Revolta de pe Bounty

thumb|320px|Marinarii răsculați gonindu-l pe lt. Bligh și pe unii ofițeri și membri ai echipajului de pe HMS Bounty la 29 aprilie 1789. De Robert Dodd Revolta de pe Bounty a avut loc la bordul navei marinei britanice la 28 aprilie 1789, și a fost apoi popularizată și amintită de mai multe cărți, filme, cântece populare, dintre care multe au modificat semnificativ evenimentele. Revolta a fost condusă de împotriva ofițerului comandant, William Bligh. Conform majorității relatărilor, marinarii au fost atrași de perspectiva unei vieți idilice pe insula Tahiti din Pacific și au fost indignați de presupusa cruzime a căpitanului lor.

Optsprezece răsculați l-au izgonit pe căpitanul Bligh și pe majoritatea celor loiali lui pe o ambarcațiune mică. Răsculații s-au stabilit apoi în 1789, unii în Tahiti în 1789 alții pe insula Pitcairn, împreună cu băștinașii cu care se împrieteniseră. Vasul Bounty a fost ars pentru a evita detectarea și a preveni dezertarea. Descendenții unora dintre răsculați încă mai trăiesc pe Pitcairn.

După ce Bligh și echipajul său de 18 oameni au efectuat o călătorie lungă și plina de evenimente în mica ambarcațiune, spre Timor în Indiile Orientale Olandeze, el s-a întors în Anglia și a raportat revolta.

Bounty și expediția din 1787 Nava Majestății Sale (în , HMS) Bounty și-a început cariera sub numele de vasul carbonifer Bethia, o corabie cu vele relativ mică, construită în 1784 la șantierele navale Blaydes din Hull. Ulterior, ea a fost achiziționată de Marina Regală în schimbul a 2.600 de lire la 26 mai 1787, recondiționată și rebotezată Bounty. Bligh a fost numit locotenent comandant al navei Bounty la 16 august 1787, la vârsta de 32 de ani, după o carieră în care fusese și navigator pe vasul în timpul celei de-a treia călătorii a lui James Cook (1776–1779).

Vasul fusese achiziționat de Marina Regală în scopul unei singure misiuni experimentale: urma să se deplaseze în Tahiti, să culeagă arbori de pâine și să-i transporte în Indiile Occidentale în speranța că vor fi acomodați acolo și că vor deveni o sursă ieftină de hrană pentru sclavi. Experimentul a fost propus de Sir Joseph Banks, care l-a recomandat pe Bligh pentru funcția de comandant, și a fost promovat printr-un premiu oferit de Royal Society. Tot Banks, la acea vreme director neoficial al , l-a recomandat pe Bligh.

În iunie 1787, Bounty a fost recondiționată la . Cabina cea mare a căpitanului a fost transformată pentru a depozita ghivecele cu arbori de pâine, iar puntea superioară a fost prevăzută cu grilaje; podeaua a fost prevăzută cu un chenar de plumb care să recapteze apa utilizată pentru udarea plantelor. Bligh a primit o cabină mică lângă cele ale echipajului și ale ofițerilor.

Călătoria spre Tahiti și sosirea acolo La 23 decembrie 1787, Bounty a ridicat pânzele din portul către Tahiti cu un echipaj de 46 de persoane. Vreme de o lună, s-a încercat să se ocolească Capul Horn, dar vremea neprielnică a împiedicat aceasta. Bligh a ordonat întoarcerea ei și s-a îndreptat spre est, a ocolit Capul Bunei Speranțe și a traversat Oceanul Indian. În această călătorie, Bligh l-a degradat pe navigatorul navei, John Fryer, înlocuindu-l cu Fletcher Christian. Această faptă a dus la deteriorarea gravă a relațiilor dintre Bligh și Fryer, Fryer afirmând mai târziu că acțiunea lui Bligh a fost una pe motive personale. Bounty a ajuns în Tahiti la 26 octombrie 1788, după zece luni petrecute pe mare.

Bligh și echipajul său au petrecut cinci luni în Tahiti, pe atunci denumit „Otaheite”, culegând și pregătind în total 1.015 arbori de pâine. Bligh a permis echipajului să locuiască pe mal și să îngrijească plantele culese, iar aceștia s-au integrat în cultura și obiceiurile tahitienilor. Mulți dintre marinari și unii dintre „tinerii domni” s-au tatuat și ei conform obiceiului locului. Ajutorul de navigator Fletcher Christian s-a căsătorit cu tahitiana Maimiti. S-a spus și despre alți ofițeri și marinari de pe Bounty că ar fi stabilit „legături” cu femeile băștinașe.

