Sidonia Drăgușanu (numele la naștere: Drăgușeanu; n. 4 august 1908, București – d. 3 mai 1971, București) a fost prozatoare, jurnalistă și autoare dramatică, a scris numeroase romane, nuvele, piese de teatru și cărți pentru copii.
Biografie S-a născut la București, în familia lui Leon Drăgușeanu (managerul unui spital bucureștean) și a Matildei (n. Demetrescu la 4 mai 1886 - m.31 ian 1974). În perioada 1919-1932 a urmat cursurile Institutului francez „Choisy-Mangâru”.
A debutat ca jurnalistă în revista Reporter (1933), iar ca prozatoare cu romanul Într-o gară mică (1934), fiind premiată pentru „Cel mai frumos roman de adolescență” de Editura Cugetarea.
A fost redactor la revista Femeia și căminul (1945-1949), unde a avut o rubrică permanentă intitulată „Cafeluțe”, și a dat sfaturi de viață cititorilor sub pseudonimul „Catrinel”. A colaborat cu revista Femeia (1949-1950), cu ziarul România liberă (1948-1950); a fost redactor, apoi redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1951-1955). A mai colaborat cu publicațiile Cuvântul liber, Dimineața, Adevărul, Dimineața copiilor etc. A avut o bogată activitate la Radiodifuziunea Română, contribuind cu scenete, scenarii radiofonice etc. și, din 1956, la Televiziunea Română, unde timp de mai mulți ani a susținut rubrica „Curierul inimii".
A avut și o bogată activitate dramatică, fiind deopotrivă autoare de piese de teatru, jucate pe scenele din București și din țară, dar și critic teatral: Seara răspunsurilor (1958); Fiicele (1963); Valsul (1963); Zizi și formula ei de viață (1964); Întâlnire cu îngerul (1965); Jocul adevărului (1966); Necunoscuta și cei patru cavaleri, muzical, (1969); Comisarul, în colaborare cu Ana Rubinstein, (1971) (versiune maghiară, Târgu Mureș, 1973); Sentimente și naftalină (1980)
Până în 1971, când a murit, a publicat patru romane și opt cărți pentru copii.
A tradus din Honoré de Balzac, Henrik Ibsen, Anna Seghers, Émile Zola, Wanda Wasilewska ș.a.
A fost căsătorită cu poetul și scriitorul Miron Radu Paraschivscu în perioada 1945-1950. Nu a avut copii.
Sidonia Drăgușanu face parte din promoția literară a „fetelor rele“, emancipate și feministe, din interbelic, o promoție salutată de Eugen Ionescu, într‑un articol publicat în 1935, pe un ton empatic, din care nu lipsește însă grăuntele de ironie benignă: „Nu mai avem […] scriitori tineri, dar avem fete, numai fete, școli de fete, interioritate de fete, fete amoroase, fete studente, înainte, fetelor! Să faceți cultură și bucătărie! Și iată bucătăria devenind salon cultural: Erastia Peretz, Anișoara Odeanu, Lucia Demetrius, Yvonne Rossignon, Sidonia Drăgușanu, Marta Rădulescu, Coca Farago, Elena Eftimiu etc., etc.Nu mai avem […] scriitori tineri, dar avem fete, numai fete, școli de fete, interioritate de fete, fete amoroase, fete studente, înainte, fetelor! Să faceți cultură și bucătărie! Și iată bucătăria devenind salon cultural: Erastia Peretz, Anișoara Odeanu, Lucia Demetrius, Yvonne Rossignon, Sidonia Drăgușanu, Marta Rădulescu, Coca Farago, Elena Eftimiu etc., etc.“
În scrierile ei, Sidonia surprinde feminitatea într-o multitudine de ipostaze, căci, în ciuda feminismului ei, mai mult implicit decât explicit, Sidonia Drăgușanu nu idealizează, nu transformă femeia într-o victimă inocentă a violențelor masculine, e o analistă obiectivă a „misterului feminin“, cu luminile și umbrele lui. În același timp, portretele masculine sunt aproape la fel de diverse. Bărbații sunt în general nestatornici, câteodată tiranici, adeseori vanitoși. Scriitura Sidoniei Drăgușanu, fie că e vorba despre romane, nuvele sau piese de teatru, tratează cu umor și detașare eterna poveste de cuplu, cu munții și văile ei.
