Hipertensiunea arterială (HTA), cunoscută de asemenea sub numele de tensiune arterială crescută sau hipertensiune, este o boală cronică caracterizată prin valori crescute ale presiunii arteriale a sângelui. Valoarea ridicată face ca inima să pompeze într-un ritm mai accelerat față de ritmul normal pentru a propulsa sângele în vasele sangvine. Presiunea arterială este de două tipuri: presiunea arterială sistolică (presiunea sângelui în artere în timpul contracției mușchiului cardiac) și presiunea arterială diastolică (presiunea sângelui în perioada de relaxare a mușchiului cardiac). Măsurarea presiunii în vasele de sânge sau în cavitățile inimii se poate realiza fie prin metode directe, foarte rar și numai în anumite cazuri deoarece necesită introducerea în vasele sanguine a unei sonde, fie, cel mai frecvent, printr-o metodă indirectă, măsurând tensiunea pereților arteriali cu ajutorul unui aparat numit tensiometru. În perioada de repaus, presiunea arterială normală se încadrează între 100–140 mmHg în cazul presiunii arteriale sistolice (limita superioară) și 60–90 mmHg în cazul presiunii arteriale diastolice (limita inferioară). Presiunea arterială ridicată se identifică cu valori persistente ale presiunii arteriale egale cu sau mai mari de 140/90 mmHg.
Hipertensiunea arterială este clasificată fie ca hipertensiune arterială primară (esențială) sau hipertensiune arterială secundară. Circa 90–95% din cazuri fac parte din categoria „hipertensiunii arteriale primare”, ceea ce înseamnă presiune arterială crescută fără a avea la bază o cauză medicală evidentă. Alte afecțiuni la nivelul rinichilor, arterelor, inimii sau sistemului endocrin determină restul de 5–10% din cazuri (hipertensiune arterială secundară).
Hipertensiunea arterială este un factor de risc major pentru cazurile de atac de cord (infarct miocardic), insuficiență cardiacă, anevrisme ale arterelor (de exemplu anevrism aortic), boală arterială periferică și este cauza bolilor renale cronice. Chiar și o creștere moderată a valorilor tensiunii arteriale este asociată cu o speranță de viață mai redusă. Modificarea obiceiurilor alimentare și a stilului de viață pot aduce ameliorări, ținând sub control presiunea arterială, și pot reduce riscurile asociate cu complicații ale stării de sănătate. Cu toate acestea, tratamentul medicamentos este deseori necesar pentru persoanele la care schimbarea stilului de viață nu are efectul dorit sau este o condiție insuficientă.
Clasificări Clasificare (JNC7) Tensiune arterială sistolică Tensiune arterială diastolică mmHg kPa mmHg kPa Normală 90–119 12–15,9 60–79 8,0–10,5 Pre-hipertensiune arterială 120–139 16,0–18,5 80–89 10,7–11,9 Hipertensiune arterială în stadiul I 140–159 18,7–21,2 90–99 12,0–13,2 Hipertensiune arterială în stadiul II ≥160 ≥21,3 ≥100 ≥13,3 Hipertensiune arterială sistolicăizolată ≥140 ≥18,7 <90 <12,0
Adulți În cazul persoanelor cu vârsta peste 18 ani, hipertensiunea arterială este definită ca valoarea tensiunii arteriale sistolice și/sau diastolice, ce depășește în mod constant valoarea acceptată ca fiind normală (în prezent 139 mmHg în cazul tensiunii arteriale sistolice, 89 mmHg în cazul tensiunii arteriale diastolice: vezi tabelul — Clasificare (JNC7)). Când valorile sunt măsurate prin monitorizare timp de 24 ore în condiții ambulatorii sau la domiciliu, limitele de reper sunt mai mici (135 mmHg în cazul celei sistolice sau 85 mmHg în cazul celei diastolice). Recent, în standardele internaționale pentru hipertensiunea arterială, s-au inclus și categorii cu limite sub cele ce indică o stare hipertensivă pentru a indica existența unui risc în cazul tensiunii arteriale mai ridicate încadrate în limitele normale. JNC7 (2003) folosește termenul de