Ocuparea Constantinopolului

Ocuparea Constantinopolului (Istanbulul zilelor noastre) (13 noiembrie 1918 – 4 octombrie 1923) a fost ocupația militară a capitalei Imperiului Otoman care a urmat semnării Armistițiului de la Mudros, la sfârșitul Primului Război Mondial. Primele trupe franceze au intrat în capitală pe 12 noiembrie 1918, urmate de cele britanice a doua zi. Ocupația a avut două etape: ocupația de facto (13 noiembrie 1918 – 20 martie 1920) și cea de jure (20 martie 1920 – până după semnarea Tratatului de la Lausanne). Ultimele trupe aliate au părăsit orașul pe 4 octombrie 1923. Primele trupe ale revoluționarilor turci au intrat în oraș pe 6 octombrie 1923. Trupele aliate și-au împărțit orașul și au organizat o comisie interaliată militară de administrație începând cu primele săptămâni ale lunii decembrie 1918. Ocuparea Constantinopolului de către Aliați a fost pentru prima oară când orașul a fost predat unor forțe străine de la cucerirea orașului de către otomani în 1453. Ocuparea Constantinopolului, împreună cu Ocuparea Izmirului a mobilizat fortele naționaliste turce și a dus la declanșarea Războiului de Independentă al TurcieiDiscursul lui Mustafa Kemal Pașa la sosirea în Ankara, noiembrie 1919

Contextul general Populația estimată a Istanbulului în 1920 era de 1.000.000 – 1.200.000 de locuitori. Dintre aceștia, 560.434 erau musulmani, 384689 greci fanarioți ,118.000 armeni și 44. 795 evreiClarence Richard Johnson, Constantinople To-day; Clarence Richard Johnson , The Pathfinder Survey of Constantinople; a Study in Oriental Social Life, New York, Macmillian, 1922, p. 16

Legalitatea ocupației Armistițiul de la Mudros, care a pus capăt participării Imperiului Otoman la luptele Primului Război Mondial, menționa dreptul Aliaților să ocupe forturile Bosfor și Dardanele. Pe 30 octombrie 1918, Somerset Arthur Gough-Calthorpe, semnatarul britanic al tratatului, a afirmat că Antanta nu intenționa să dizolve guvernul otoman sau să-l plaseze sub regimul ocupației militare prin ocuparea capitalei imperiuluiNur Bilge CRISS, Istanbul under Allied Occupation 1918–1923, p. 1. Această promisiune verbală și lipsa unor mențiuni spreciale în textul armistițiului cu privire la ocuparea orașului nu au schimbat însă situația de fapt pentru Imperiul Otoman. Amiralul Arthur G. Calthorpe definea succint poziția britanică ca „niciun fel de favor turcilor” și „nicio speranță pentru ei”Simsir BDOA, 1:6.. Delegația otomană s-a reîntors în capitală cu o scrisoare din partea lui Calthorpe, destinată exclusiv marelui vizir Rauf Bey și sultanului, în care primitea că doar trupele franceze și britanice vor fi folosite pentru ocuparea fortificațiilor Strâmtorilor. Otomanilor li se permitea să păstreze în regiune un număr redus de militari, ca simbol al suveranitățiiYakn Tarihimiz, Vol. 2, p. 49..

Poziția sultanului Ambasadorul britanic la Constantinopol (1920 – 1924), Horace Rumbold, a afirmat că sultanul Mehmed al VI-lea nu a acceptat sau înțeles punctul de vedere kemalist al Mișcării Naționale Turce. Sultanul, după părerea ambasadorului britanic, nu a înțeles niciodată semnificația evenimentelor militare și politice care au urmat semnării Armistițiului de la Mudros, nefiind capabil să înțeleagă că împărțirea Imperiului Otoman reflecta lipsirea de puterea reală și transformarea sa într-un prizonier de lux în propria patrie. Din punctul de vedere al sultanului, el și cercul restrâns al apropiaților săi erau „adevărații turci”. În afara acestora, mai exista însă un grup de „adevărați” turci, loiali patriei, care luptau să salveze imperiul indiferent de pericole. Unii dintre revoluționari turci erau acceptați sau nu de sultan ca „turci”, funcție de faptele lor. Ambasadorul Rumbold mai afirmă că sultanul pretindea că Mustafa Kemal era un revoluționar macedonean cu o origine incertă, Bekir Sami era un cerchez, iar alți revoluționari nu erau decât albanezi sau cerchezi vorbitori de limbă turcă. În plus, după cum menționa Rumbold, sultanul considera că rezistența împotriva Aliaților a kemaliștilor ajutați de bolșevici va face ca Turcia să aibă soarta Republicii Democrate Azere, care fusese transformată în RSS Azerbaidjană.

