thumb|320px| Spaţiu geografic ocupat de către alemani, şi locurile unde au avut loc bătălii romano-alemanice, secolele III-VI.
Alemanii sau alamanii au fost inițial o alianță a triburilor germanice situate în jurul Rinului superior din sudul Germaniei de azi.
Una dintre primele referiri la ei este porecla „Alamannicus” dată conform legendelor împăratului roman Caracalla, care a domnit în Imperiul Roman (211-217) și a susținut că a fost învingătorul lor.Johann Jacob Hofmann, Lexicon Universale, Leiden 1698, „Alamannicus”. Natura acestei alianțe și afilierea tribală anterioară a lor rămân nesigure. Alianța a fost una agresivă, ea ataca provincia romană Germania Superior ori de câte ori putea. În general a urmat în linii mari exemplul francilor, prima alianță tribală germanică, care i-au împiedicat pe romani să se extindă la nord de Rinul Inferior și care ulterior au invadat provincia romană Germania Inferior.
Încă din primul secol, Rinul a devenit granița dintre Galia romană și triburile din Germania. Popoarele germanice, celții și triburile mixte celto-germanice s-au stabilit în ținuturile situate de-a lungul ambelor maluri. Romanii au grupat aceste teritorii în două provincii, Germania Inferior și Germania Superior, situate de-a lungul Rinului inferior (nord) și superior (sud).
Germania Superioară includea regiunea dintre Rinul superior și Dunărea superioară (regiunea Munții Pădurea Neagră, care a fost mai mare decât cea de azi; vezi Pădurea Hercinică). Romanii numeau această regiune Agri Decumates (teritoriile Decumates), o denumire de origine necunoscută. Unii au tradus expresia cu „cele zece cantoane”, Latină decem, „zece”. dar nu este cunoscut ale cui erau cantoanele.
Frontiera romană exterioară fortificată (limesul) din jurul zonei Germania Superior a fost numită „Limes Germanicus”. Cetele războinice de alemani au trecut frecvent limesul, atacând Germania Superior, și s-au deplasat în Agri Decumates.
Ca o confederație, din secolul al V-lea, alemanii s-au stabilit în Alsacia și s-au extins în Podișul Elvețian, precum și în părți din ceea ce sunt acum Bavaria și Austria, ajungând la văile din Alpi până în secolul al VIII-lea. thumb| Centuri alemane, dintr-un mormânt din secolul al VII-lea de la Weingarten.
Conform Historia Augusta, locuitorii confederației în secolul al III-lea au fost încă numiți simplu „germani”. O parte din popularitatea lui Proculus în Galia, un uzurpator imperial din anul 280, se datora succesului din lupta lui împotriva alemanilor.„He was, nevertheless, of some benefit to the Gauls, for he crushed the Alamanni—who then were still called Germans—and not without illustrious glory, though he never fought save in brigand-fashion”. Alemanii, ulterior, au devenit națiunea „Alemania”, care a fost uneori independentă, dar cel mai adesea a fost condusă de franci. Numele de Germania și limba germană, în limba franceză: „Allemagne”, „allemand”, în portugheză: „Alemanha”, „alemão” și în limba spaniolă: „Alemania”, „alemán” sunt derivate din numele acestui popor germanic. De asemenea, persana și araba desemnează pe germani drept „almaani”, iar Germania drept „Almaan” în limba persană și „Almaania” în limba arabă. În turcă „german” se spune „alman”, iar „Germania” se numește „Almanya”.
Regiunea alemanilor a fost întotdeauna neunitară și a cuprins un număr de diverse zone și teritorii reflectând originile sale mixte. În Evul Mediu timpuriu, teritoriul a fost împărțit și a aparținut de: Eparhia de Strasbourg, care datează de la aproximativ 614 teritoriul „Augusta Vindelicorum” (Augsburg), începând din 736 Arhiepiscopia „Moguntiacum” (Mainz), de la 745 „Basilia” (Basel), de la 805 Legile sale erau codificate sub Carol cel Mare ca Ducat al „Alamania” în Suabia (Schwaben). Astăzi, urmașii alemanilor sunt împărțiți pe teritoriul a patru națiuni: Franța (Alsacia), Germania (Suabia și Bavaria), Elveția și Austria, iar limba germană vorbită în aceste regiuni are dialecte distinctive regionale. thumb|450px|Europa Centrală în secolul al V-lea.