Bligh nu a fost surprins de relațiile bune ale echipajului său cu tahitienii. El a trecut în jurnal următoarea analiză:

Escaladarea tensiunilor În pofida atmosferei generale de relaxare, relațiile între Bligh și oamenii săi, îndeosebi cele între Bligh și Christian, au continuat să se deterioreze. Christian era umilit constant de către căpitan—adesea în fața echipajului și a băștinașilor tahitieni—acuzat de lene (pe drept și pe nedrept),Hough, pp. 122–25 iar cei a căror neglijență a dus la pierderea sau la furtul echipamentului erau aspru pedepsiți.Alexander, pp. 115–120 Biciuirile, rareori aplicate în călătoria până acolo, au devenit acum ceva obișnuit; ca urmare, marinarii Millward, Muspratt și Churchill au dezertat. Ei au fost prinși rapid și, în urma unei percheziții a obiectelor lor, s-a găsit o listă de nume pe care se aflau cele ale lui Christian și Heywood. Bligh le-a arătat-o celor doi și i-a acuzat de complicitate la dezertare, ceea ce ei au negat; fără alte mărturii și dovezi, însă, Bligh nu a putut lua măsuri împotriva lor.

Cum se apropia data plecării, ieșirile lui Bligh împotriva ofițerilor săi s-au înmulțit.Alexander, pp. 124–25 Un martor a relatat că „a oricui era vina pentru ceva, dl. Christian era cu siguranță cel care primea pedeapsa.”Hough, p. 132 Tensiunile între marinari s-au acutizat, aceștia având în față perspectiva unei lungi și periculoase călătorii care avea să-i ducă prin , experiență ce avea să fie urmată de multe luni de greutăți. Bligh era nerăbdător să plece dar, așa cum scrie Hough, „nu a anticipat reacția tovarășilor lui la greutățile și austeritatea vieții pe mare ... după cinci luni de relaxare și hedonism în Tahiti”.Hough, p. 128 La 5 aprilie, Bounty a ridicat ancora și a plecat pe mare cu toată încărcătura de arbori de pâine.

Revolta La 28 aprilie 1789, la circa vest de Tahiti, a izbucnit revolta. Fletcher Christian se gândea în dimineața aceea să-și facă o plută și să părăsească nava vâslind 30 de mile marine (50km) până la insula aflată în apropiere. Până la urmă însă, el s-a hotărât să pătrundă împreună cu mai mulți susținători ai lui în cabina lui Bligh, ținută de acesta permanent descuiată. Ei l-au trezit pe căpitan și l-au îmbrâncit pe punte îmbrăcat în cămașă de noapte, unde a fost păzit de Christian cu baioneta. Când Bligh l-a rugat pe Christian să fie rezonabil, Christian i-a răspuns doar: „sunt în infern, sunt în infern!” Deși s-au auzit cuvinte grele și amenințări din ambele tabere, vasul a fost cucerit fără vărsare de sânge și aparent fără opoziție violentă din partea loialiștilor, cu excepția lui Bligh. Din cei 42 de oameni de la bord, în afară de Bligh și Christian, 18 s-au alăturat revoltei, doi au rămas pasivi, iar 22 au rămas loiali lui Bligh.

Răsculații i-au pus pe Bligh, pe navigatorul vasului, doi marinari, ajutorul medicului (Ledward) și funcționarul vasului în barcazul lui Bounty. Alți câțiva au preferat să se alăture lui Bligh în loc să rămână la bord, deoarece știau că cei ce rămâneau la bord aveau să fie considerați de jure revoltați conform .

Călătoria lui Bligh thumb|right|William Bligh în 1814, cu mulți ani după evenimentele descrise aici. În total, 18 membri loiali ai echipajului s-au aflat alături de Bligh în barcă; alți patru loialiști au fost forțați să rămână cu răsculații. Revolta a avut loc la circa 30 de mile marine (56 km) de Tofua (Bligh a scris Tofoa). Bligh și marinarii săi au încercat să acosteze acolo (într-un golf pe care l-au botezat „Golful Criminalilor”) pentru a-și completa proviziile. Singura pierdere omenească în această călătorie a fost marinarul John Norton, care a fost omorât cu pietre de unii băștinași de pe Tofua.

