Mandrilul (Mandrillus sphinx) este cea mai mare specie de maimuță existentă, originară din Africa central-vestică. Este unul dintre cele mai colorate mamifere din lume, cu pielea roșie și albastră pe față și posterior. Specia este dimorfă sexual, masculii având un corp mai mare, canini mai lungi, și un colorit mai strălucitor. Cea mai apropiată rudă în viață este drilul, cu care împărtășește genul Mandrillus. Ambele specii de maimuțe din Lumea Veche erau considerate în mod tradițional babuini, dar dovezi ulterioare au arătat că sunt mai strâns legate de mangabeii cu pleoape albe.
Mandrillii trăiesc în principal în pădurile tropicale, dar se deplasează și prin savane. Sunt activi în timpul zilei, și își petrec cea mai mare parte a timpului pe sol. Hrana lor preferată o constituie fructele și semințele, dar mandrillii consumă și frunze, miez, ciuperci și animale, de la insecte până la antilope tinere. Mandrillii trăiesc în grupuri mari și stabile, cunoscute sub numele de „hoarde”, care pot număra sute de indivizi. Femelele formează nucleul acestor grupuri, în timp ce masculii adulți sunt solitari, și se reunesc cu grupurile mai mari doar în perioada de reproducere.
Mandrilul este clasificat ca specie vulnerabilă în Lista Roșie a IUCN. Cele mai mari amenințări la adresa sa sunt distrugerea habitatului și vânătoarea pentru carne. Gabonul este considerat bastionul acestei specii. Habitatul său s-a redus în Camerun și Guineea Ecuatorială, iar aria sa de răspândire în Republica Congo este limitată. Taxonomie
Mandrilul a fost descris pentru prima dată din punct de vedere științific în Historia animalium (1551–1558) de Conrad Gessner, care îl considera un fel de hienă. Specia a fost clasificată oficial de Carl Linnaeus ca Simia sphinx, în 1758. Denumirea sa generică actuală, Mandrillus, a fost introdusă de Ferdinand Ritgen, în 1824.
Istoric, unii oameni de știință au clasificat mandrilul și specia înrudită, dril (M. leucophaeus), în genul babuinilor, Papio. Studiile morfologice și genetice efectuate la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI au descoperit o relație mai strânsă cu mangabeii cu pleoape albe din genul Cercocebus. Unii au propus chiar ca mandrilul și drilul să aparțină genului Cercocebus. Două studii genetice din 2011 au clarificat faptul că Mandrillus și Cercocebus sunt linii genealogice separate. Cele două genuri s-au separat în urmă cu aproximativ 4,5 milioane de ani, în timp ce mandrilul și drilul s-au separat în urmă cu aproximativ 3,17. Nu au fost găsite fosile de Mandrillus.
Unele autorități au împărțit populațiile de mandrili în subspecii: mandrilul nordic (M. s. sphinx) și mandrilul sudic (M. s. madarogaster). O a treia subspecie propusă, M. s. insularis, s-a bazat pe convingerea eronată că mandrilii sunt prezenți pe insula Bioko. Consensul este că mandrilii aparțin unei singure subspecii (M. s. sphinx).
Descriere
Mandrilul are un corp robust, cu capul și botul mari, precum și o coadă scurtă și groasă. Membrele sunt de dimensiuni uniforme, iar degetele de la mâini și picioare sunt mai alungite decât cele ale babuinilor, cu degetul mare de la picioare mai opozabil. Mandrilul este cea mai dimorfă primată din punct de vedere sexual. Femelele sunt mai puțin robuste, și au boturi mai scurte și mai plate. Masculii au o lungime a capului și a corpului de 70-95 cm, și cântăresc 19-30 kg, în timp ce femelele au o lungime a capului și a corpului de 55-70 cm, și cântăresc 10-15 kg. Majoritatea dinților sunt mai mari la masculi, iar caninii ating o lungime de până la 4,5 cm la masculi și 1 cm la femele. Ambele sexe au cozi scurte, de 7–10 cm.
Blana mandrilului este în principal gri sau măslinie cu dungi, cu barbă galben-portocalie, și păr rar și deschis la culoare pe partea inferioară. Buzele sunt înconjurate de mustăți albe și rigide, iar în spatele urechilor se află piele albă goală. Mandrilii masculi au o „creastă” de păr lung pe cap și gât, în timp ce ambele sexe au glande pe piept acoperite de păr lung. Fața, crupa și organele genitale au mai puțin păr. Mandrilul are o linie roșie care se întinde pe mijlocul feței și se conectează cu nasul roșu. De o parte și de alta a liniei, pielea este albastră și striată. La masculi, pielea albastră este susținută de umflături osoase striate. Femelele au o colorare facială mai discretă, dar aceasta poate varia de la un individ la altul, unele având nuanțe mai puternice de roșu și albastru, iar altele fiind mai închise sau aproape negre. La masculi, crupa și zonele din jurul organelor genitale sunt multicolore, având pielea roșie, roz, albastră și violetă, cu penisul roșu și scrotul violet. Zonele genitale și anale ale femelei sunt roșii.
