Declarația Balfour (1917)

right|thumb|200px|Arthur James Balfour right|thumb|300px Declarația Balfour din 2 noiembrie 1917 a fost o declarație oficială de politică extenă a Regatului Unit prin care se afirma că guvernul „privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin național pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înțeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina, sau drepturile și statutul politic obținut de evrei în alte țări.”Declarația a fost făcută într-o scrisoare a secretarului pentru afacerile externe Arthur James Balfour către baronul Lionel Walter Rothschild, unul dintre liderii comunității evreiești britanice, declarație care urma să fie transmisă „Federației Sioniste a Marii Britanii și Irlandei”, o organizație sionistă britanică.

Declarația reflecta poziția cabinetului britanic, stabilită în ședința guvernului din 31 octombrie 1917. În declarație se mai afirma că este vorba de un act de „... simpatie pentru aspirațiile evreiești sioniste”.

Declarația a fost și rezultatul eforturilor politice ale liderilor sioniștilor londonezi Chaim Weizmann și Nahum Sokolow. Ei ceruseră reconstituirea Palestinei ca singurul cămin național evreiesc. Declarația Balfour s-a situat din punctul lor de vedere mult sub așteptările sioniștilor. Articolul „Balfour Declaration” în Encyclopædia Britannica Online. Declarația Balfour a fost mai târziu incorporată printre prevederile Tratatului de la Sèvres dintre puterile aliate învingătoare și Imperiul Otoman și în Mandatului britanic pentru Palestina. Originalul documentului este păstrat la British Library.

Ziua de 2 noiembrie este comemorată cu fast în Israel și în diaspora evreiască ca „Ziua Balfour”. Aceeași zi este amintită cu tristețe în toate statele arabe moderne Yehoshafat Harkabi, Arab Attitudes to Israel, Jerusalem, Israel Universities, Halsted, New York, 1974, p. 155.

Contextul general miniatura|Pagina din stânga este din CAB 24/68/86, noiembrie 1918. Pagina din dreapta este din Cartea albă Churchill din iunie 1922. În 1896, ziaristul austro-ungar Theodor Herzl a publicat Der Judenstaat („Statul Evreilor”), în care a afirmat că singura soluție pentru „Problema Evreiască” din Europa, inclusiv a antisemitismului în creștere, era înființarea unui stat evreiesc. Der Judenstaat a fost certificatul de naștere al mișcării politice a sionismului Isaiah Friedman, "Herzl, Theodor" Encyclopaedia Judaica. Ed. Michael Berenbaum and Fred Skolnik. 2nd ed. Vol. 9. Detroit: Macmillan Reference USA, 2007. 54-66. Gale Virtual Reference Library. Web. 15 Apr. 2010.. Un an mai târziu, Herzl a fondat Organizația Sionistă (ZO), care, la Primul Congres Sionist, a cerut fondarea în Palestina unui cămin național pentru evrei, a cărui existență să fie garantată de legile internaționale. Metodele prin care urma să fie atins acest obiectiv includeau înființarea de colonii evreiești în regiune, organizarea evreilor din diaspora, întărirea sentimentului și conștiinței apartenenței la națiunea evreiască și obținerea garanțiilor din partea guvernelor lumii Shimon Avish, "Herzl, Theodor [1860–1904]." Encyclopedia of the Modern Middle East and North Africa. Ed. Philip Mattar. 2nd ed. Vol. 2. New York: Macmillan Reference USA, 2004. 1021-1022. Gale Virtual Reference Library. Web. 15 Apr. 2010.. La sfârșitul Primului Război Mondial, Regatul Unit a primit mandatul internațional pentru gestionarea teritoriului palestinian. După apariția Declarației Balfour, emigrația evreilor în Palestina a crescut foarte mult. În 1947, britanicii au decis să predea mandatul Organizației Națiunilor Unite, care a adoptat în același an Rezoluția 181, prin care Palestina a fost partiționată în doua state, unul arab și unul evreiesc. Dacă evreii au fost de acord cu împărțirea, palestinienii și statele arabe au refuzat să accepte hotărârea organizației mondiale, ceea ce a dus la izbucnirea primului război arabo-israelian.