pre-hipertensiune pentru tensiunea arterială ce se încadrează între 120–139 mmHg în cazul tensiunii sistolice și/sau 80–89 mmHg în cazul tensiunii diastolice, în timp ce standardele ESH-ESC (2007) și BHS IV (2004) utilizează clasificarea: optimă, normală și înaltă normală, pentru a clasifica tensiunea arterială mai mică de 140 mmHg sistolică și 90 mmHg diastolică. Hipertensiunea arterială este de asemenea clasificată în următoarele categorii: JNC7 o diferențiază în hipertensiune arterială stadiul I, hipertensiune arterială stadiul II și hipertensiune arterială sistolică izolată. Hipertensiunea arterială sistolică izolată se referă la tensiunea arterială sistolică ridicată cu tensiune arterială diastolică normală, care reprezintă forma cel mai frecvent întâlnită la persoanele vârstnice. Standardele ESH-ESC (2007) și BHS IV (2004), definesc un al treilea stadiu (stadiul III) de hipertensiune arterială în cazurile în care tensiunea arterială sistolică depășește valoarea de 179 mmHg sau tensiunea arterială diastolică depășește 109 mmHg. Hipertensiunea arterială este clasificată ca "rezistentă" atunci când tratamentul medicamentos nu determină revenirea tensiunii arteriale la valorile normale.
Nou-născuți, copii și adolescenți Hipertensiunea arterială în cazul nou-născuților este rară și se întâlnește la 0,2 - 3% dintre nou-născuți. La un nou-născut sănătos măsurarea tensiunii arteriale nu face parte din evaluările de rutină. Hipertensiunea arterială este mai des întâlnită la nou-născuții cu riscuri mai mari. Trebuie luați în considerare o serie de factori, ca vârsta gestațională, vârsta după concepție, și greutatea la naștere atunci când se decide dacă tensiunea arterială a nou-născutului este sau nu normală.
Hipertensiunea arterială poate interveni des la copii și adolescenți (2–9% în funcție de vârstă, sex și etnie) și este asociată cu riscuri pe termen lung privind sănătatea. Se recomandă măsurarea tensiunii arteriale la copiii de peste trei ani la fiecare control medical sau acordarea de îngrijiri medicale de rutină. Înainte de diagnosticarea unui copil ca fiind hipertensiv, tensiunea arterială crescută trebuie confirmată în rânduri repetate în cadrul vizitelor medicale. Tensiunea arterială crește odată cu vârsta în perioada copilăriei iar la copii hipertensiunea este definită printr-o medie a tensiunii sistolice sau diastolice a trei sau mai multe măsurări ca fiind egală cu sau depășind cu 95 de procente nivelul corespunzător pentru sexul, vârsta și înălțimea copilului. La copii, pre-hipertensiunea se definește ca tensiune arterială sistolică sau diastolică care în medie este egală cu sau mai mare de 90 procente, dar fără a depăși 95 de procente. În cazul adolescenților se propune diagnosticul și clasificarea hipertensiunii arteriale în baza criteriilor folosite pentru adulți.
Semne și simptome Hipertensiunea arterială este rareori simptomatică și este, de obicei, depistată în cursul examenelor medicale sau când se solicită îngrijiri medicale pentru o problemă de sănătate neînrudită. Unele persoane cu tensiune arterială crescută se plâng de dureri de cap (în special în zona cefei și în cursul dimineții), precum și de amețeli, vertij, acufene (zgomot sau vâjâit în urechi), tulburări de vedere sau episoade de leșin.
La un examen fizic, hipertensiunea arterială poate fi suspectată atunci când se detectează prezența retinopatiei hipertensive la examinarea fundului de ochi în partea posterioară a ochiului prin oftalmoscopie. În mod tradițional, modificările serioase ale retinopatiei hipertensive se clasifică în gradele I–IV, deși stadiile mai ușoare se pot diferenția cu dificultate. Rezultatele oftalmoscopiei pot indica și durata stării hipertensive a persoanelor.
