Art Deco, prescurtare pentru termenul francez Arts Décoratifs, și uneori denumit doar Deco, este un stil de arte vizuale, arhitectură și design care a apărut pentru prima dată în Franța în anii 1910 (chiar înainte de Primul Război Mondial). Art Deco a influențat designul clădirilor, mobilei, bijuteriilor, modei, mașinilor, cinematografelor, trenurilor, pacheboturilor și al obiectelor de zi cu zi, precum erau aparatele de radio și aspiratoarele.
Și-a luat numele, prescurtarea pentru Arts Décoratifs, de la Exposition internationale des arts décoratifs et industriels modernes (Expoziția Internațională de Arte Moderne, Industriale și Decorative), desfășurată la Paris în 1925. A combinat stiluri moderne cu măiestrie fină și materiale prețioase. În perioada de glorie, Art Deco-ul a reprezentat luxul, exuberanța și credința în progresul social și tehnologic.
Încă de la început, Art Deco-ul a fost influențat de formele geometrice îndrăznețe ale cubismului și ale secesiunii vieneze, culorile strălucitoare ale fauvismului și ale Ballets Russes, meșteșugul actualizat al mobiliei din epoca lui Ludovic Filip I și Ludovic al XVI-lea, precum și stilurile exotice din China, Japonia, India, Persia, Egiptul antic și arta mayașă. Stilul prezenta materiale rare și scumpe, cum ar fi abanosul și fildeșul, și o măiestrie rafinată. Celebra clădire Chrysler Building și alți zgârie-nori din New York City, construiți în anii 1920 și 1930 sunt monumente realizate în stilul Art Deco.
În anii 1930, în timpul Marii Crize Economice, Art Deco-ul a devenit „mai supus.” Au apărut materiale și tehnici noi, inclusiv cromarea și folosirea oțelului inoxidabil și materialelor plastice. O formă mai elegantă a stilului, numită modernism pachebot, a apărut în anii 1930; avea forme curbate și suprafețe netede și lustruite.Renaut, Christophe and Lazé, Christophe, Les Styles de l'architecture et du mobilier (2006), Editions Jean-Paul Gisserot, pages 110–116 Art Deco-ul e unul dintre primele stiluri cu adevărat internaționale, dar dominația sa s-a încheiat odată cu începutul celui de-al doilea război mondial și cu apariția stilurilor strict funcționale și neîmpodobite ale arhitecturii moderne și stilului internațional din arhitectură, care au urmat.
Nume Art Deco-ul și-a luat numele, prescurtarea pentru arts décoratifs, de la Exposition Internationale des Arts Décoratifs et Industriels Modernes, desfășurată la Paris în 1925, chiar dacă diverse elemente importante ale stilului, care caracterizează Art Deco-ul, apăruseră deja la Paris și Bruxelles înainte de Primul Război Mondial.
Termenul arts décoratifs a fost folosit prima dată în Franța în 1858, publicat în Bulletin de la Société française de photographie."M. Cunny présente une Note sur un procédé vitro-héliographique applicable aux arts décoratifs", Bulletin de la Société française de photographie, Société française de photographie. Éditeur: Société française de photographie (Paris), 1858, Bibliothèque nationale de France, département Sciences et techniques, 8-V-1012 În 1868, ziarul Le Figaro a folosit termenul objets d'art décoratifs cu referire la obiectele pentru decoruri scenice create pentru Théâtre de l'Opéra."Enfin, dans les ateliers, on travaille à l'achèvement des objets d'art décoratifs, qui sont très nombreux", Le Figaro, Éditeur: Figaro (Paris), 1869-09-18, no. 260, Bibliothèque nationale de FranceL'Art décoratif à Limoges, La Voix de la province : Revue littéraire, artistique, agricole et commerciale, 1862, (1862/04/01 (N1)-1863/01/01 (N12)), Bibliothèque francophone multimédia de Limoges, 2013-220524, Bibliothèque nationale de FranceRevue des arts décoratifs (Paris), 1880–1902, Bibliothèque nationale de France, département Sciences et techniques, 4-V-1113 În 1875, designerilor de mobilă, de textile, bijuterii și sticlă, dar și altor meșteri, li s-a acordat oficial statutul de artiști de către guvernul francez. Ca răspuns, École royale gratuite de dessin (Școala Regală Gratuită de Design), înființată în 1766, în timpul domniei regelui Ludovic al XVI-lea, ca să pregătească artiști și artizani în meserii legate de artele plastice, a fost redenumită École nationale des arts décoratifs (Școala Națională de Arte Decorative). Și-a luat numele actual de ENSAD, acronim pentru École nationale supérieure des arts décoratifs, în 1927.
