Vasili Semionovici Grossman, în rusă: Василий Семёнович Гроссман, (n. 12 decembrie 1905 – d. 14 septembrie 1964) a fost un scriitor și jurnalist sovietic.
Viața și cariera Copilăria și tinerețea Vasili Grossman, cu numele la naștere Iosif Solomonovici Grossman, s-a născut în orașul Berdicev din Ucraina, într-o familie de intelectuali evrei care abandonaseră practicarea religiei mozaice și limba idișSecțiune după Anissimov 2012, p. 47-240.. Tatăl lui era chimist, membru al organizației socialiste evreiești (Uniunea Generală a Muncitorilor Evrei din Lituania, Polonia și Rusia), iar mama – profesoară de limba franceză.
Părinții lui fiind despărțiți, viitorul scriitor a fost crescut de mama lui. Între 1912 și 1914 au trăit în Elveția, la Geneva și la Lausanne. A urmat liceul la Berdicev și la Kiev, iar între 1923 și 1929, fiind pasionat de științe, a făcut studii de chimie la Universitatea de Stat din Moscova, lucrând în același timp ca educator într-un orfelinat.
Din 1926 a început să se intereseze din ce în ce mai mult de literatură. Citea mult și a început să scrie nuvele și povestiri. În 1928 a apărut prima sa scriere, eseul Бердичев не в шутку, а всерьёз (Despre Berdicev nu în glumă, ci seriosÎn paranteză, cu caractere normale, traducearea literală a operelor neapărute în română.), în revista Ogoniok (Flacăra).
A intrat în viața activă în 1931 în Donbas, în calitate de chimist. A lucrat la Institutul de Cercetare în Securitatea Muncii în Minerit din Makiivka și a condus laboratorul de chimie (analiză a gazelor) a minei de cărbuni Smolianka-II, apoi a fost cercetător principal la laboratorul de chimie al Institutului de Patologie și Igiena Muncii a Regiunii Donețk și asistent la catedra de chimie generală a Institutului de Medicină din Stalino (din 1961 numit Donețk). În 1932 i s-a diagnosticat un început de tuberculoză pulmonară, ceea ce a făcut să poată pleca de la Stalino. S-a mutat la Moscova, unde a primit un post de chimist la o fabrică de creioane, și locuia la verișoara lui, care era o privilegiată ca activistă la (Internaționala Roșie a Sindicatelor).
Începuturile carierei literare În 1934, revista Literaturnaia Gazeta (Gazeta Literară) a Uniunii Scriitorilor Sovietici a publicat nuvela lui Grossman В городе Бердичеве (În orașul BerdicevÎn paranteză, cu caractere italice, traducerea titlurilor operelor apărute și în română.), apreciat pozitiv de scriitorul Maxim Gorki, a cărui părere despre operele literare conta cel mai mult pe atunci, iar în revista Literaturnîi Donbass (Donbasul Literar) i-a apărut nuvela Глюкауф (Noroc bun), inspirată din viața minerilor din DonbasSecțiune după Anissimov 2012, p. 246-376.. Primul lui volum publicat, în același an, a fost tot această nuvelă, apoi a urmat cel de nuvele și povestiri Счастье (Fericirea), în 1935. În 1937 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor.
Între timp s-au intensificat represiunile regimului stalinist, inclusiv împotriva unor adepți ai săi. Astfel, în 1933, verișoara lui Grossman a fost condamnată cu acuzația de troțkism. În 1938, când teroarea stalinistă și-a atins culmea, unchiul lui Grossman a fost condamnat la moarte cu acuzația falsă de spionaj și activitate contrarevoluționară. A fost arestată și soția lui Grossman, ca fosta soție a unui om condamnat la moarte pentru așa-zisă activitate contrarevoluționară, deși divorțase de acesta, dar scriitorul a apărat-o în două scrisori adresate unor conducători, și a obținut ca prin minune eliberarea ei după câteva luni.
În timpul războiului Vasili Grossman fusese scutit de serviciul militar din cauze medicale, dar în 1941, când a început războiul cu Germania nazistă, s-a prezentat ca să fie recrutat în armatăSecțiune după Anissimov 2012, p. 490-1059.. A fost refuzat tot din cauze medicale, dar a reușit să fie angajat la ziarul armatei Krasnaia Zvezda (Steagul Roșu) în calitate de corespondent special. A fost pe front în timpul retragerii armatei sovietice până aproape de Moscova, la bătălia de la Stalingrad, la contraofensiva sovietică și înaintarea ei prin Ucraina, Belarus, Polonia și Germania, până la Berlin și la capitularea Germaniei.