Opera A debutat în 1934 ca romancieră în urma unui concurs organizat de Editura Cugetarea, la care participă alături de alți șaizeci de autori (unii consacrați) și obține premiul pentru „Cel mai frumos roman de adolescență“. Apărut în 1934, romanul Într-o gară mică ne dezvăluie însă o prozatoare mai puțin „îndrăzneață“ decât multe dintre colegele sale de generație, un suflet „sentimental“, care proiectează, pe fundalul unei atmosfere patriarhale, povestea prieteniei dintre două adolescente. Romanul aducea în epocă un alt ton în literatura care are ca subiect vârsta adolescenței. Tentația de a-l compara cu proza cu subiecte similare a lui Ionel Teodoreanu (apăruse ciclul La Medeleni) nu e exagerată tocmai pentru a vedea diferența. Acolo, într-o construcție amplă, se impun mai ales natura poetică și umbra puternică a sentimentalismului scriitorului. La Sidonia prevalează o proză mai obiectivă, nu neapărat rece, dar care se eliberează de excesul sentimental, pentru a rămâne mai direct în cadrul observației psihologice, așa cum se va întâmpla peste ani și în Jurnalul Aurorei Serafim. Romanul „de adolescență” al Sidoniei Drăgușanu depășește cadrul patriarhal, de la care eventual ar porni (personajul Luiza, tânăra dintr-o gară mică). Două tipuri distincte de adolescente în pragul bacalaureatului, răsfățata Dudu, căreia viața îi oferise pe tavă confortul, și taciturna Luiza, marcată de o existență apăsătoare, plină de privațiuni în micul oraș de provincie, devenite prietene grație hazardului, împletesc o narațiune care nu se abate de la ritmul ei firesc. Dragostea pentru același bărbat, potențial motiv de tulburare, este tratată însă dintr-o perspectivă plină de discreție și măsură.
Romanul Într-o gară mică a fost republicat în 2017 de familia scriitoarei, într-o încercare de restituire către public a memoriei acesteia.
După război, ca și colega ei de generație Lucia Demetrius, Sidonia Drăgușanu se reorientează spre dramaturgie; va fi autoarea câtorva dintre piesele de succes, dovedind capacitatea de a trece cu nonșalanță de la un registru dramatic la altul. Astfel, Fiicele (1963) este o analiză gravă a relațiilor de familie, în Zizi și formula ei de viață (1964) sunt combinate ingenios, în stil Baranga, poncifele epocii și mijloacele comediei bulevardiere, Sentimente și naftalină (1980) este – după cum aprecia cunoscutul regizor Mihai Berechet – „ o satiră tristă, o comedie antisentimentală, […] o parabolă tristă cu foste trăiri“.
În 1946 publică romanul Una din noi e de prisos (sub pseudonimul Catrinel, pe care-l consacrase în pagina specială din Femeia și căminul, în care le răspundea la scrisori cititorilor), iar viața ei sentimentală e marcată de căsătoria cu Miron Radu Paraschivescu, cu care a avut o relație tensionată din cauza lipsei de reciprocitate (drama femeii care iubește, dar nu este iubită), reflectată în cunoscutul jurnal al scriitorului, Jurnalul unui cobai. Romanul este bine primit, fiind scris într-un stil epistolar, o conversație de câțiva ani între două colege de pension, care poartă cititorul prin istoria interbelică și postbelică a României, făcându-l părtaș la micile drame feminine pe fundalul marilor drame naționale.
Sidonia avea 38 de ani, făcea presă de mai bine de un deceniu și ținea săptămânal una dintre cele mai apreciate rubrici din revista Femeia și Căminul. O pagină de suflete pe tavă, mângâiate, oblojite, răsfățate, sfătuite de „Catrinel”, pseudonimul sub care avea să publice și cartea de față. Pagina se numea „Spune-mi secretul tău”. Cititoarele erau îndemnate să-și trimită dilemele sau frământările sentimentale pe adresa redacției, iar Catrinel (Sidonia Drăgușanu) le răspundea cu empatie, înțelepciune, uneori severă, alteori cu fin umor. Catrinel devenise, în numai câțiva ani de existență a rubricii, un nume cunoscut și apreciat, așa încât Sidonia a preferat să-și publice cel de-al doilea roman sub acest pseudonim.
