Londra, capitala Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, are o istorie care datează încă de acum 2000 de ani. În tot acest timp s-a dezvoltat, devenind una dintre cele mai mari capitale ale lumii, atât pe plan financiar, cât și pe plan cultural. Pe de altă parte, a avut și experiențe nefericite, ca războiul civil,ciuma,incendii devastatoare, bombardamente aeriene și atacuri teroriste.

Etimologia

Etimologia numelui Londra este incertă. Au fost multe teorii diferite avansate de-a lungul secolelor pentru originea numelui, cele mai multe putând fi respinse ca fanteziste pe motive lingvistice sau istorice, în timp ce câteva au o oarecare plauzibilitate. Nici una nu are vreo dovadă concludentă. Fapt este că în anul 43 d.Hr. romanii îl numeau Londinium.

Legende referitoare la întemeiere și Londra în preistorie În conformitate cu legenda „Historia Regnum Britanniae” („Istoria Regilor britanici”) de Geoffrey of Monmouth, Londra a fost întemeiată de Brutus din Troia după ce i-a învins pe giganții Gog și Magog și a fost cunoscută ca „Caer Troia”, „Troia Nova” (denumiri în limba latină pentru „Noua Troia”), care, conform unei etimologii aproximative, s-a transformat în Trinovantum. Trinovantes erau un trib din Epoca Fierului care a locuit în zonă înainte de venirea romanilor. Geoffrey îi atribuie Londrei preistorice un șir de regi legendari ca Regele Lud, fiul lui Heli, care, așa cum susține autorul, i-a dat așezării numele „CaerLudein”, de la care derivă denumirea de Londra (London, în limba engleză), și care a fost înmormântat la Ludgate.

Totuși, în ciuda unor săpături ample, arheologii nu au găsit nicio dovadă cu privire la existența unei așezări importante în zonă datând din preistorie. Au fost descoperite dovezi arheologice din epocă, referitoare la practicarea agriculturii, înhumări și urme de locuire, dar nimic important. Se consideră că existența unui oraș înainte de epoca romană nu este credibilă, dar, cum unele din orașele romane au rămas neexcavate, este posibil ca o asemenea așezare să fie încă nedescoperită.

În preistorie, Londra a fost mai mult o zonă rurală cu așezări răslețe. Obiecte scumpe ca scutul de la Battersea, găsit în râul Tamisa în apropiere de Chelsea, sugerează că zona a fost importantă; este posibil ca așezări importante să fi fost la Egham și Brentford și a fost un castru la Uppall, dar nici un oraș nu a fost găsit în regiunea Londrei romane, zonă care în prezent este cunoscută drept „centrul comercial al Londrei” (City of London).

Numeroase vârfuri de lance și arme din epoca bronzului și din epoca fierului au fost descoperite în apropiere de malurile Tamisei, în regiunea Londrei, multe dintre acestea având urme de folosire în luptă. Aceste obiecte sugerează că Tamisa era o frontieră importantă între triburi.

În anul 2002, săpăturile efectuate pentru serialul „Time Team” produs de Canalul 4 al BBC, au decopertat o serie de bușteni înfipți vertical în pământ în apropiere de clădirea SIS din Vauxhall care sugerează că aici a existat un pod sau un stăvilar acum 3000 de ani.

Londra în epoca romană

thumb|left| Monede cu chipul lui Marcus Aurelius Mausaeus Valerius Carausius bătute de monetăria din Londinium thumb|O medalie care îl reprezintă pe Constantius I capturând Londra (inscripția LON) în anul 296 după victoria asupra lui Allectus.

Romanii au organizat Londinium ca oraș civil la vreo 7 ani de la invazia din anul 43 e.n. Primii romani au ocupat o regiune relativ mică, care cu greu s-ar putea compara cu mărimea Hyde Park. Cam prin anul 60 e.n., orașul a fost distrus de tribul Iceni condus de regina Boadicea. Totuși, așezarea a fost repede reconstruită după planurile romane și a fost recuperată după aproximativ 10 ani, orașul mărindu-se rapid în următoarele decenii. În secolul al II-lea, Londinium era la apogeu și a devenit capitala Provinciei Britannia în locul orașului Camulodunum (Colchester). Orașul avea cam 60 000 de locuitori. Au fost construite clădiri publice importante, inclusiv cea mai mare bazilică de la nord de Alpi, temple romane, terme, amfiteatre și un fort mare pentru garnizoana orașului. Instabilitatea politică și recesiunea care au apărut în secolul al III-lea au condus la un declin lent.