Au trecut aproximativ 30 de ani pentru ca prima țară arabă, Egipt, să recunoască Israelul, cu medierea SUA din timpul negocierilor de la Camp David. Liderii arabi au reacționat agresiv, mutând sediul Ligii Arabe de la Cairo și rupând relațiile cu Egiptul Laura Z.Eisenberg, "Egyptian–Israeli Peace Treaty (1979)." Encyclopedia of the Modern Middle East and North Africa. Ed. Philip Mattar. 2nd ed. Vol. 2. New York: Macmillan Reference USA, 2004. 770-771. Gale Virtual Reference Library. Web. 15 Apr. 2010.

Evoluția diferitelor versiuni ale textului În 1919, secretarul general (și viitor președinte) al Organizației Sioniste, Nahum Sokolow, a publicat lucrarea „History of Zionism (1600-1918)”. Sokolow a reprezentat Organizația Sionistă la Conferința de Pace de la Paris. El a explicat delegaților că obiectivul organizației este crearea unui cămin național pentru evrei în Palestina. El a adăugat că, dacă dușmanii evreilor pretind că scopul sioniștilor este crearea unui „stat evreiesc independent”, aceasta nu a fost niciodată un obiectiv al programului organizației. „Der Judenstaat” a fost titlul lucrării lui Herzl, care a atras atenția publicului asupra problemei și i-a obligat să se gândească la rezolvarea ei. Singurul program în vigoare, a mai adăugat Sokolow, este cel adoptat de Congresul Sionist care a urmat publicării lucrării lui Herzl Nahum Sokolow, History of Zionism (1600-1918) , Volume I, 1919, Longmans, Green, and Company, London, pp xxiv-xxv .

Textul acestei declarații a dus la stabilirea formei finale a Declarației Balfour. Astfel, a fost folosită expresia „cămin național” în locul cuvântului „stat”, datorită poziției anumitor membri ai cabinetului britanic față de programul sionist. Atât Organizația Sionistă cât și guvernul britanic au depus eforturi importante în deceniile care au urmat pentru afirmarea poziției conform căreia nu se intenționa crearea unui stat evreiesc. Cu toate acestea, în afara declarațiilor oficiale, membri ai cabinetului britanic au admis că era posibilă crearea unui stat evreiesc, în condițiile în care în zonă evreii ar fi ajuns să reprezinte majoritatea populației</ref>

Prima versiune a declarație, conținută într-o scrisoare a lui Rothschild către Balfour se făcea afirma că „Palestina ar trebui reconstituită drept cămin național pentru poporul evreu”. În textul final s-a făcut o mică modificare, „În Palestina ….”, al cărei scop era sublinierea faptului că nu toată regiunea urma să fie destinată constituirii căminului național evreiesc. De asemenea, a fost adăugat un paragraf prin care se sublinia că nu se va întreprinde nimic care ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești. Aceste schimbări au fost făcute, cel puțin în parte, și ca urmare a insistențele lui Edwin Samuel Montagu, un evreu antisionist, și Secretar de Stat pentru India în guvernul britanic, care considera că păstrarea textului original ar fi dus la creșterea antisemitismului.

Ciorna declarației a fost trimisă celor interesați, iar, în luna octombrie, cabinetul britanic a primit răspunsuri de la diferitele comunități evreiești. În acea perioadă, guvernul Imperiului Britanic a făcut numeroase promisiuni pentru perioada postbelică. În ședința cabinetului de război din 31 octombrie 1917, Balfour a afirmat că o declarație favorabilă aspirațiilor sioniste ar permite Marii Britanii să ducă o „propagandă extrem de folositoare atât în Rusia, cât și în America”Palestine Papers 1917-1922, Doreen Ingrams, p. 16. După această ședință, aviația britanică a lansat foi volante cu textul declarației în idiș deasupra Gremaniei90th Anniversary Of Balfour Declaration.