În anii care au urmat, Enver Pașa a vizitat Moscova și mai apoi Asia Centrală, unde a căutat să obțină recucerirea puterii (în detrimentul Aliaților) folosindu-se de sprijinul bolșevicilor prin Uniunea Societăților Revoluționare Islamice. Mișcarea Națională Turcă nu a cedat tentației bolșevice, în schimb a făcut pace cu Aliații. Enver Pașa a fost ucis în luptele cu Armata Roșie. Reformele lui Atatürk au abolit Califatul. Mișcare Khilafat nu l-a salvat pe califul otoman, dar a devenit în schimb o mișcare naționalistă care a îmbunătățit relațiile hindo-musulmane.

Admistrația militară

Aliații nu au așteptat semnarea unui tratat de pace pentru a ridica pretenții asupra teritoriului otoman. La doar 13 zile după semnarea Armistițiului de la Mudros, o brigadă franceză a intrat în Istanbul (12 noiembrie 1918). A doua zi au intrat în oraș și primele trupe britanice. La începutul lunii decembrie 1918, trupele aliate au stabilit zone de ocupație și au format o administrație militară aliată.

Pe 8 septembrie 1919, generalul francez Franchet d' Espèrey a intrat în oraș călare pe un cal alb, încercând să copieze intrarea în capitala bizantină a sultanului Mehmed Cuceritorul din 1453 după Căderea Constantinopolului. Generalul francez a înercat astfel să semnaleze încetarea suveranității otomane asupra capitalei imperiale. Pe 13 noiembrie 1919, flota aliată a intrat în Bosfor.

Somerset Calthorpe, decembrie 1918 – august 1919

După semnarea armistițiului, amiralul Somerset Arthur Gough-Calthorpe a fost desemnat drept consilier militar pentru Istanbul. Prima sa sarcină a fost arestarea a 160 – 200 de funcționari ai guvernului Tevfik Pașa (ianuarie 1919)Public Record Office, Foreign Office 371/4172/13694. Dintre acești, treizeci au fost exilați în Malta (exilații din Malta).

Instalarea noii autorități

Britanicii au arestat mai mulți membri ai vechiului guvern și i-a internat pe unii în Malta, în așteptarea procesului pentru presupuse crime de război în timpul primei conflagrații mondiale. Amiralul Calthorpe a ordonat arestarea numai a membrilor guvernului Tevfik Pașa și a anumitor personalități politice și militare. El a dorit să transmită un mesaj clar, conform căreia ocupația militară era efectivă și că nesupunerea la ordinele acesteia va fi aspru pedepsită. Poziția amiralului nu era împărtășită și de ceilalți aliați. Guvernul francez a atras atenția asupra faptului că se făcea o deosebire clară între responsabilii turco-musulmani și cei bulgari, austrieci și germani, care nu fuseseră nici arestați nici molestațiPublic Record Office, Foreign Office, 371/4172/28138. Guvernul turc și sultanul au înțeles însă bine mesajul britanic. Aliații au fost informați în februarie 1919 că Imperiul Otoman și-a subordonat tot aparatul de stat forțelor de ocupație. Toate sursele de conflict (inclusiv Problema armeană) urma să fie investigate de o comisie din care urmau să facă parte și doi observatori desemnați de guverne neutre . Calthorpe avea să transmită un mesaj la Foreign Office: „Acțiunile întreprinse pentru arestări au fost foarte satisfăcătoare și au intimidat, cred, Comitetul Uniunii pentru Progres din Constantinople”Public Record Office, Foreign Office, 371/4172/23004.