Cândva între anii 190 și 225 e.n., romanii au construit zidul de apărare al Londrei, în jurul părții dinspre uscat a orașului. Zidul avea aproximativ 3 km lungime, 6 m înălțime și 2,5 m lățime. preluat din seria de ghiduri Heritage Unlocked.

La sfârșitul secolului al III-lea, Londinium a fost atacat de câteva ori de pirați saxoni. Cam din anul 255 romanii au început să construiască un zid suplimentar pe malul apei. Zidul va rezista în următorii 1600 de ani și va defini perimetrul Londrei pentru secolele următoare. Șase din cele șapte porți ale Londrei au origine romană: Ludgate, Newgate, Aldersgate, Cripplegate, Bishopgate și Aldgate (Moorgate este excepția, pentru că are o origine medievală).

Până în secolul al V-lea, Imperiul Roman intrase în declin, astfel că în anul 410 e.n. romanii s-au retras din Provincia Britannia. Urmând aceeași tendință, și orașul roman a intrat în declin, așa încât, până la sfârșitul secolului, a fost practic abandonat.

Londra Anglo-Saxonă Până de curând s-a crezut că anglo-saxonii au evitat să întemeieze așezări în regiunea din jurul orașului roman Londinium. Totuși, descoperirea în 2008 a unui cimitir anglo-saxon la Covent Garden a indicat că nou-veniții au început să se stabilească aici cel puțin de la începutul secolului al VI-lea, dacă nu chiar de la sfârșitul secolului al V-lea. Accentul principal al acestei noi așezări a fost în afara zidului roman, o grupare pe o distanță scurtă la vest de ceea ce în prezent este Strand, între Aldwych și Trafalgar Square. Așezarea se numea Leundenwic, iar sufixul „-wic” arată că era vorba de un târg. Săpături recente au dovedit densitatea populației și organizarea urbană relativ sofisticată a acestei Londre anglo-saxone timpurii, care a fost construită ca o rețea și care avea până la 10-12 000 de locuitori.

Londra anglo-saxonă timpurie a aparținut unui trib saxon numit „Middle Saxons” („Saxoni Mijlocii”), de la care vine numele districtului Middlesex, dar care a ocupat, de asemenea, aria în care în prezent sunt Hertfordshire și Surrey. Oricum, până la începutul secolului al VII-lea, regiunea Londrei fusese încorporată în Regatul Essex. În 604, regele Sæberht de Essex s-a creștinat și Londra a avut primul episcop de după epoca romană, pe Mellitus. În timpul domniei lui Sæberht de Essex, Mellitus a fondat catedrala St. Paul, despre care tradiția spune că a fost amplasată pe locul unui vechi templu roman dedicat zeiței Diana (deși arhitectul Christopher Wren nu a găsit nicio probă cu privire la templu). Trebuie că a fost o biserică modestă la început și este posibil să fi fost distrusă după ce Mellitus a fost expulzat de succesorii păgâni ai regelui Saebert. Creștinismul s-a instalat permanent în Regatul Essex în perioada domniei lui Sigeberht al II-lea (cel Bun) în anii 650. În secolul al VIII-lea, Mercia și-a extins dominația asupra sud estului Angliei, inițial prin suzeranitate, care a evoluat apoi în anexare. Londra pare să fi intrat sub controlul Merciei în anii 730.

thumb|right|Plaque in the City of London noting the re-establishment of the Roman walled city. thumb|left|upright|Alfred cel Mare

Atacurile vikingilor au dominat cea mai mare parte a secolului al IX-lea, devenind foarte obișnuite începând cu anii 830. Londra a fost prădată în 842 și în 851. Marea armată daneză, care a năvălit asupra Angliei începând cu anul 865, a iernat în Londra în 871. Orașul a fost ocupat de danezi până în 886, când a fost capturat de armata regelui Alfred cel Mare din Wessex, reîncorporat în Regatul Mercia apoi guvernat sub suzeranitatea lui Alfred cel Mare de ginerele acestuia, Ealdorman, Contele Aethelred de Mercia. Cam în acest timp, centrul de interes al așezării s-a mutat în interiorul zidului roman pentru apărare și orașul a început să fie cunoscut ca Lundenburgh. Zidurile romane au fost reparate și au fost săpate șanțurile, în timp ce podul a fost probabil reconstruit în același timp. Un alt burg fortificat a fost întemeiat pe malul sudic al Tamisei, la Southwark, numit Suthringa Geworc (construcția de apărare a oamenilor din Surrey). Vechea așezare Lundevig a devenit cunoscută ca ealdwic sau vechea așezare, un nume care a dăinuit până astăzi în forma Aldwych.

