Ortografia limbii române

Ortografia limbii române este ansamblul de reguli care stabilesc scrierea corectă a limbii române. De la primul text scris în limba română care s-a păstrat (Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, 1521) până în zilele de astăzi, normele ortografice au trecut prin nenumărate etape.

Istoric

În mod cert, documentele păstrate folosesc (după criterii confesionale) fie alfabetul chirilic de proveniență medio-bulgară, fie alfabetul latin, cu ortografii eclectice inspirate după modele ortografice maghiare, poloneze, etc. Scrierea româno-chirilică era utilizată până la începutul secolului al XIX-lea exclusiv de către românii ortodocși, iar cea româno-latină după modele străine numai de către românii catolici sau reformați, cu unele excepții (de exemplu Luca Stroici sau Dimitrie Cantemir - în scrierile acestora destinate exclusiv cititorilor străini). Dialectul sud-dunărean aromân sau macedo-vlah a fost scris până la începutul secolului al XIX-lea numai cu alfabetul grecesc.

Despre epoca și formele adoptării alfabetului chirilic în scrierea limbii române au existat multe ipoteze contradictorii.

Se presupune că limba slavonă și scrierea chirilică au înlocuit limba latină și alfabetul latin în biserica românilor prin secolul al X-lea, consolidându-se în secolele următoare, ca urmare a impunerii acestora de către Imperiul Bulgar și ca reacție la propaganda catolică.

Totuși, Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae (1716), afirma că se scrisese cu litere latine până la Conciliul de la Florența (1439), așadar, încă mai mult de 400 de ani după schisma de la 1054. Domnul Alexandru cel BunEste vorba de o confuzie cu Alexăndrel. Alexandru cel Bun murise în 1432. , sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit arderea cărților și textelor scrise până atunci cu litere latine, introducând, în loc, alfabetul chirilic și limba slavă, pentru a împiedica răspândirea catolicismului în țară. Mihail Kogălniceanu a reluat aceeași teză la 1838, în revista Alăuta Românească.

De remarcat faptul că mitropolitul Damian, întâistătător al Mitropoliei Moldovei, între 1437-1447, a participat, împreună cu vicarul său, protopopul Constantin, la Conciliul de la Ferarra-Florența, ale cărui decizii le-a semnat, devenind primul ierarh din Țările Române care s-a unit cu Biserica Romei. Urmașul său în scaunul mitropolitan, Ioachim, a fost de asemenea unit,Milan Șesan, Introducerea limbii române în Biserică, In: Mitropolia Ardealului, mai-august, 1957, Sibiu, pp.818-830. însă a fost alungat din Moldova de adversarii împăcării cu Biserica Romei, din gruparea aflată în jurul viitorului mitropolit Teoctist, care apoi i-a luat locul. Schimbarea de direcție s-a produs în anul 1453, după căderea Constantinopolului.

Concluzia lui Cantemir a fost influențată probabil de monedele moldovenesti din vremea lui Alexandru cel Bun, ale căror inscripții utilizau alfabetul latin.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, învățați ca Timotei Cipariu, episcopul Melchisedec, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Dimitrie Onciul și alții au afirmat că limba slavă a fost introdusă în țările române înainte de Conciliul de la Florența, respectiv în secolele al X-lea - al XII-lea, după creștinarea bulgarilor, aducând în acest sens argumente și izvoare de ordin filologic și istoric.

thumb|400px|Rugăciunea Tatăl nostru în alfabetul chirilic, datând din jurul anului 1850. Transliterare: „Tatăl nostru, carele ’ești în ceriuri, sfințascăse numele tău: Vie înpărățiia ta: Fie voia ta, pre cum în ceriu, și pre pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele, dăneo noao astăzi: Și ne iartă noao datoriile noastre pre cum și noi ’ertăm datornicilor noștri: Și nu ne duce pre noi în ispită, ci ne izbăveaște de cel rău. Că a ta iaste înpărățiia, și Putearea, și mărirea în veaci, amin.”

Așadar, începând cu secolele X-XV, cărțile bisericești răspândite la români erau scrise în limba veche slavă vorbită în jurul Salonicului, limba întemeietorilor culturii slave Chiril și Metodiu, iar grafia chirilică nu s-a schimbat aproape deloc în decursul secolelor. Unii cred că ortografia slavonă urmează regulile stabilite la reforma patriarhului Târnovei, Eftimie, un cărturar de seamă din secolul al XIV-lea.