Limba thumb|Distribuţie contemporană de dialecte alemanice Astăzi germana vorbită în zona unde au trăit alemani este numită „germană alemanică” și este recunoscută în rândul subgrupei limbilor germanice. Inscripțiile runice alemanice, cum ar fi cele de pe „catarama de la Pforzen”, sunt printre cele mai vechi mărturii din vechea germană.
„Alemania” a pierdut identitatea distinctă jurisdicțională atunci când Charles Martel a încorporat-o în Imperiul francilor, la începutul secolului al VIII-lea. Astăzi termenul de „alemanic” este un termen lingvistic, referindu-se la „germana alemanică”, care cuprinde dialectele din sudul landului Baden-Württemberg (două treimi), din vestul Bavariei, din Vorarlberg (Austria), germana elvețiană în Elveția și limba alsaciană din Alsacia (Franța).
Origine Nume Potrivit lui Asinius Quadratus (citat la mijlocul secolului al VI-lea de istoricul bizantin Agathias), numele lor înseamnă „toți oamenii”. Aceasta indică faptul că aceștia au fost un conglomerat format de la diverse triburi germanice.
„Walafrid Strabon”, un călugăr de la mănăstirea „St. Gall”, a remarcat în secolul al IX-lea, în discuțiile cu oamenii din Elveția și regiunile învecinate, că numai străinii i-au numit „alemani”, iar ei își spuneau „suevi”.
Numele pentru Germania în mai multe limbi romanice moderne ca franceza, portugheza și spaniola derivă de la numele de „alemani”.
Prima mențiune explicită Alemanii au fost prima dată menționați de Dio Cassius care descrie campania lui Caracalla din 213. La acel moment se pare că au locuit în bazinul râului Main, la sud de poporul Chatti.
Dio Cassius (78.13.4) îi portretizează pe alemani ca victime ale acestui împărat trădător. Ei i-au cerut ajutorul, spune Dio Cassius, dar în schimb el le-a colonizat țara, le-a schimbat denumirile locurilor și le-a executat războinicii sub pretextul de a veni în ajutorul lor. Când el a devenit bolnav, alemanii au susținut că au pus un blestem pe el (78.15.2). Caracalla, s-a afirmat, că a încercat contracarea acestui blestem prin invocarea spiritelor sale ancestrale.
Ca pedeapsă Caracalla a condus apoi legiunea Legio II Traiana Fortis împotriva alemanilor, care au pierdut și au fost pacificați pentru un timp. Ca urmare a acestei victorii, legiunea a fost onorată cu numele de "germanica". Historia Augusta, "Viața lui Antoninus Caracalla", se referă (10.5) la acel Caracalla care și-a luat apoi numele de "Alamannicus", Helvius Pertinax a afirmat că el ar trebui să fie numit Geticus Maximus, deoarece, în anul anterior el și-a ucis fratele vitreg care se numea Geta. Nefiind în termeni buni cu Caracalla, Geta a fost invitat la o reconciliere de familie, moment în care a fost surprins de centurioni în armata lui Caracalla și l-au ucis în brațele mamei sale "Iulia". Adevărat sau nu, Caracalla, a fost urmărit de "diavolii proprii", și a părăsit Roma și nu s-a mai întors niciodată.
thumb|200px|Altar al unei victorii romane Caracalla a plecat la frontieră, unde pentru restul scurtei sale domnii a fost cunoscut pentru operațiunile sale imprevizibile și arbitrare lansate prin surprindere, sub un pretext al negocierilor pentru pace. Dacă el a avut vreun motiv de stat pentru astfel de acțiuni, acestea au rămas necunoscute pentru contemporanii săi. Indiferent dacă alamani au fost sau nu anterior neutri, ei au fost cu siguranță influențați de Caracalla pentru a deveni, ulterior dușmani notorii ai Romei.
Această relație reciprocă antagonistă este, probabil, motivul pentru care scriitorii romani au persistat în ai numi pe alamanii "barbari": "sălbatici". Arheologia, cu toate acestea, arată că aceștia au fost în mare parte romanizați, au trăit în case în stil roman și au utilizate artefacte romane, femeile alemanice au adoptat moda romană a tunincei chiar mai devreme decât bărbații.
