Existența lui Dumnezeu

Existența lui Dumnezeu reprezintă o temă majoră de dezbatere în filosofia religiei și teologie.

O mare varietate de argumente pro și contra existenței lui Dumnezeu (cu argumente similare utilizate și în discuțiile privind existența mai multor divinități) pot fi clasificate ca fiind logice, empirice, metafizice, subiective sau științifice. În termeni filosofici, problema existenței lui Dumnezeu implică discipline precum epistemologia (natura și domeniul cunoașterii) și ontologia (studiul naturii ființei sau existenței), precum și , întrucât anumite definiții ale lui Dumnezeu includ noțiunea de perfecțiune.

Tradiția filosofică occidentală de discutare a existenței lui Dumnezeu începe cu Platon și Aristotel, care au formulat concepții despre o ființă responsabilă de ordinea sau explicarea universului, descrisă drept demiurg sau . Aceste concepții sunt considerate, în clasificările moderne, forme timpurii ale argumentelor cosmologice.

Ulterior, alți filosofi și teologi au dezvoltat argumente în favoarea existenței lui Dumnezeu, printre care Sf. Anselm, care a formulat argumentul ontologic; Toma de Aquino, care a propus mai multe versiuni ale argumentului cosmologic, cunoscute sub denumirea de „”; și René Descartes, care a susținut că existența unui Dumnezeu binevoitor este necesară pentru a garanta fiabilitatea cunoașterii bazate pe simțuri. Jean Calvin a argumentat în favoarea existenței unui , conceput ca o capacitate înnăscută de a recunoaște existența lui Dumnezeu.

În tradiția filosofiei islamice, argumente pentru existența lui Dumnezeu au fost formulate de gânditori precum Ibn Rushd, influențat de conceptul aristotelic al motorului nemișcat; Al-Ghazali și Al-Kindi, care au dezvoltat ; Avicenna, cunoscut pentru „Dovada Celui Adevărat”; și Al-Farabi, care a elaborat argumente de inspirație neoplatonică.

În filosofia religiei, ateismul este definit, în mod standard, ca poziția potrivit căreia Dumnezeu nu există. Unele religii, precum jainismul, resping posibilitatea existenței unui creator divin. Printre filosofii care au formulat argumente împotriva existenței lui Dumnezeu se numără David Hume, Ludwig Feuerbach și Bertrand Russell.

Teismul, poziția conform căreia Dumnezeu există, este predominant în cadrul filosofiei religiei contemporane. Conform sondajului din 2020, 69,50% dintre filosofii religiei au declarat că acceptă sau tind spre teism, în timp ce 19,86% au declarat că acceptă sau tind spre ateism. În schimb, în rândul filosofilor în general, 66,72% au indicat că acceptă sau tind spre ateism, iar 18,64% spre teism.

Printre filosofi contemporani ai religiei care au apărat teismul se numără Alvin Plantinga, , John Hick, și , în timp ce apărători proeminenți ai ateismului includ , , , și . Poziții Pozițiile privind existența lui Dumnezeu pot fi analizate pe mai multe axe conceptuale independente, ceea ce conduce la o varietate de clasificări ortogonale. Teismul și ateismul descriu poziții privind credința sau lipsa credinței într-o divinitate, în timp ce gnosticismul și agnosticismul privesc pretențiile de cunoaștere sau imposibilitatea cunoașterii. se concentrează asupra coerenței conceptuale a noțiunii de „Dumnezeu”, iar apateismul asupra relevanței practice a existenței sau inexistenței acestuia.

Într-un context popular și ilustrativ, biologul evoluționist Richard Dawkins a propus o clasificare informală în șapte „trepte” ale probabilității teiste, menită să descrie atitudini subiective față de existența lui Dumnezeu, mai degrabă decât poziții filosofice standardizate:

Teist puternic – convingere certă că Dumnezeu există. Teist de facto – probabilitate foarte mare, dar nu absolută. Înclinat spre teism – probabilitate peste 50%. Complet imparțial – probabilitate aproximativ egală. Înclinat spre ateism – probabilitate sub 50%. Ateist de facto – probabilitate foarte mică. Ateist puternic – convingere certă că Dumnezeu nu există.