Corespondența McMahon–Hussein

Henry McMahon a purat o corespondență bogată cu Hussein bin Ali în 1915, prin care i se promitea acestuia din urmă controlul asupra teritoriilor locuite de arabi, cu excepția unor regiuni din Siria aflate la veste de „districtele Damascu, Homs, Hama și Aleppo”. Palestina se afla la sud de teritoriile aflate în discuție, și situația ei nu a fost menționată în mod explicit. Regiunea litorală mediteraneană, care face parte în zilele noastre din Liban, era destinată să facă parte din viitorul mandat francez. După terminarea războiului, dimensiunile acestei zone litorale a devenit subiect de dispută. Hussein afirma că arabii din Beirut se vor opune puternic izolării lor de orice stat arab viitor, dar nu a adus niciodată în discuție problemele Palestinei sau Ierusalimului. Chaim Weizmann avea să noteze în cartea autobiografică Trial and Error că Palestina a fost exclusă din regiunile care ar fi trebuit să devină stat independent arab. Această interpretare a fost susținută în mod explicit de cabinetul britanic în 1922 în așa numita „Carte Albă”.

Pe baza asigurărilor date de McMahon, pe 5 iunie 1916 a fost declanșată Revolta Arabă. Francezii și britanicii încheiaseră în mai 1916 Acordul Sykes–Picot, care privea împărțirea sferelor de influență în Orientul Apropiat, și care privea aceeași regiuneFred John Khouri, The Arab-Israeli Dilemma, Syracuse University Press, 1985, ISBN 9780815623403, pp. 8-10.. Acest acord împărțea teritoriile locuite de arabi între francezi și britanici și permitea internaționalizarea Palestinei. Hussein a aflat despre acest acord de la emisarii guvernului rus în decembrie 1917, dar temerile sale au fost împrăștiate de două telegrame trimise de Reginald Wingate, Înaltul comisar britanic al Egiptului, prin care se afirma că promisiunile britanice făcute arabilor rămân valabile, iar Acordul Sykes-Picot nu era decât un document de lucru, nu un tratat oficial.

După cu scrie Isaiah Friedman, Hussein nu a fost deranjat de publicarea Declarației Balfour și pe 23 martie 1918, ziarul Al Qibla din Mecca avea să publice următoarea declarație a liderului arab: „Reîntoarcerea acestor [jaliya] exilați în patria lor se va dovedi o școală spirituală și experimentală pentru frații lor [arabi]], care sunt alături de ei pe câmpuri, în fabrici, comerț și toate lucrurile legate de pământ”.

El îi îndemna pe arabii din Palestina să-i întâmpine pe evrei ca pe niște frați și să coopereze cu ei pentru binele comun Isaiah Friedman, Palestine, a Twice-promised Land?: The British, the Arabs & Zionism, 1915-1920, p. 171.

După publicarea Declarației, britanicii l-au trimis pe comandantul David George Hogarth să se întâlnească cu Hussein în ianuarie 1918. Hogarth a remis un mesaj conform căruia „libertatea politică și economică” a poporului palestinian nu era pusă în discuție. Hogarth a raportat șefilor săi că Hussein „nu va accepta un stat evreiesc independent în Palestina”Sahar Huneidi, A Broken Trust: Herbert Samuel, Zionism and the Palestinians, 1920-1925, IB Tauris. ISBN 1860641725, 200, p. 66.. Nemulțumirea arabilor față de intențiile Aliaților au dus la emiterea în anul 1918 a Declarațiilor celor șapte și a Declarației anglo-franceze. Declarația anglo-franceză afirma că sprijină „… eliberarea completă și finală a popoarelor care au fost oprimate atâta vreme de turci și stabilirea guvernelor naționale și a administrațiilor a căror autoritate rezultă din exercitarea liberă a inițiativei și alegerii populațiilor indigene” Report of a Committee Set up to Consider Certain Correspondence Between Sir Henry McMahon and the Sharif of Mecca in 1915 and 1916 , UNISPAL, Annex A, paragraph 19.