Bligh a navigat apoi pe barca deschisă, de 7 m timp de 47 de zile până în Timor în Indiile Orientale Olandeze. Echipat cu un sextant și cu un ceas de buzunar și fără hartă sau busolă, el a înregistrat distanța ca fiind de 3.618 mile marine (6.710 km). A fost fugărit de canibali în ceea ce azi se numește Bligh Water, Fiji și a trecut prin strâmtoarea Torres pe drum, acostând la Kupang, Timor la 14 iunie. La scurt timp după sosirea în Timor, au murit bucătarul și botanistul. Alți trei marinari au murit în lunile următoare.

Locotenentul Bligh s-a întors în Marea Britanie și a raportat revolta Amiralității la 15 martie 1790, după 2 ani și 2 luni și jumătate de când a plecat din Anglia.

Răsculații în Tahiti Între timp, marinarii revoltați au navigat către insula Tubuai unde au încercat să se stabilească. După trei luni în care au fost constant atacați de băștinași, ei s-au întors în Tahiti. Doisprezece dintre răsculați și patru loialiști care nu au fost lăsați să-l însoțească pe Bligh au rămas acolo, sperând că Marina Regală nu-i va găsi pentru a-i da pe mâna justiției.

Doi dintre răsculați au murit în Tahiti între 1789 și 1790. Matthew Thompson l-a împușcat pe Charles Churchill și a fost apoi lapidat de familia tahitiană a lui Churchill într-un act de răzbunare.

Ultima călătorie a Pandorei HMS Pandora, sub comanda căpitanului Edward Edwards, a fost trimis la 7 noiembrie 1790 să caute vasul Bounty și pe răsculați. Pandora avea echipaj dublu, deoarece se aștepta ca restul oamenilor să activeze pe Bounty după recuperarea ei de la marinarii care au deturnat-o.

Pandora a ajuns în Tahiti la 23 martie 1791. Patru dintre cei de pe Bounty au venit la bordul Pandorei la scurt timp după sosirea sa, și încă zece au fost arestați în câteva săptămâni. Acești paisprezece, atât răsculații cât și loialiștii sechestrați, au fost închiși într-o celulă improvizată pe puntea vasului Pandora, pe care au poreclit-o în glumă „Cutia Pandorei”.

La 8 mai 1791, Pandora a plecat din Tahiti, colindând timp de trei luni insulele de la vest de Tahiti în căutarea vasului Bounty și a restului răsculaților, găsind doar resturi plutitoare (inclusiv câteva vergi și o curte pe Insula Palmerston). Deplasându-se spre vest prin strâmtoarea Torres, Pandora a naufragiat pe un recif de corali (parte a Marii Bariere de Corali) la 29 august 1791. Vasul s-a scufundat a doua zi, scufundare soldată cu moartea a 31 de membri ai echipajului și patru dintre prizonieri (Skinner, Sumner, Stewart și Hillbrandt). Restul de 89 de marinari și zece prizonieri (eliberați în ultimul moment din cușca lor de William Moulter, ajutorul ofițerului de logistică de pe Pandora) s-au adunat în patru bărci mici și s-au îndreptat spre Timor, într-o călătorie similară celei a lui Bligh. Ei au sosit în Timor la 16 septembrie 1791.

Procesele de la curtea marțială După ce au fost repatriați în Marea Britanie, cei zece prizonieri rămași în viață au fost judecați de un tribunal militar naval. În timpul procesului, s-a dat mare importanță pe oamenii care au fost văzuți ținând arme în momentele critice ale revoltei, întrucât conform Legilor de Război, dacă cineva rămâne pasiv în momentul în care poate împiedica o revoltă, este considerat la fel de vinovat ca cei care au organizat-o. În sentința dată la 18 septembrie 1792, patru oameni identificați de Bligh ca fiind nevinovați au fost achitați. Doi au fost găsiți vinovați, dar au fost grațiați; unul dintre aceștia a fost Peter Heywood, care a ajuns el însuși căpitan de vas; al doilea a fost James Morrison care și-a continuat și el cariera navală și a murit pe mare. Altuia i s-a comutat sentința din cauza unei tehnicalități legale, după care a fost și el grațiat. Ceilalți trei au fost condamnați și au fost spânzurați la bordul vasului HMS Brunswick la 29 octombrie 1792. În alte procese, atât Bligh cât și Edwards au fost judecați de o curte marțială pentru pierderea vasului (procedură declanșată automat conform legislației maritime britanice, și care nu indică vreo anume suspiciune de vinovăție). Ambii au fost achitați.