Bătălia de la Chancellorsville a fost o mare bătălie a Războiului Civil American, dată între 30 aprilie și 6 mai 1863, în comitatul Spotsylvania, Virginia, lângă satul Chancellorsville, în zona dintre acesta și Fredericksburg. Bătălia s-a dat între Armata Potomacului, unionistă, condusă de general-maior Joseph Hooker și o armată de două ori mai mică, Armata Virginiei de Nord condusă de generalul confederat Robert E. Lee. Este cunoscută drept „bătălia perfectă” a lui LeeDupuy, p. 261. datorită manevrei riscante, dar reușite, de divizare a armatei sale în prezența unei forțe inamice mult mai mari. Curajul lui Lee și comportamentul slab al lui Hooker în luptă au avut ca efect o semnificativă înfrângere pentru Uniune. Victoria confederată a fost temperată de rănirea mortală a generalului-locotenent Thomas J. "Stonewall" Jackson din cauza focului propriei armate, pierdere pe care Lee a asemuit-o cu „pierderea brațului meu drept”.
Campania de la Chancellorsville a început cu traversarea râului Rappahannock de către armata unionistă în dimineața zilei de 27 aprilie 1863. Trecând râul Rapidan prin Germanna și Ely's Fords, federalii s-au concentrat lângă Chancellorsville în zilele de 30 aprilie și 1 mai. Luptele grele au început în ziua de 1 mai și au luat sfârșit doar când forțele unioniste s-au retras dincolo de râu în noaptea de 5–6 mai.
Context Pe teatrul răsăritean din Războiul Civil American, planul ofensiv de bază al unioniștilor fusese cel de a avansa către capitala confederată, Richmond, Virginia. În primii doi ani de război, s-au efectuat patru tentative majore care au eșuat: prima s-a împotmolit la doar câțiva kilometri de Washington, D.C., în prima bătălie de pe Bull Run în iulie 1861, Campania din Peninsulă condusă de general-maior George B. McClellan a avut o abordare parțial maritimă, debarcând Armata Potomacului în Peninsula Virginia în primăvara lui 1862 apropiindu-se la de Richmond înainte de a fi obligați să se retragă de generalul Robert E. Lee în Bătăliile celor Șapte Zile; în vara aceluiași an, general-maior John Pope, în fruntea Armatei Virginiei, a fost învins în a doua bătălie de la Bull Run; în decembrie 1862, general-maior Ambrose Burnside a preluat comanda Armatei Potomacului și a încercat să ajungă la Richmond prin Fredericksburg, Virginia, unde a fost învins la bătălia de la Fredericksburg. (această serie de înfrângeri ale Uniunii a fost întreruptă în septembrie 1862 când Lee a înaintat prin Maryland, dar armata sa a fost învinsă de McClellan în bătălia de la Antietam, înfrângere care însă nu a pus în pericol Richmondul.)
În ianuarie 1863, odată cu creșterea numărului dezertărilor și cu prăbușirea moralului, Burnside s-a hotărât să efectueze o epurare în masă a conducerii Armatei Potomacului, eliminând mai mulți generali pe care el îi considera răspunzători pentru dezastrul de la Fredericksburg.Hansen, p. 291. În realitate, el nu avea autoritatea să demită pe nimeni fără aprobarea Congresului. Epurarea lui Burnside, așa cum era de anticipat, nu s-a realizat, și Burnside și-a dat demisia de la comanda Armatei Potomacului. El s-a oferit să se retragă definitiv din armată, dar Abraham Lincoln l-a convins să rămână, transferându-l la comanda departamentului Ohio.
După plecarea lui Burnside, general-maiorul William B. Franklin a plecat și el. Franklin fusese un susținător al lui George McClellan și a refuzat să lupte sub comanda lui Hooker, deoarece îi era personal antipatic și pentru că îi era inferior în grad. General-maiorul Edwin Sumner s-a retras din cauza vârstei (avea 65 de ani) și a problemelor de sănătate. A fost numit la comanda unei armate din Missouri, dar a murit înainte de a ajunge acolo. Generalul de brigadă Daniel Butterfield a fost adus de la comanda V Corps și a fost numit șef al statului major al lui Hooker.
Abraham Lincoln era convins că obiectivul cel mai potrivit pentru armata sa era de fapt armata lui Robert E. Lee, și nu cucerirea vreunui reper geografic, cum ar fi capitala Confederației,Furgurson, p. 63. dar și el și generalii săi știau că cea mai sigură cale de a-l atrage pe Lee într-o bătălie decisivă era de a amenința capitala. Lincoln a încercat acest lucru în 1863 pentru o a cincea oară cu un nou general, gen.-mr. Joseph Hooker, care avea o reputație de om agresiv și care se comportase bine în posturile anterioare.
Hooker a demarat o reorganizare a armatei, eliminând sistemul lui Burnside cu câteva mari divizii, pe care Hooker îl considera greoi.Sears, p. 63. A transformat cavaleria într-un corp separat, sub comanda generalului de brigadă George Stoneman (care comandase Corpul III la Fredericksburg), și a avut grijă să se asigure că soldații sunt bine aprovizionați, domeniu neglijat de Burnside. Fostul comandant al armatei a fost trimis împreună cu fostul său Corp IX pe teatrul de operațiuni din vest.