Hipertensiune arterială secundară Anumite semne și simptome adiționale pot sugera hipertensiunea arterială secundară, adică hipertensiune arterială ce are la bază o cauză identificabilă precum insuficiența renală sau o afecțiune endocrină. Obezitatea, de exemplu, în zona pectorală și a abdomenului, intoleranța la glucoză, faciesul pletoric, „ceafă de bizon”, și striațiile purpurii sugerează sindromul Cushing. Afecțiunile tiroidiene și acromegalia pot fi, de asemenea, cauze ale hipertensiunii arteriale, prezentând simptome și semne caracteristice. Zgomotele abdominale pot indica stenoza arterei renale (îngustarea arterei ce irigă rinichii). O tensiune arterială micșorată la nivelul membrelor inferioare sau pulsația arterei femurale întârziate sau absente pot indica coarctație de aortă (îngustarea aortei la mică distanță de inimă). Hipertensiunea arterială cu manifestări intense ca dureri de cap, palpitații, palori și transpirație sugerează posibilitatea feocromocitomului.
Criza hipertensivă Tensiunea arterială extrem de ridicată (egală cu sau mai mare de tensiunea sistolică de 180 sau diastolică de 110, definită uneori ca hipertensiune malignă sau accelerată) este denumită uneori „criză hipertensivă.” Tensiunea arterială ce depășește aceste nivele este un indiciu al unor complicații cu risc înalt. Persoanele cu tensiunea arterială ce se încadrează în această categorie pot fi asimptomatici dar sunt mai predispuși migrenelor (22% din cazuri) și amețelilor comparativ cu populația generală. Printre alte simptome ale crizei hipertensive se numără deteriorarea vederii sau dispneea cauzată de insuficiența cardiacă sau o stare generală de indispoziție din cauza insuficienței renale. Majoritatea persoanelor ce suferă crize hipertensive au, de regulă, tensiune arterială crescută, dar mărirea bruscă se datorează altor factori declanșatori.
O „stare hipertensivă de urgență”, anterior denumită „hipertensiune arterială malignă”, intervine atunci când există dovezi că unul sau mai multe organe sunt direct afectate ca rezultat al tensiunii arteriale extrem de ridicate. Printre acestea se numără encefalopatia hipertensivă, cauzată de tumefierea si malfuncția creierului și caracterizată prin dureri de cap și un nivel de cunoștință alterat (confuzie sau moleșeală). Edemul papilar retinian sau hemoragia și exsudatul fundului de ochi sunt alte semne ale afectării directe de organe. Durerile în piept pot indica afectarea mușchiului inimii (ce poate duce la infarct miocardic) sau uneori disecție aortică, separarea straturilor peretelui aortei. Respirația grea, tusea și expectorații cu sânge sunt semne caracteristice ale edemului pulmonar. Aceasta reprezintă umflarea țesutului plămânilor cauzată de insuficiența ventriculului stâng, incapacitatea ventriculului stâng al inimii de a pompa sângele dinspre plămâni înspre sistemul arterial. Poate interveni și deteriorarea rapidă a funcției rinichilor (afecțiune acută a rinichilor) precum și anemia microangiopatică hemolitică (distrugerea celulelor sangvine). În astfel de situații, reducerea rapidă a tensiunii arteriale este necesară pentru a opri continuarea deteriorării organului. În contrast, nu există dovezi că tensiunea arterială trebuie scăzută rapid în cazul stărilor hipertensive de urgență, când nu sunt prezente dovezi de deteriorare directă a organelor. Reducerea prea agresivă a tensiunii arteriale nu este lipsită de riscuri. În starea hipertensivă de urgență este recomandată reducerea treptată a tensiunii arteriale în cursul a 24 până la 48 de ore prin administrarea de medicamente.
Sarcina