Teism

Teismul este poziția filosofică și teologică potrivit căreia există cel puțin o divinitate, adesea concepută ca fiind supremă, personală și cauzal responsabilă pentru existența universului. Concepțiile teiste variază considerabil între tradiții religioase și sisteme filosofice, atât în ceea ce privește natura lui Dumnezeu, cât și modul în care existența acestuia este cunoscută sau argumentată.

În cadrul creștinismului catolic, existența lui Dumnezeu este considerată cognoscibilă prin rațiune naturală, independent de revelația divină. Biserica Catolică, urmând învățăturile lui Apostolul Pavel, Toma de Aquino și Conciliul Vatican I, afirmă că existența lui Dumnezeu „poate fi cunoscută cu certitudine din lumea creată prin lumina naturală a rațiunii umane”.Conciliul Vatican I, Dei Filius 2; citat în Catehismul Bisericii Catolice, nr. 36.

Definiția religioasă tradițională a lui Dumnezeu În teismul clasic, Dumnezeu este caracterizat ca fiind ființa supremă metafizică (prima, atemporală, absolut simplă și suverană), lipsită de orice trăsături antropomorfice. Această concepție este adesea contrastată cu alte forme de teism, precum , și .

În cadrul teismului clasic, se susține frecvent că Dumnezeu nu poate fi definit exhaustiv în termeni umani, întrucât o astfel de definiție ar intra în tensiune cu natura Sa . Teologul contemporan ilustrează această idee prin analogia conform căreia un obiect bidimensional nu ar putea concepe pe deplin existența ființelor tridimensionale.

În societățile occidentale moderne, conceptele de Dumnezeu implică în mod obișnuit o ființă monoteistă, supremă, ultimă și personală, așa cum se regăsește în tradițiile creștină, islamică și iudaică. În religiile monoteiste din afara tradițiilor avraamice, existența lui Dumnezeu este discutată în termeni similari. În aceste tradiții, Dumnezeu este adesea identificat ca autor (direct sau prin inspirație) al anumitor texte sacre, sau ca agent al unor evenimente istorice descrise în aceste texte, inclusiv prin revelații, vise sau semne. Unele tradiții susțin, de asemenea, că Dumnezeu răspunde rugăciunilor pentru intervenție sau îndrumare.

Mulți savanți islamici au utilizat argumente filosofice și raționale în sprijinul existenței lui Dumnezeu. De exemplu, Ibn Rushd, savant, filosof și medic islamic din secolul al XII-lea, a susținut că există două tipuri de argumente demne de luat în considerare, ambele identificate în Coran. El a invocat argumentele din „providență” și „invenție”, folosind parabole coranice pentru a susține existența lui Dumnezeu. Ibn Rushd a interpretat regularitățile naturii, precum condițiile climatice și mișcările corpurilor cerești, ca fiind favorabile vieții umane și a considerat aceste regularități drept indicii ale existenței unei inteligențe ordonatoare, identificată cu Dumnezeu.

Moise Maimoide a fost un savant evreu care a formulat argumente filosofice pentru existența lui Dumnezeu. El nu a început prin definirea lui Dumnezeu, ci a recurs la descrierea universului și a mișcării corpurilor cerești. Maimonide a argumentat că, întrucât entitățile fizice sunt finite și posedă o cantitate finită de putere, lanțul mișcării nu poate fi explicat exclusiv prin cauze finite. În consecință, el a susținut existența unei cauze ultime infinite, identificată cu Dumnezeu, care nu este nici corporală, nici o forță imanentă materiei. Potrivit lui Maimonide, acest raționament oferă un temei pentru a afirma că Dumnezeu există, fără a pretinde că natura Sa poate fi înțeleasă sau comparată în mod adecvat.

Definiții nepersonale ale lui Dumnezeu În panteism, Dumnezeu și universul sunt considerate identice. În această concepție, științele naturii pot fi interpretate ca studii ale naturii lui Dumnezeu. O astfel de definiție ridică problema filosofică potrivit căreia un univers cu Dumnezeu și unul fără Dumnezeu ar fi, în esență, indistincte, diferența constând doar în limbajul utilizat pentru a le descrie.

