Câinele din Baskerville (în ) este unul dintre cele patru romane polițiste scrise de Sir Arthur Conan Doyle și avându-l în rolul principal pe detectivul Sherlock Holmes. El a fost publicat inițial sub formă de serial în revista Strand Magazine în perioada august 1901 - aprilie 1902, apoi într-un volum editat de George Newnes Ltd din Anglia, în anul 1902. Ilustrațiile au fost realizate de Sidney Paget, care ilustrase și povestirile din precedentele două volume ale lui Conan Doyle.

Acțiunea romanului se petrece în mare parte în regiunea Mlaștinilor Dartmoor din comitatul Devon (aflat în partea de vest a Angliei). Cartea are ca subiect o încercare de asasinat inspirată de legenda unui înspăimântător câine diabolic.

Origini Sir Arthur Conan Doyle a scris această povestire la scurtă vreme după ce s-a întors la reședința Undershaw venind din Africa de Sud, unde a lucrat ca medic voluntar la Spitalul Langman Field Hospital din Bloemfontein în perioada Al Doilea Război al Burilor (1899-1902).

Conan Doyle nu a scris despre Sherlock Holmes timp de opt ani, având în vedere că-și ucisese personajul în povestirea "Ultima problemă" (1893). Deși acțiunea din Câinele din Baskerville are loc înainte de evenimentele din povestirea sus-menționată, peste doi ani Conan Doyle îl va aduce înapoi pe Holmes pentru totdeauna, explicând în "Casa pustie" că Holmes își înscenase propria moarte.

El a fost ajutat la conceperea intrigii de un tânăr jurnalist în vârstă de 30 de ani de la Daily Express, pe nume Bertram Fletcher Robinson (1870–1907). Ideile sale provin de la legenda lui Richard Cabell, care a fost sursa de inspirație fundamentală pentru povestirea unui câine diabolic și a unui moșier blestemat de la țară. Mormântul lui Cabell poate fi văzut în orașul Buckfastleigh din Devon.

Moșierul Richard Cabell a trăit în secolul al XVII-lea și a fost stăpânul local de la Buckfastleigh. El avea o pasiune pentru vânătoare și a fost descris în acele timpuri ca un "monstruos om rău". El și-a câștigat această reputație ca urmare, printre altele, a imoralității sale și a faptului că-și vânduse sufletul Diavolului. A circulat pe atunci un zvon că el și-a ucis soția. La 5 iulie 1677, el a murit și a fost pus să se odihnească în "mormânt", dar aceasta a fost doar începutul poveștii. În noaptea înmormântării sale a fost văzută o haită fantomatică de copoi care venea lătrând din mlaștină pentru a urla lângă mormântul lui. Începând din acea noapte, el putea fi zărit conducând haita fantomatică prin mlaștină, de obicei, în jurul datei aniversare a morții sale. Dacă haita nu ieșea la vânătoare, aceasta putea fi găsită rătăcind în jurul mormântului, unde urla și scheuna. Într-o încercare de a-i lăsa sufletul să odihnească în pace, sătenii au construit o clădire mare în jurul mormântului, și pentru a fi de două ori mai siguri au pus o lespede mare deasupra mormântului pentru a împiedica fantoma moșierului să scape.

Mai mult decât atât, folclorul din Devon include povești cu un înspăimântător câine supranatural cunoscut sub numele de Yeth hound de care Conan Doyle s-ar putea să fi auzit.

Descrierea lui Conan Doyle a domeniului Baskerville Hall a fost inspirată de o vizită la Cromer Hall în Norfolk. Unele alte elemente ale poveștii sunt produsul unei șederi la Hotelul Royal Links din West Runton, unde Conan Doyle a auzit pentru prima dată povestea lui Black Shuck - un câine fantomă din regiunea Cromer, despre care se spunea că fugea între Overstrand (aflat în partea de est) și East Runton (în partea de vest). Este de remarcat cu autoritate faptul că Baskerville Hall așa cum este văzută prima dată de Watson se aseamănă mult cu clădirea vechii școli a lui Conan Doyle, Stonyhurst College din Lancashire, când este privită de pe aleea de acces. The Oxford Sherlock Holmes, The Hound of the Baskervilles, Explanatory Notes to p. 57 at p. 180 (1993).