Ajuns cu armata la Berdicev, a aflat că mama lui, care nu putuse să se evacueze din oraș, fusese omorâtă de soldații germani în 1941 împreună cu aproape toți evreii din oraș.
În Polonia a fost printre primii corespondenți care au intrat în lagărul de exterminare Majdanek și pe locul celui de la Treblinka, distrus de naziști. În 1944 a publicat în revista Znamia (Steagul) eseul Треблинский ад (Iadul de la Treblinka), scris pe baza rămășițelor găsite și a relatărilor unor martori. Publicat ca volum în 1945, acesta a fost folosit de acuzație în procesele de la Nürnberg ale criminalilor de război naziști.
Grossman a intrat în Comitetul antifascist evreiesc, format în 1942 cu aprobare oficială din personalități evreiești, destinat să influențeze opinia publică internațională împotriva Germaniei naziste și să obțină sprijin politic și material pentru lupta Uniunii Sovietice (URSS) împotriva acesteia.
A consemnat tot ce a cunoscut în carnete de note, pe care le-a folosit pentru reportaje și alte articole trimise din toate locurile de pe unde a trecut cu armata, și pentru operele sale literare. Articolele lui erau apreciate de soldați, pentru că nu erau numai de propagandă, ci și reflectau viața soldaților pe front.
Pe lângă corespondențe, scriitorul a lucrat și la opere literare. Ziarul Krasnaia Zvezda i-a publicat nuvela Народ бессмертен (Poporul este nemuritor), într-un foileton din 18 părți (1942-1943), care apoi a apărut și în volum aparte.
Grossman fost demobilizat în august 1945. De la statutul de soldat neinstruit cu care a intrat la ziarul armatei a ajuns la gradul de locotenent-colonel și a fost decorat cu șapte ordine și medalii militare.
După război Scriitorul a fost profund afectat de ororile războiului în general și în special de soarta evreilor de pe teritoriile sub ocupație germanăSecțiune după Anissimov 2012, p. 1081-1470.. Împreună cu scriitorul Ilia Ehrenburg a adunat mărturii și documente despre holocaust pentru un volum cu titlul Cartea neagră. Aceasta a apărut în 1947, în limba engleză, la New York, dar a fost interzisă în URSS, cu motivul că reieșea din ea că evreii au suferit mai mult în timpul războiului decât celelalte popoare din URSS.
În 1946 a început o campanie așa-zisă împotriva cosmopolitismului, care a afectat mai ales intelectuali evrei. Comitetul Antifascist Evreiesc a fost acuzat în presă, printre altele de naționalism burghez. În 1947, arhivele acestuia au fost confiscate, iar în 1948 a fost desființat. Majoritatea membrilor săi au fost arestați și condamnați. Dintre aceștia, majoritatea au fost executați în 1952. Grossman a fost printre puținii care au scăpat de arestare.
În 1949, Grossman a terminat romanul Stalingrad, început în 1943, din care apăruseră deja fragmente. A prezentat manuscrisul redacției revistei Novîi Mir (Lumea Nouă), dar aceasta l-a publicat în foileton abia în 1952, sub titlul За правое дело (Pentru o cauză dreaptă), în patru numere succesive. În timpul până la publicare, scriitorul s-a confruntat cu oficialitățile culturale și ideologice care îi spuneau ce să scoată și ce să adauge în carte ca să corespundă mai bine cultului personalității lui Stalin, indicației de a nu prezenta evrei ca personaje pozitive etc. A rescris cartea de câteva ori, făcând unele compromisuri și refuzând să facă altele. După apariția romanului, acesta a avut parte de câteva recenzii pozitive, apoi de critici violente în presă, iar conducerea Novîi Mir și-a recunoscut public greșeala de a nu fi descoperit „viciile ideologice” ale cărții.