Volumul a fost bine primit de public, a beneficiat de „reclamă” chiar în pagina de lucru a lui Catrinel, din revista „Femeia și căminul”, în vara lui 1946: „Orice femee se va recunoaște și se va regăsi, cu toate problemele ei sentimentale, în eroina romanului UNA DIN NOI E DE PRISOS, de Catrinel” – titra ziarul. Succesul „de casă” al primei ediții a fost urmat, în 1947, de o ediție a doua anunțată triumfător de Editura Vatra, chiar pe copertă.
Dar în ciuda succesului la public, se pare că secretul identității lui Catrinel a rămas bine păstrat până după moartea Sidoniei. Într-un ziar din 1971, la poșta redacției („Curier săptămânal”) era publicată scrisoarea doamnei „Tutti din Arad” care își amintea că în urmă cu 26 de ani, în 1945, îi scrisese lui Catrinel despre cum reușise ea să-și despartă soțul de amantă, iar Catrinel i-a publicat scrisoarea și i-a și răspuns într-o manieră care i-a rămas doamnei la suflet. Publicând scrisoarea cititoarei, ziaristul Mihai Stoian a dezvăluit cu această ocazie și cine se ascundea în spatele pseudonimului Catrinel: „Țin să-mi fac o datorie de onoare în a vă spune că, sub semnătura Catrinel de odinioară, se ascundea scriitoarea de mare sensibilitate și profundă omenie (prematur stinsă din viață în primăvara aceasta), talentată autoare dramatică și prozatoare, Sidonia Drăgușanu. Cred că pot considera rândurile dumneavoastră drept cel mai prețios omagiu adus muncii — de decenii — și harului real, al regretatei scriitoare.”
În seria reeditărilor începute de familie în 2017, și romanul Una din noi e de prisos este reeditat, în 2019, ajungând astfel la a treia ediție de la lansarea din 1946.
Cel de-al treilea roman, Jurnalul Aurorei Serafim, publicat în 1957, este unul de trăire psihologică și de expunere curajoasă a unor realități sociale din tulburii ani 50, de instaurare a comunismului și ai moralei proletare. Cartea vorbește despre copii abandonați, violența în familie, sărăcie și promiscuitate, mortalitate la naștere, conformism și ipocrizie. Toate în minunata lume nouă comunistă din România. Autoarea este o observatoare lucidă a caracterelor, sondând cu rezultate mai mult decât notabile viața lăuntrică a personajelor și cadrul social în care ele evoluează. Jurnalul Aurorei Serafim (1957), republicat în 2018 la Editura Hoffman, cu marcarea pasajelor inserate la cererea cenzurii, este o lectură agreabilă, incitantă și astăzi, pentru că autoarea a avut îndemânarea de a construi chipuri viabile oricând, prin observația de natură psihologică, dincolo de chenarul epocii. Se poate de altfel vedea că acele pasaje nu distonează și nu fac ca romanul să alunece în tezism.
Scris la persoana întâi, sub forma unui jurnal al tinerei educatoare Aurora Serafim, romanul, de succes la data apariției, este o poveste de dragoste și în egală măsură o radiografie socială. Orfană de tată, abandonată de mamă, Aurora Serafim crește într-o atmosferă austeră, puțin stimulativă. O primă experiență de viață, ratată (iubirea pentru un pictor, un bărbat superficial în sentimente și agresiv), abandonarea studiilor la facultatea de arte plastice o marchează puternic.
Aurora Serafim, educatoare la un cămin de zi, își găsește refugiul în universul copilăriei, căruia i se dedică cu pasiune și delicatețe. Retractilă, prudentă, lipsită de simțul aventurii, pare mai degrabă retrasă din viața socială, dirijându-și energia exclusiv copiilor. Așa încât opțiunea sentimentală din final – pentru tânărul medic pediatru Horia Mihail, coleg de serviciu, în defavoarea inginerului constructor, ai cărui băieți gemeni îi fuseseră încredințați la grădiniță, el însuși marcat de o tragedie de familie – este firească: Horia înseamnă pentru Aurora Serafim, readucerea la viață, „un cântec nou”, care, departe de a avea „stridența veseliei”, este o formă de regăsire a echilibrului sufletesc.
Romanul Jurnalul Aurorei Serafim a fost ecranizat în 1987. Filmul Să-ți vorbesc despre mine (regia: Mihai Constantinescu) i-a avut în rolurile principale pe Ioana Crăciunescu, Gabriela Popescu, Gheorghe Dinică, Emil Hossu.
Al patrulea roman, Dragoste rea (1960) avea să fie și ultimul, după care s-a dedicat în întregime teatrului și cărților pentru copii.