Primele documente românești, care au ajuns până la noi, erau toate scrise cu ajutorul alfabetului chirilic, datorită influențelor limbii slavone (limba slavă bisericească), care era folosită ca limbă de cult și de cancelarie în spațiul balcanic în secolele XI - XVII. Excepție fac tipăriturile și manuscrisele reformate sau catolice scrise în limba română cu alfabetul latin și cu modele ortografice maghiare, în Transilvania și în Banat, între anii 1570 și 1820.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, învățații Școlii Ardelene, având în vedere și prețuind originea latină a limbii române, au început implementarea alfabetului latin în scrierea limbii române, urmând un model național românesc, bazat pe corespondențele fonetice dintre limba latină și limba română. Folosirea alfabetului chirilic se încheie prin anii 1860-1862, care marchează începutul reglementării oficiale a limbii române.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în scrierea limbii române a fost reintrodus alfabetul latin în locul celui chirilic, după o perioadă de tranziție de aproape 30 de ani.

Utilizarea alfabetului latin în scrierea limbii române, propusă de Școala Ardeleană în anii 1779-1780, a devenit oficială pentru autoritățile civile din România și din Imperiul Austriei între anii 1860 și 1862, fiind acceptată de Biserica Ortodoxă Română abia în anul 1881. Trebuie să remarcăm că alfabetul chirilic românesc a fost adaptat încă din secolul al XV-lea pentru redarea sunetelor limbii române, în ciuda numărului său mult prea mare de slove omofone și în parte cu totul inutile, în timp ce alfabetul grecesc pentru dialectul aromân și cel latin pentru dialectul dacoromân s-au adaptat cu mult mai greu pentru notarea sunetelor specifice românești. Este necesar să reamintim pentru valoarea lor anticipativă cel două texte scrise în limba română cu grafie latină, de la sfârșitul secolului al XVI-lea: Carte de cântece (1571-1575?) în Transilvania și Tatăl nostru, scris de boierul moldovean Luca Stroici și tipărit în Polonia în 1593.

Înainte de 1780

La sfârșitul secolului al XVI-lea diaconul Coresi face primele încercări de standardizare a ortografiei. Prin cărțile pe care le-a tradus și tipărit în românește (Întrebarea creștinească în 1560, Liturghierul în 1570 etc.) el pune bazele unei limbi române literare și liturgice unitare.

Dimitrie Eustatievici din Brașov este autorul celei mai vechi lucrări dedicate gramaticii limbii române care s-a păstrat (1757), în care se enunță o serie de reguli ortografice pentru limba română scrisă cu alfabetul chirilic.

thumb|180px|Lexiconul de la Buda, 1825 (pagină de titlu)

Școala Ardeleană

Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, preocuparea pentru ortografia limbii române s-a intensificat odată cu lupta dusă de Școala Ardeleană pentru demonstrarea latinității poporului și limbii române. La această luptă au contribuit printre alții Gheorghe Șincai, Petru Maior și Samuil Micu. Acesta din urmă a propus primele reguli ortografice pentru scrierea cu alfabetul latin în Carte de rogacioni pentru evlavia homului chrestian (Viena, 1779), prima tipăritură în limba română scrisă cu alfabet latin.

În 1819, Petru Maior a publicat Ortographia Romana sive latino-valachica una cum clavi qua penetralia originationis vocum reserantur, cu anexa Dialog pentru începutul limbii române întră nepot și unchiu, reeditate în 1825 în Lesicon românesc-latinesc-unguresc-nemțesc..., primul lexicon cvadrilingv al limbii române, cunoscut și sub numele de Lexiconul de la Buda, operă monumentală la redactarea și revizuirea căreia a lucrat și Petru Maior.

Ion Heliade Rădulescu

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Ion Heliade Rădulescu publică o lucrare despre gramatica limbii române (1828) în care propune simplificarea alfabetului chirilic prin alcătuirea unui alfabet mixt. În același timp el susține principiul fonetic în scrierea limbii române.