Din acest moment, Cetatea Londrei a început să își dezvolte propriul sistem de guvernare. După decesul lui Aethelred din anul 911, orașul a fost preluat de regatul Wessex, acest eveniment precedând absorbția întregului regat Mercia care a urmat în anul 918. Deși a trebuit să înfrunte competiția pentru preeminența politică în Regatul Unit al Angliei cu centrul saxon de west, Winchester, dimensiunile Londrei și câștigurile provenite din comerț au devenit obiective din ce în ce mai importante pentru guvernanți. Regele Athelstan a organizat multe întâlniri cu consiliul de conducere (Witenagemot) în Londra și a emis legi de acolo, iar regele Ethelred al II-lea cel Șovăielnic a emis Legile Londrei în 978 din același oraș.

După reluarea atacurilor vikinge asupra regatului lui Ethelred, Londra a fost atacată în anul 994, fără a fi însă învinsă, de o armată a regelui Sweyn Forkbeard din Danemarca. Cum defensiva engleză la atacurile din ce în ce mai susținute ale danezilor s-a prăbușit în anul 1013, Londra a respins un atac al danezilor și a fost ultimul loc de organizare a rezistenței în timp ce restul țării s-a predat lui Sweyn. Spre sfârșitul anului și Londra a capitulat, iar Aethelred a fugit. Sweyn a murit la numai 5 săptămâni de când a fost proclamat rege, așa că Ethelred și-a recăpătat tronul. Fiul lui Sweyn, Knut cel Mare, a atacat din nou în 1015. După moartea lui Aethelred în 1016, fiul lui, Edmund Braț de Fier a fost proclamat rege de consiliul de conducere și a plecat în Wessex să caute ajutor. Londra a fost atunci subiectul unui asediu susținut de Knut, dar a fost eliberată de armata lui Edmund; când Edmund a plecat din nou să strângă o armată în Wessex, danezii au reluat asediul și au fost din nou învinși. Oricum, ca urmare a înfrângerii suferite în bătălia de la Ashdown, Edmund i-a cedat lui Knut întreaga Anglie de la nord de Tamisa, inclusiv Londra, iar moartea sa, care a survenit câteva săptămâni mai târziu, i-a dat lui Knut prilejul să preia controlul asupra întregii țări.

thumb|upright|Runa (numerotată Dr 337) a fost ridicată în memoria a doi vikingi care au murit la Londra.

O povestire scandinavă descrie o bătălie în care regele Aethelred s-a întors să atace Londra ocupată de danezi. Conform legendei, danezii au protejat Podul Londrei și i-au copleșit pe atacatori cu sulițele. Fără să se intimideze, atacatorii au tras de pe acoperișurile caselor din apropiere, iar bărcile s-au deplasat sub această acoperire. Așa a fost posibil să se apropie suficient de podul de frânghie și să-l dărâme. Această luptă a dus la sfârșitul ocupației daneze asupra Londrei. Este posibil ca această povestire să relateze întoarcerea lui Ethelred la putere după moartea lui Sweyn, dar nu este nici o dovadă cu privire la existenta unei asemenea lupte pentru controlul Londrei în aceste împrejurări.

După stingerea dinastiei lui Knut, în 1042, stăpânirea engleză a fost restaurată sub domnia lui Eduard Confesorul. Eduard Confesorul a fondat Catedrala Westminster și și-a petrecut mare parte din timp la Westminster. Din această perioadă Westminster a început să suplinească Londra drept centru de guvernământ. După moartea lui Eduard, care a survenit la Westminster în 1066, și pentru că nu a lăsat un moștenitor clar, au apărut dispute cu privire la succesiune. Toate aceste evenimente au dus la cucerirea Angliei de către normanzi.