Rezumat Introducere

Conform analizei efectuate de Holmes a bastonului dr. Mortimer, acțiunea din acest roman se petrece în 1889 (la cinci ani după ce Mortimer primise bastonul, în 1884). Sir Charles Baskerville, baronet, este găsit zăcând mort printre arborii de tisă de pe terenul domeniului său nobiliar, Baskerville Hall. Cauza morții este considerată a fi un atac de cord. Temându-se pentru siguranța nepotului și a singurului moștenitor cunoscut al lui Sir Charles, Sir Henry Baskerville - care urma să sosească la Londra din Canada pentru a-și prelua moștenirea - dr. James Mortimer călătorește de la Devon la Londra și face apel la ajutorul lui Sherlock Holmes.

Mortimer îi explică lui Holmes și dr. Watson că se spune că familia Baskerville este afectată de un blestem. El citește o descriere a originii blestemului, așa cum o relatase un descendent al lui Hugo Baskerville, care trăise cu două secole mai înainte. În conformitate cu această relatare veche, Hugo Baskerville s-a îndrăgostit de fata unui fermier, a răpit-o și a închis-o într-un donjon. Ea a evadat în timp ce el vorbea cu prietenii lui. Beat și furios, Hugo a strigat că-și va da sufletul puterilor răului dacă va reuși să o prindă. Hugo, ajutat de prietenii săi și de ogarii săi de vânătoare, a încalecat pe cal și a început să o urmărească prin mlaștina pustie. Puțin mai târziu, Hugo și fata au fost găsiți morți. Ea murise de frică și de oboseală, în timp ce un uriaș câine fantomatic stătea peste corpul lui Hugo. Prietenii lui au ajuns la locul unde Hugo o ajunsese pe fată și l-au văzut pe câinele uriaș, cu pupilele în flăcări și cu botul roșu de sânge, smulgând bucăți din gâtul lui Hugo și dispărând apoi în noapte.

Aparent, înainte de moartea sa, Sir Charles a devenit înspăimântat de blestemul legendar și de câinele diabolic. În plus, Mortimer a dedus că baronetul aștepta pe cineva în acea seară, la gardul care împrejmuia domeniul său. Fața lui Sir Charles era contorsionată într-o expresie de groază, în timp ce urmele sale de pași sugerau că el fugea cu disperare de ceva. Se știa că inima bătrânului baronet era destul de slabă și că el planificase să meargă la Londra, a doua zi. Mortimer a spus că observase urmele de pași "ale unui câine gigantic" în apropierea corpului lui Sir Charles, fapt pe care el nu l-a dezvăluit la anchetă.

La Londra Intrigat de caz, Holmes se întâlnește cu Sir Henry, recent sosit din Canada. Sir Henry este nedumerit de un bilet anonim lăsat în camera lui de hotel din Londra, în care era avertizat să evite mlaștinile din Devon. Holmes spune că biletul a fost compus în mare parte din litere decupate din The Times, probabil într-un hotel, judecând după alte indicii. Faptul că literele erau tăiate cu o foarfecă de unghii sugera o autoare, ca și o urmă de parfum. Holmes păstrează acest ultim detaliu pentru el. Atunci când Holmes și Watson se alătură mai târziu lui Sir Henry la hotel, ei află că una din ghetele noi ale baronetului dispăruse. Nici o explicație nu poate fi găsită pentru această dispariție. thumb|300px|Fantomaticul câine negru din folclorul britanic.

Holmes întreabă dacă există și alte rude ale lui Sir Charles, în afară de Sir Henry. Mortimer îi spune că Charles a avut doi frați. Sir Henry este singurul copil al fratelui pe nume Henry, care se stabilise în Canada și-și crescuse fiul acolo. Un alt frate, Roger, era cunoscut ca fiind oaia neagră a familiei. Risipitor și parior înveterat, el a fugit în America de Sud, pentru a scăpa de creditori. Se crede că a murit singur acolo.

În ciuda avertismentului, Sir Henry insistă să meargă la Baskerville Hall. După ce Sir Henry pleacă din apartamentul detectivului din Baker Street, Holmes și doctorul Watson îl urmăresc. Ei își dau seama că acesta era urmărit și de un om cu o barbă falsă de culoare neagră aflat într-o trăsură. Holmes și Watson încep să-l urmărească pe urmăritor, dar acesta scapă; totuși, Holmes memorează numărul trăsurii. Detectivul se oprește la un birou de mesagerie și angajează un băiat, pe nume Cartwright, pentru a merge la câteva hoteluri din Londra pentru a se uita în coșurile cu hârtii din hol, în căutarea unui ziar The Times cu tăieturi.