În timpul expoziției din 1925, arhitectul Le Corbusier a scris o serie de articole despre expoziție pentru revista sa L'Esprit Nouveau, cu titlul „1925 EXPO. ARTS. DÉCO.”, care au fost combinate într-o carte, L'art décoratif d'aujourd'hui (Arta Decorativă astăzi). Cartea a fost un atac spiritual asupra exceselor obiectelor colorate și fastuoase de la Expoziție; și în ideea că obiectele practice, cum ar fi mobila, nu ar trebui să aibă deloc ornamente; concluzia lui a fost că „Ornamentarea modernă nu are ornamente.”
Expresia actuală art déco nu a apărut tipărită decât în 1966, când a apărut în titlul primei expoziții moderne pe această temă, susținută de Muzeul de Arte Decorative din Paris, Les Années 25: Art déco, Bauhaus, Stijl, Esprit nouveau, care acoperea varietatea stilurilor majore din anii 1920 și 1930. Termenul art déco a fost apoi folosit într-un articol din ziarul lui Hillary Gelson din 1966 în The Times (Londra, 12 noiembrie), descriind diferitele stiluri ale expoziției.
Art Déco a câștigat notorietate ca etichetă stilistică aplicată pe scară largă în 1968, când istoricul Bevis Hillier a publicat prima carte academică importantă despre acest stil, Art Deco of the 20s and 30s. Hillier a menționat că termenul era deja folosit de comercianții de artă și citează The Times (2 noiembrie 1966) și un eseu numit Les Arts Déco în revista Elle (din noiembrie 1967) ca exemple de folosire anterioară. În 1971, Hillier a organizat o expoziție la Institutul de Arte din Minneapolis, pe care o detaliază în cartea sa despre ea, The World of Art Déco.Benton, Charlotte, Benton, Tim, Wood, Ghislaine, Art Déco dans le monde- 1910–39, 2010, Renaissance du Livre, , pages 16-17
Origini Societatea Artiștilor Decoratori (1901–1913) Apariția Art Deco-ului a fost strâns legată de creșterea statutului artiștilor decoratori, care până la sfârșitul secolului al XIX-lea erau considerați pur și simplu artizani. Termenul arts décoratifs a fost inventat în 1875, dându-le designerilor de mobilă, textile și alte arte decorative statutul oficial. Société des artistes décorateurs (Societatea Artiștilor Decoratori), sau SAD, a fost fondată în 1901, iar artiștilor decoratori li s-au acordat aceleași drepturi de autor ca ale pictorilor și sculptorilor. O mișcare similară s-a dezvoltat în Italia. Prima expoziție internațională dedicată în întregime artelor decorative, Prima Esposizione Internazionale d'Arte Decorativa Moderna, a avut loc la Torino în 1902. Au fost înființate la Paris mai multe reviste noi dedicate artelor decorative, inclusiv Arts et décoration și L'Art décoratif moderne. Secțiunile de artă decorativă au fost introduse în saloanele anuale ale Sociéte des artistes français, iar mai târziu în Salon d'Automne. Naționalismul francez a jucat, de asemenea, un rol în renașterea artelor decorative; designerii francezi s-au simțit provocați de exporturile în creștere de mobilă germană mai ieftină. În 1911, SAD a propus organizarea unei noi expoziții internaționale majore de artă decorativă în 1912. Nu erau permise copii ale stilurilor vechi; numai lucrări moderne. Expoziția a fost amânată până în 1914, apoi, din cauza războiului, amânată până în 1925, când și-a dat numele întregii familii de stiluri cunoscute ca „Déco”.
