență italiană Italia a devenit în mod oficial stăpână peste insulele Dodecaneze. Acest grup de insule erau ocupate de facto de italieni încă din timpul războiului italo-turc din 1911 – 1912. La sfârșitul acestui război, Italia se obligase să retrocedeze insulele Imperiului Otoman, dar ele rămăseseră sub controlul italian. O regiune întinsă din Anatolia sudică și central-apuseană (de-a lungul litoralului mediteranean), inclusiv portul Antalya și orașul istoric Konya, au fost declarate zonă de influență italiană.

Kurdistan

În reginea Kurdistan urma să se organizeze, în conformitate cu Secțiunea a III-a, articolele 62-64, un referendum prin care locuitorii urmau să-și decidă soarta. Kurzii nu au căzut de acord asupra frontierelor viitorului lor stat, datorită diferențelor dintre zonele unde se găseau așezările lor și granițele administrative și politice ale regiuniiHakan Özoğlu, Kurdish Notables and the Ottoman State: Evolving Identities, Competing Loyalties, and Shifting Boundaries p. 38. SUNY Press, 2004. Primele schițe ale granițelor Kurdistanului au fost propuse în 1919 de Șerif Pașa, reprezentantul „Societății pentru Înălțarea Kurdistanului” (Kürdistan Teali Cemiyeti), la Conferința de pace de la Paris. Șerif definea astfel granițele regiunii: „Frontierele Kurdiastanului turcesc, din punct de vedere etnografic, se află la nord de Ziven, pe frontiera caucaziană și continuă spre vest spre Erzurum, Erzincan, Kemah, Arapgir, Besni și Divick; în sud, ele urmează linia de la Harran, dealurile Sinjihar, Tel Asfar, Erbil, Süleymaniye, Akk-el-man, Sinne; în est, Ravandiz, Bașkale, Vezirkale, adică frontiera cu Persia până la Muntele Ararat.”Șerif Pașa, Memorandum on the Claims of the Kurd People, 1919 Această prezentare a creat controverse în rândul naționaliștilor kurzi, dat fiind că în felul acesta era exclusă provincia Van (probabil Șerif dorea să nu intre în conflict cu armenii, care aveau pretenții asupra regiunii). Emin Ali Bedirhan a propus o hartă alternativă, care includea și regiunea Van și asigura Kurdistanului ieșirea la mare prin ceea ce este în zilele noastre Provincia Hatay Hakan Özoğlu,ibid p. 40. Între armeni și kurzi a intervenit o înțelegere prin care primii primeau Erzurum și Sasun, iar cei din urmă Ağrı și MușM. Kalman, Batı Ermenistan ve Jenosid p. 185, Istanbul, 1994..