În 1954, scriitorul a terminat o primă variantă a romanului Жизнь и судьба (Viață și destin), continuare a romanului Pentru o cauză dreaptă. În 1956, odată cu venirea la putere a lui Nikita Hrușciov, a început dezvăluirea crimelor staliniste și o perioadă numită de destalinizare, cu o relativă liberalizare a regimului politic. În 1960 au apărut două fragmente din roman în presa literară, dar în 1961, manuscrisul a ajuns la secția de cultură a comitetului central al partidului comunist, care a hotărât ca romanul să nu apară, din motive politico-ideologice. De data aceasta nici nu i s-a mai cerut să facă modificări, ci KGB-ul a confiscat toate copiile dactilografiate și ciornele pe care le-a găsit la scriitor și în locurile unde ajunseseră. În 1962, Grossman i-a scris o scrisoare lui Hrușciov cerându-i să „redea libertatea cărții [sale]”, dar în zadar. Au scăpat numai două copii ale manuscrisului, pe care scriitorul le dăduse unor prieteni. Nu a avut parte de atacuri în presă, pentru că nu se manifesta public ca disident, și pentru că autoritățile voiau să rămână secrete cele întâmplate.
După 1961 au mai apărut câteva scrieri scurte ale sale în presa literară și un singur volum, de nuvele reeditate, în 1962. A mai lucrat, bolnav fiind, la volumul de nuvele Добро вам! (Toate cele bune!) inspirat de impresiile dintr-o lungă călătorie prin Armenia, pe care l-a terminat în 1963. A terminat și romanul Всё течёт... (Panta rhei), început în 1958. Acestea nu au apărut atunci.
În 1964, Grossman a murit de cancer după o lungă suferință.
Viața particulară Vasili Grossman s-a căsătorit prima oară în 1928, când era student, ca și soția lui, de care a divorțat în 1933. Cu ea a avut o fiică, traducătoare literară din limba engleză, care a decedat în 2020. S-a recăsătorit în 1936, despărțindu-se de a doua soție în 1955. Se îndrăgostise de o femeie cu care a trăit până în 1958, când a revenit la soția luiRapoport 2008Novikova 2011.. thumb|right|Placă comemorativă la locul de muncă al scriitorului, la Donețk.
Istoria publicațiilor postume După moartea scriitorului, rudele sale au păstrat carnetele sale de război, corespondența lui și manuscrisul romanului Panta rheiSecțiune după Anissimov 2012, p. 1486-1513.. Au mai apărut în URSS câteva reeditări și volumul Toate cele bune!.
În 1966-1967, regizorul a realizat filmul Комиссар (Comisara), cu scenariul scris de el după nuvela În orașul Berdicev din 1934, în care a introdus și un pogrom antievreiesc ca cele pe care le-au comis grupuri anticomuniste în 1919 în alte localități din Ucraina, evocate în alte scrieri ale lui Grossman. Filmul a fost interzis cu motivația că punea prea mult accent pe pogrom, și s-a dat dispoziția să-i fie distruse toate copiile. Regizorul a fost exclus din uniunea cineaștilor și din partidul comunist, fiindu-i interzis să mai regizeze. Totuși, o copie a fost păstrată și filmul a fost prezentat în 1988.
În 1970 a ajuns în Germania de Vest Panta rhei care circula în samizdat în URSS, și a apărut la editura Posev din Frankfurt am Main a unor emigranți ruși. A apărut în mai multe limbi între 1971 și 1977.
Un prieten al lui Grossman a păstrat una din cele două copii ale manuscrisului romanului Viață și destin care nu fuseseră găsite de KGB în 1961. În 1974, prietenul a predat scriitorului disident Vladimir Voinovici manuscrisul, care a fost fotografiat pagină cu pagină pe peliculă obișnuită de cuplul de intelectuali disidenți Andrei Saharov și Elena Bonner, iar Voinovici a făcut ca acesta să ajungă la revista a unor emigranți ruși. Aceasta nu l-a publicat, dar în 1978, un alt disident a realizat microfilme de pe manuscris pentru Voinovici, care l-a făcut din nou să ajungă în Occident. În Elveția, emigranții și i-au stabilit textul pentru publicare și cartea a apărut în 1980 la editura L'Âge d'Homme din Lausanne. A rămas practic necunoscută până în 1983, când a apărut în limba franceză și a fost primită cu entuziasm de critica literară franceză.
Tot în 1980 a apărut Cartea neagră la Ierusalim.