Magazinele pariziene și designerii de modă au jucat, de asemenea, un rol important în ascensiunea Art Deco-ului. Întreprinderi înființate ca firma producătoare de arginterie Christofle, designerul de sticlă René Lalique și bijutierii Louis Cartier și Boucheron, care au început să creeze produse în stiluri mai moderne.Metropolitan Review, Volume 2, Metropolitan Press Publications, 1989, p. 8Campbell, Gordon, The Grove Encyclopedia of Decorative Arts, Oxford University Press, USA, 9 Nov 2006, pp. 42 (Vera), 43 (Cartier), 243 (Christofle), 15, 515, 527 (Lalique), 13, 134 (Boucheron), Începând cu 1900, magazinele universale recrutau artiști decoratori ca să lucreze în studiourile lor de design. Decorarea Salonului d'Automne din 1912 fusese încredințată magazinului universal Printemps.Campbell, Gordon, The Grove Encyclopedia of Decorative Arts, Oxford University Press, USA, 9 Nov 2006, pp. 42-43 În același an, Printemps și-a creat propriul atelier numit Primavera. Până în 1920, Primavera avea mai mult de trei sute de artiști. Stilurile au variat de la versiunile actualizate ale stilurilor de mobilă Ludovic al XIV-lea, Ludovic al XVI-lea și, în special, Ludovic-Filip, realizate de Louis Süe și atelierul Primavera, până la forme mai moderne în atelierul magazinului universal Au Louvre. Alți designeri, printre care Émile-Jacques Ruhlmann și Paul Follot, au refuzat să folosească producția în serie și au insistat ca fiecare piesă să fie realizată individual manual. Stilul Art Deco timpuriu folosea materiale luxoase și exotice, cum ar fi abanos, fildeș și mătase, culori foarte intense și motive stilizate, în special coșuri și buchete de flori în toate culorile, creând un aspect modernist.Laurent, Stephane, "L'artiste décorateur", în Art Deco, 1910–1939 de Charlotte Benton, Tim Benton and Ghislain Wood (2002), Renaissance du Livre, paginile 165–171
Secesiunea vieneză și Wiener Werkstätte (1905–1911) Arhitecții secesiunii vieneze (formată în 1897), în special Josef Hoffmann, au avut o influență notabilă asupra Art Deco-ului. Palatul său Stoclet din Bruxelles (1905-1911), a fost un prototip al stilului Art Deco, cu volume geometrice, simetrie, linii drepte, beton acoperit cu plăci de marmură, ornamente sculptate fin și interioare fastuoase, inclusiv frize de mozaic făcute de Gustav Klimt. Hoffmann a fost, de asemenea, un fondator al Wiener Werkstätte-ului (1903–1932), o asociație de artizani și designeri de interior care lucrau în noul stil. Acesta a devenit un model pentru Compagnie des arts français, creată în 1919, care i-a reunit pe André Mare și Louis Süe, primii designeri și decoratori francezi Art Deco.Texier, Simon, Art Déco (2019), pg. 5-7
Materiale și tehnologii noi Noile materiale și tehnologii, în special betonul armat, au fost cheia dezvoltării Art Deco-ului. Prima casă de beton a fost construită în 1853 suburbia Parisului de François Coignet. În 1877, Joseph Monier a introdus ideea întăririi betonului cu o plasă de tije de fier în formă de grătar. În 1893 Auguste Perret a construit primul garaj din beton la Paris, apoi o clădire de apartamente, o casă, și mai târziu, în 1913, Théâtre des Champs-Élysées. Teatrul a fost descris de un critic ca fiind „zeppelinul de pe Avenue Montaigne”, o presupusă influență germanică, copiată de la secesiunea vieneză. Ulterior, majoritatea clădirilor Art Deco au fost construite din beton armat, ceea ce a dat o mai mare libertate de formă și mai puțină nevoie de stâlpi și coloane de armare. Perret a fost, de asemenea, un pionier în acoperirea betonului cu plăci ceramice, atât pentru protecție, cât și pentru decor. Arhitectul Le Corbusier a învățat prima dată folosirea betonului armat, în timp ce lucra ca desenator în studioul lui Perret.
Alte tehnologii noi care au fost importante pentru Art Deco au fost metode noi de producere a sticlei, care o făcea mai puțin costisitoare și permitea crearea de ferestre mult mai mari și mai rezistente, precum și producerea în masă a aluminiului, care a fost folosit pentru construire și rame de geamuri, și mai târziu, de către Corbusier și de alții, pentru mobilă ușoară.
Théâtre des Champs-Élysées (1910–1913)