În momentul în care a revenit la hotel, Sir Henry a observat că îi dispăruse și o altă gheată mai veche. Atunci când prima gheată dispărută (care nu era încă purtată) este descoperită înainte ca întâlnirea detectivului cu baronetul să ia sfârșit, Holmes începe să realizeze că ei trebuie să aibă de-a face cu un câine real (prin urmare, accentul este pus pe mirosul ghetei folosite). Atunci când conversația se mută la urmăritorul din trăsură, Mortimer spune că Barrymore, servitorul de la Baskerville Hall, are barbă și o telegramă este trimisă pentru a verifica dacă acesta este la postul său. Se discută apoi din nou despre moștenirea Baskerville, care se ridica la o sumă considerabilă, și se află că, în cazul morții lui Sir Henry, următorul în linie este James Desmond, un preot în vârstă, puțin interesat de avere.

La Baskerville Hall Deoarece Holmes era ocupat la Londra cu alte cazuri, s-a hotărât ca dr. Watson să-l însoțească pe Sir Henry la Baskerville Hall și să-i raporteze în detaliu detectivului prin telegrame toate constatările sale. Mai târziu în acea seară, sosesc telegrame de la Cartwright (care nu a putut să găsească ziarul decupat) și de la Baskerville Hall (unde se află aparent Barrymore) care pun capăt acestor piste de investigații. O vizită a lui John Clayton, vizitiul care a condus trăsura în care se afla omul cu barbă neagră, nu le este de prea mult ajutor. El spune că omul din trăsură s-a prezentat ca fiind Sherlock Holmes, spre surprinderea și amuzamentul adevăratului Holmes.

thumb|left|Buhaiul de baltă Mortimer, Watson și Sir Henry au plecat la Baskerville Hall în sâmbăta următoare. Baronetul este încântat să-l vadă și legătura cu pământul este clar, dar constată acosta umezită. În întreaga zonă sunt prezenți soldați, care caută un criminal evadat pe nume Selden. Barrymore și soția sa doresc să plece de la Baskerville Hall, cât de curând este posibil, iar castelul pare, în general, un loc sumbru. Watson nu prea reușește să doarmă în acea noapte și aude o femeie plângând în hohote. A doua zi dimineață, Barrymore neagă faptul că soția lui era cea care plângea, în casă aflându-se doar două femei. Watson o vede totuși pe doamna Barrymore mai târziu și observă că ea a fost, într-adevăr, cea care a plâns în noaptea trecută.

Watson discută cu șeful oficiului poștal din satul Grimpen și află că telegrama nu a fost livrată efectiv în mâinile lui Barrymore, așa că nu mai este sigur că acesta a fost la castel și nu la Londra. Pe drumul de întoarcere, Watson îl întâlnește pe Jack Stapleton, un naturalist familiarizat cu mlaștina, chiar dacă se mutase în zonă doar de doi ani. Ei aud un geamăt lugubru pe care țăranii îl atribuiau cânelui fantomatic, dar Stapleton afirmă că era probabil strigătul unui buhai de baltă sau, eventual, al unui sunet scos de mlaștină. Apoi, el fuge după un fluture din specia Cyclopides, care se mai găsea în Dartmoor până pe la 1860. Watson nu este mult timp singur pentru că Beryl Stapleton, sora lui Jack, se apropie de el. Confundându-l cu Sir Henry, ea îl avertizează să părăsească urgent acele locuri, dar schimbă imediat subiectul atunci când se întoarce fratele ei. Cei trei merg pe jos la Merripit House (casa familiei Stapleton) și, din discuție, Watson află că Stapleton a condus anterior o școală în nordul Angliei. Deși i s-a propus să ia prânzul și să vadă colecțiile lui Stapleton, Watson pleacă spre castel. Înainte de a ajunge la drumul mare, domnișoara Stapleton îl ajunge din urmă și îi spune să uite cuvintele ei de avertizare. Watson observă că fratele și sora nu prea seamănă unul cu celălalt.