Curțile marțiale

Mesajul lui Calthorpe a fost bine înțeles de sultan. Tradiția orientală presupunea prezentarea unor daruri către o autoritate în timpul unui conflict serios. Uneori, aceste daruri erau „căderea de capete”. Obiectivul suprem al sultanului era păstrarea integrității instituțiilor otomane. Dacă furia lui Calthorpe putea fi potolită prin aruncarea oprobriului asupra a câțiva membri ai Comitetului pentru Uniune și Progres și prin asta Imperiul Otoman ar fi obținut un tratament mai bun la Conferința de Pace de la ParisVahakn N. Dadrian, The Documentation of the World War I Armenian Massacres in the Proceedings of the Turkish Military Tribunal, International Journal of Middle East Studies 23(1991): 554; idem, The Turkish Military Tribunal's Prosecution of the Authors of the Armenian Genocide: Four Major Court-Martial Series, Holocaust and Genocide Studies, 11(1997): 31., acesta era un preț acceptabil. Procesele au început la Istanbul pe 28 aprilie 1919. Acuzarea a adus ca dovadă 42 de documente autentice, care să susțină acuzațiile, multe datate, purtând numele expeditorilor telegramelor și scrisorilor cifrate și numele destinatarilor Vahakn N. Dadrian, The Turkish Military Tribunal's Prosecution, p. 45.. Curtea marțială a decis pe 22 iulie că o serie de acuzați sunt vinovați de subminarea constituționalității și de implicare în mascre Akçam, Armenien und der Völkermord, pp. 353-64.. De-a lungul întregii sale existențe (28 aprilie 1919 – 29 martie 1920), curtea marțială s-a remarcat prin activitatea slabă și ineficiență crescândă. Presupușii vinovați erau sacrificați de sultan pentru salvarea imperiul. Calthorpe și-a dat seama imediat de primejdia care amenința autoritatea de ocupație. El avea să scrie la Londra că procesele tindeau să devină o farsă injurioasă la adresa prestigiului britanic și a guvernului turcPublic Record Office, Foreign Office, 371/4174/118377. Aliații considerau pe de altă parte că aceste procese erau o parodie, pentru evitarea căreia procele trebuiau mutate la o curte din Malta, unde să primească statutul de „procese internaționale”. Curtea la care au fost judecate „procesele internaționale” a refuzat să folosească orice dovadă produsă în tribunalele otomane. Odată cu începerea proceselor internaționale, Calthorpe a fost înlocuit cu John de Robeck. John de Robeck considera că, în noile condiții, concluziile tribunalului nu pot fi puse la îndoialăPublic Record Office, Foreign Office, 371/4174/136069. Toți membrii grupului judecat în Malta au fost eliberați.

Mișcarea Națională Turcă

Calthorpe a fost foarte alarmat când a aflat că învingătorul de la Gallipoli a fost numit inspector general pentru Anatolia. Comportamentul lui Mustafa Kemal din această perioadă a justificat din plin temerile ambasadorului. Calthorpe a cerut rechemarea în capitală a lui Kemal. Mustafa Kemal se bucura de o serie de simpatii și avea prieteni în cercurile guvernamentale. S-a ajuns astfel la un „compromis”: puterile inspectorului general pentru Anatolia au fost reduse, cel puțin pe hârtie. „Inspectorul general” devenea doar un titlu onorific, fără putere de comandă. Calthorpe nu a încetat însă să urmărească activitatea lui Kemal și eforturile lui pentru înființarea Mișcării Naționale Turce. El a transmis rapoarte regulate la Foreign Office cu privire la activitatea lui Mustafa Kemal, dar observațiile sale au fost privite cu neîncredere. În cele din urmă, Calthorpe a primit o altă însărcinare și a părăsit Istanbulul pe 5 august 1919.

John de Robeck, august 1919 – 1922 Somerset Arthur Gough-Calt a fost înlocuit în august 1919 de John de Robeck în funcția de „comandant al Flotei Mediteraneene, și înalt comisar la Constantinopol”. El a fost însărcinat cu supervizarea activităților privitoare la Rusia și Turcia (Imperiul Otoman și Mișcarea Națională Turcă).

John de Robeck avea numeroase motive de îngrijorare: parlamentul otoman avea o atitudine sfidătoare, stocuri importante de arme fuseseră trecute prin contrabandă în mâinile naționaliștilor turci, iar unele dintre acestea proveneau din surse italiene și franceze.