Habitat Mandrilul trăiește în Africa central-vestică, inclusiv în sudul Camerunului, Guineea Ecuatorială continentală (Río Muni), Gabon și părți din Republica Congo. Arealul său este delimitat de râul Sanaga la nord, și de râurile Ogooué și Ivindo la est. Se pare că nu împărtășește habitatul cu drilul, deoarece cele două specii sunt separate de râul Sanaga. Mandrilii trăiesc în pădurile tropicale, preferând în general pădurile virgine în detrimentul celor denaturate. De asemenea, trăiesc în păduri de tip coridor, înconjurate de savană, și se deplasează prin zone cu iarbă din habitatele lor forestiere. Au fost observați și în zone montane, în apropierea râurilor, și în câmpuri cultivate. Comportament Dietă Mandrilul este un animal omnivor. Dieta sa se bazează în principal pe plante, consumând peste o sută de specii. În Parcul Național Lopé, dieta mandrilului era compusă din fructe (50,7%), semințe (26,0%), frunze (8,2%), miez (6,8%), flori (2,7%) și materii animale (4,1%), celelalte alimente reprezentând restul de 1,4%. În timpul sezonului umed, mandrilii se hrănesc în masivele forestiere neîntrerupte, când fructele sunt cele mai disponibile, în timp ce în timpul sezonului uscat se hrănesc în păduri de tip coridor și la marginea savanelor. Fructele preferate ale mandrilului includ cele ale speciei de caju Pseudospondias microcarpa, și ale speciei de cafea Nauclea diderrichii.
Mandrilii consumă mai multe semințe decât alte specii de primate. Se știe, de asemenea, că consumă ciuperci.
Restul dietei unui mandril este alcătuit în mare parte din nevertebrate, în special furnici, termite, greieri, păianjeni, melci și scorpioni. Consumă păsări și ouăle acestora, broaște, rozătoare și antilope pitice.
Structura socială
Mandrilii trăiesc în „hoarde”, care pot cuprinde sute de indivizi. Aceste grupuri mari sunt destul de stabile, și nu par a fi adunări ale unor grupuri mai mici. În Parcul Național Lopé, Gabon, s-a constatat că hoardele de mandrili aveau în medie 620 de indivizi, iar unele grupuri ajungeau la 845, ceea ce le face probabil cele mai mari grupuri coezive de primate sălbatice. Un alt studiu realizat în Lopé a constatat că o hoardă de 625 de mandrili era formată din 21 de masculi dominanți, 71 de masculi mai puțin dominanți și tineri, 247 de femele adulte și adolescente, 200 de pui și 86 de pui dependenți. O hoardă de mandrili de aproximativ 700 de indivizi din nordul Lopé avea un teritoriu total de 182 km².
Hoardele sunt formate din grupuri familiale matriliniare, iar femelele sunt importante pentru menținerea coeziunii sociale. Legăturile puternice cu rudele lor pot duce la sprijin în timpul conflictelor, la o rată mai mare de supraviețuire a puilor, și la o durată de viață mai lungă pentru femele. Femelele dominante se află în centrul rețelei grupului, iar îndepărtarea lor duce la reducerea legăturilor sociale în cadrul grupului. Rangul social al unei mame mandril poate contribui la rangul social al descendenților ei, atât femele, cât și masculi. Masculii maturi nu sunt membri permanenți ai hoardelor, ci se alătură acestora pe măsură ce femelele devin receptive sexual, și pleacă odată cu sfârșitul ciclului lor sexual. Ca urmare, coloritul masculilor mandril poate avea rolul de a atrage atenția într-o structură socială fără relații pe termen lung între parteneri. Masculii cu rang superior se găsesc în centrul unui grup social, în timp ce masculii cu rang inferior sunt mai susceptibili să ocupe periferia. Femelele au un anumit control asupra masculilor, iar coalițiile pot expulza un mascul nedorit dintr-un grup. În afara sezonului de reproducere, se crede că masculii duc o viață solitară, și nu se cunoaște existența unor grupuri formate exclusiv din masculi celibatari.
Starea de conservare Din 2019, Lista Roșie a IUCN clasifică mandrilul ca specie vulnerabilă. Populația sa totală este necunoscută, dar se presupune că a scăzut cu peste 30% în ultimii 24 de ani. Principalele amenințări la adresa sa sunt distrugerea habitatului și vânătoarea pentru carne. Mandrilul pare să fi suferit pierderi masive de habitat în Guineea Ecuatorială și sudul Camerunului, în timp ce aria sa de răspândire în Republica Congo este limitată, iar statutul său este necunoscut. În plus, deși mandrilii trăiesc în grupuri de sute de indivizi, vânătoarea din Camerun și Guineea Ecuatorială pare să fi dus la reducerea dimensiunii grupurilor. Gabonul este considerat cel mai important refugiu rămas pentru această specie, iar densitatea scăzută a populației și pădurile tropicale vaste ale țării îl fac un candidat bun pentru conservarea mandrilului. Studiile au arătat un număr mare de populații față de alte specii de primate, cum ar fi cimpanzeii și gorilele.
Notă explicativă
Note
Bibliografie Feistner, Anna. The behaviour of a social group of mandrills, Mandrillus sphinx. Stirling (Marea Britanie): University of Stirling, 1989. 382 p
Legături externe
Mamifere: Mandril la sandiegozoo.org Categorie:Cercopithecidae Categorie:Fauna Africii Centrale Categorie:Mamifere descrise în 1758 Categorie:Taxoni clasificați de Carl Linnaeus Categorie:Specii în stare vulnerabilă