Alfabetul mixt

Transliterarea textului alăturat, Călătorii..., scris de Dimitrie Bolintineanu:

Klos vine din Paeonia și din muntele Rodope: taie prin mijloc muntele Hemus și se varsă în acelașĭ fluviŭ. Angrus curge din Ilira spre nord, trece prin lunca Tribalină și se varsă în Brongus și acest din urmă în Ister; asfel [sic] încăt [sic] Isterul primește tot într’un timp apele a doă [sic] rîurĭ marĭ. Karpis și Alpis es [= ies] din țară maĭ sus de Obricĭ, curge spre nord și se perd [sic] în acelaș [sic] fluviŭ... Isterul ese [= iese] din țara Celților, și după ce trece Europa întreagă, întră [sic] prin Skiția printr’una din mărginile eĭ.

Observații: i semivocalic notat cu ĭ încăt, cu ă elidarea prin apostrof (menținută până la reforma din anii 1950) nediftongarea verbelor a pierde, a ieși întră, a întra - formă păstrată dialectal îndeosebi în Transilvania

Alfabetul latin

În 1860 și 1862 se adoptă în mod oficial alfabetul latin, dar, contrar propunerii lui Ion Heliade Rădulescu, a fost preferat principiul etimologic pentru scrierea limbii române. Una dintre lucrările importante din această perioadă a fost Dicționarul limbii române scris între 1871 și 1876 de August Treboniu Laurian și Ion C. Massim, într-o ortografie latinizantă. Lucrarea a fost criticată de Ovid Densusianu în Istoria limbii române (1901) pentru încercarea de epurare a vocabularului de toate elementele nelatine, proces în care autorii au făcut și greșeli cauzate de necunoașterea etimologiei unor cuvinte.

Iată una din definițiile acestui dicționar — cuvântul băiețel — în grafia originară:

„BAIATELLU, s. m., deminutivu d’in baiatu, 1. in intellessu propriu: are unu baiatellu formosu ca unu angerellu; — 2. in intellessu metaforicu, cu espressione de desmerdare, in locu de amatu: de candu te ai dussu, baiatelle, n'amu mai pusu la gutu margelle.”

Lupta dintre etimologism și fonetism

În anii care au urmat s-a dus o intensă luptă de argumente între intelectualii care susțineau principiul fonetic (printre care Aron Pumnul) și cei care considerau că scrierea oficială, etimologică, este cea mai potrivită pentru limba română (reprezentați de Timotei Cipariu).

Titu Maiorescu

Titu Maiorescu este cel care împreună cu alți tineri reîntorși de la studii din străinătate (P. P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rossetti și Iacob Negruzzi) a înființat în 1864 la Iași Junimea care avea să editeze începând cu 1 martie 1867 Convorbiri literare, binecunoscuta revistă de literatură prin care s-au afirmat marii noștri poeți clasici. Este membru al Societății Academice Române din 20 iulie 1867, mai târziu Academia Română.

Titu Maiorescu scrie un raport către Academia Română (sesiunea generală din 1880) „asupra unui nou proiect de ortografie” având în vedere la momentul respectiv scrierea de tranziție din Principate și trecerea treptată (impusă de altfel de Junimea) la alfabetul latin, optându-se pentru un sistem de scriere fonetică.

Comisia descrisă la paragraful precedent prezintă - printre altele - și această recomandare pentru Academie:

II. Sunete și cerințe ortografice ale limbii române pentru care nu se află litere în alfabetul latin

5. ... [vorbește la început despre formele 15px și 15px transformare în litere cu semnul ˇ (păstor, păscut, etc.; inclusiv forme de ě la care s-a renunțat mai târziu: věd (văd), vězěnd (văzând), etc.) cu o excepție la persoana a treia singular a perfectului simplu la conjugarea I unde se va însemna cu â (accent circumflex).] Acolo unde nu se constată proveniența lui 15px și 15px înlăutrul limbii române se va însemna cu ă, în afară de i la începutul cuvintelor cu in, care se va însemna cu i. [n.e.> Ca exemple sunt date, printre altele: lăudâ, umblâ, mănă, până, cănd, făntănă, in, indată, inceput, etc. ]

„D-nii, Alecsandri și Quintescu au rămas de părere că să se introducă un semn deosebit pentru î, și anume i cu circumflex”