Cele mai multe dintre ele au fost, probabil, rezidente sau aproape de frontierele provinciei Germania Superior. Deși Dio Cassius este primul scriitor care i-a menționat, Ammianus Marcellinus a folosit numele pentru a se referi la germanii de pe Limes Germanicus, în timpul lui Traian care a fost guvernator al provinciei la scurt timp după ce a fost formată, circa 98/99 d.Hr.. La acel moment, întreaga frontieră era fortificată pentru prima dată. Copacii din cele mai vechi fortificații găsite în Germania Inferior sunt datați dendrocronologic la 99/100 d.Hr. La scurt timp după aceea Traian a fost ales de Nerva ca succesor al său, a fost adoptat public în contumacie de Nerva cu puțin timp înainte de moartea sa. La 100 d.Hr. Traian s-a întors la Roma ca împărat, nu ca un "Consul".
Ammianus relatează că (xvii.1.11 ) mult mai târziu, împăratul Iulian a întreprins o expediție punitivă împotriva alemanilor, care pe atunci erau în Alsacia, și au traversat Main-ul (latină "Menus"), intrând în pădure, unde traseele au fost blocate de copaci tăiați. În timp ce iarna venea, ei au reocupat o "munimentum quod in Alamannorum solo conditum Traianus suo nomine voluit appellari" "O fortificație care a fost fondată pe sol alemanic și pe care Traian a dorit să fie numită cu numele său" În acest context, utilizarea denumirii de alemani este, probabil, un anacronism, dar arată că Ammianus credea că ei au fost același popor, care este în concordanță cu locația alemanilor din campaniile lui Caracalla.
Alemanii și hermundurii Ca sursă timpurie detaliată "Germania" de Tacit a fost uneori interpretată astfel încât a creat alte probleme istorice. În Capitolul 42 sunt descriși hermundurii, un trib situat cu siguranță în regiunea care mai târziu a devenit Turingia în Gemania. Tacit a afirmat că ei au făcut comerț cu provincia romană antică Raetia, care, după Ptolemeu este situată peste Dunăre lângă provincia Germania Superior. O concluzie logică este că hermundurii s-au extins mai târziu peste Suabia și, prin urmare, alemanii inițiali se trag din hermunduri.
Cu toate acestea, hermundurii nu sunt menționați de Ptolemeu, deși în timpul vieții lui Ptolemeu aceștia s-au unit cu marcomanii în războaiele din 166-180 împotriva Imperiului Roman. O lectură atentă a lui Tacit oferă o soluție. El spune că izvorul râului Elba este printre hermunduri, oarecum la est mai sus de râul Main. El îi plasează de asemenea, între nariști (variști), a căror poziție la marginea munților Pădurea Neagră este bine cunoscută. În plus, hermundurii au fost învinși în Războaiele Marcomanice și au făcut o pace separată cu Roma. Prin urmare alemanii probabil că nu au fost hermunduri, deși unele elemente ale lor poate au fost prezente în amestec la popoarele din acel moment care au devenit alemani.
Geografia lui Ptolemeu Înainte de menționarea alemanilor în timpul lui Caracalla, s-ar căuta în zadar denumirea de alemani în geografia sudului Germaniei detaliată prea puțin de Ptolemeu care a scris-o în limba greacă, la mijlocul secolului al II-lea; este posibil ca la acel moment, oamenii care au folosit mai târziu numele de alemani să fi fost cunoscuți sub alte denumiri.Ptolemy's description has some limitations. Upper Germany and Lower Germany are mentioned by name, but only as specific districts of Gallia Belgica (2.8), the border between them was an unidentified river, the Obruncus. The region is repeated again under Germany, but this time he does not list Roman boundaries. Germania Superior, the Agri Decumates and the limes are not to be found there, even though they certainly existed at the time. "Germania Magna" is found within the Rhine, Danube, Vistula and shores of the "Oceanus Germanicus". Most of the tribes are missing or listed without name. The Main is not there, nor Lake Constance. The Danube runs from the Alps. The Rhine does not bend to the south next to Swabia. Ptolemy's Germania is like a surreal image of itself, accurate only if you follow certain known lines, but the overall shape is greatly distorted.