Deismul și panenteismul afirmă existența unui Dumnezeu distinct de univers sau care se extinde dincolo de acesta, fie temporal, fie spațial, fie într-un alt mod. Aceste poziții neagă, în general, intervenția directă a lui Dumnezeu în funcționarea universului, inclusiv comunicarea personală cu oamenii. În consecință, concepții precum deismul, panenteismul sau pandeismul fac dificilă, dacă nu imposibilă prin definiție, distingerea empirică între un univers cu Dumnezeu și unul fără Dumnezeu.

Etica lui Baruch Spinoza prezintă două demonstrații ale existenței lui Dumnezeu. Dumnezeul lui Spinoza nu este cauzat de nicio forță externă, nu are liber arbitru, nu este personal și nu este antropomorf. Potrivit filosofului contemporan Clayton Crockett, demonstrația lui Spinoza nu constituie o demonstrație în sens strict, ci presupune existența lui Dumnezeu prin definiție.

Dezbateri despre modul în care ar trebui argumentat teismul În cadrul gândirii creștine, teologul și filosoful Toma de Aquino a distins între: (a) preambulurile credinței și (b) articolele credinței. Preambulurile includ afirmații considerate revelate, dar care sunt susținute ca fiind demonstrabile prin rațiune, precum existența lui Dumnezeu, în timp ce articolele credinței se referă la doctrine considerate inaccesibile rațiunii naturale, precum Sfânta Treime.

Ideea că existența lui Dumnezeu poate fi cunoscută independent de revelația divină apare și în textele creștine timpurii. Apostolul Pavel a susținut că oamenii pot deduce existența unui creator din observarea lumii naturale, argument care a fost ulterior elaborat de Toma de AquinoPentru argumentele lui Toma de Aquino privind existența lui Dumnezeu, vezi Cele cinci căi. și care are antecedente în filosofia greacă antică.

O altă școală apologetică, dezvoltată în secolul al XX-lea de gânditori reformați precum , și , este cunoscută sub numele de . Această abordare, asociată în special cu , susține că evaluarea dovezilor privind existența lui Dumnezeu presupune deja un cadru conceptual și o viziune asupra lumii. Presupoziționaliștii afirmă că existența lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată prin apel la fapte brute neinterpretate, ci argumentează că raționalitatea, experiența și cunoașterea umană presupun un astfel de cadru teist. În acest sens, argumentele transcendentale sunt prezentate ca încercări de a arăta că existența lui Dumnezeu este o condiție necesară pentru inteligibilitatea experienței și acțiunii umane.

În tradițiile protestante, este subliniată ideea că mântuirea este obținută prin credință, iar credința este înțeleasă ca încredere în Dumnezeu, nu ca rezultat al demonstrației raționale. O formă extremă a acestei poziții este fideismul, care susține că credința nu depinde de dovezi raționale. Filosoful Søren Kierkegaard a argumentat că adevărurile obiective, precum cele matematice, sunt irelevante pentru existența autentică, iar imposibilitatea demonstrării raționale a existenței lui Dumnezeu conferă credinței o semnificație existențială centrală. În mod similar, teologul calvinist a susținut că încercările de a demonstra existența lui Dumnezeu sunt fundamental nesigure și că credincioșii ar trebui să accepte revelația prin credință. Poziția sa este apropiată de cea a lui , care a argumentat că toate viziunile asupra lumii se bazează pe premise inițiale nedemonstrabile, astfel încât opțiunea teistă implică, în ultimă instanță, un „”.

Ateism

În filosofia religiei, ateismul este definit în mod standard ca afirmația metafizică potrivit căreia Dumnezeu nu există. În 1972, a propus definirea ateismului ca starea psihologică de a nu avea nicio credință în Dumnezeu. Totuși, această definiție este frecvent respinsă în literatura filosofică, întrucât nu oferă un termen distinct pentru poziția opusă teismului, și anume afirmația metafizică potrivit căreia Dumnezeu există.

Ateism pozitiv

Ateismul pozitiv (numit și „ateism puternic” sau „ateism dur”) este o formă de ateism care afirmă explicit că nu există nicio divinitate. Ateul pozitiv susține în mod explicit inexistența zeilor.

Ateism negativ