Campania Chancellorsville avea șansa de a fi una dintre cele mai dezechilibrate confruntări ale războiului. La începutul campaniei, armata unionistă avea o forță combatantă efectivă de 133.868 de oameni pe câmpul de luptă; armata confederată număra mai puțin de 60.892.Eicher, p. 475 Mai mult, forțele unioniste erau mult mai bine aprovizionate și odihnite după câteva luni de inactivitate. Forțele lui Lee, pe de altă parte, erau prost aprovizionate și împrăștiate prin tot statul Virginia. Circa 15.000 de oameni din Primul Corp al Armatei Virginiei de Nord, sub comanda gen.-lt. James Longstreet, fuseseră detașați și postați lângă Norfolk pentru a bloca o potențială incursiune a trupelor federale de la Fort Monroe și Newport News pe peninsulă, precum și a celor de la Norfolk și Suffolk, către Richmond.Sears, p. 94. În lumina inactivității prelungite a armatei nordiste, spre sfârșitul lui martie, scopul principal al lui Longstreet devenise cel de a fi noul comisar al Armatei Virginiei de Nord, ceea ce presupunea rechiziția de provizii pentru forțele lui Lee de la fermierii din Carolina de Nord și Virginia.Sears, p. 95. Ca urmare, cele două divizii ale gen.-mr. John Bell Hood și ale generalului de brigadă George Pickett se aflau la distanță de armata lui Lee și le-ar fi luat cel puțin o săptămână să facă joncțiunea cu ea în caz de urgență. După o campanie de aproape un an, cea mai mare greșeală a lui Lee a fost să lase aceste trupe să se îndepărteze de controlul său imediat. Deși spera să se poată baza pe ele, aceste trupe nu aveau să ajungă la timp pentru a ajuta armata sa.
Și mai important, lupta a început cu armata unionistă având un plan de bătaie superior eforturilor anterioare ale comandanților Armatei Potomacului. Completa reorganizare a Biroului de Informații Militare, comandat de colonelul G. H. Sharpe, a însemnat că pentru prima oară comandantul armatei avea o estimare mult mai bună a trupelor Armatei Virginiei de Nord a lui Lee, a organizării lor și a locului unde se află. Pe lângă folosirea surselor clasice de informații (interogarea prizonierilor, dezertorilor, sclavilor fugari și refugiaților), biroul coordona pentru prima oară informații din alte surse, printre care operațiuni de recunoaștere ale infanteriei și cavaleriei, posturi de semnalizare și un corp ce se ocupa cu observații aeriene din balon.Sears, pp. 68-70, 100-101. Armata Potomacului a reușit să-și asigure serviciile așa-zisului „profesor de aeronautică” Thaddeus S. C. Lowe și al celor două aerostate cu hidrogen Washington și Eagle, care se înălțau regulat la altitudini de cel puțin pentru a observa pozițiile lui Lee. Col. Sharpe a recrutat și iscoade din rândul armatei și spioni din rândul populației locale pentru a infiltra armata lui Lee și a raporta direct biroului de informații.Sears, pp. 68-70. Noul serviciu i-a oferit lui Hooker o estimare mult mai exactă a dimensiunii forței cu care se confrunta armata sa decât supraestimările hazardate ale lui Allan Pinkerton și a agenției sale de detectivi date general-maiorului George B. McClellan pe când se afla el la comandă. Înarmat cu informații mai realiste, Hooker putea plănui un atac prin învăluire care, spera el, urma să evite vărsarea de sânge cauzată de atacurile frontale, trăsături distinctive ale bătăliilor de la Antietam și, mai recent, Fredericksburg.
Armata a plecat din cantonamentul său de iarnă de lângă Fredericksburg, de unde se afla direct în fața lui Lee, pe celălalt mal al râului Rappahannock. Hooker a plănuit o dublă învăluire a forțelor lui Lee, trimițând patru corpuri de armată într-un marș secret către nord-vest, virând spre sud pentru a trece râurile Rappahannock și Rapidan, apoi către est, lovindu-l pe Lee din spate. Restul corpurilor avea să-l atace frontal pe Lee prin Fredericksburg. Între timp, circa 7.500 cavaleriști ai generalului George Stoneman urmau să efectueze un raid în adâncime, către ariergarda confederată, distrugând depozitele de provizii de-a lungul căii ferate dintre capitala confederată Richmond și Fredericksburg, ceea ce ar fi tăiat liniile de aprovizionare și comunicație ale lui Lee. Acest plan îndrăzneț și agresiv a rămas cunoscut sub numele de Raidul lui Stoneman.
La 27–28 aprilie, cele patru corpuri de armată ale Armatei Potomacului au traversat râurile Rappahannock și Rapidan prin mai multe locuri, majoritatea în apropierea confluenței celor două, lângă cătunul Chancellorsville, care era compus din conacul familiei Frances Chancellor și câteva alte căsuțe, la intersecția dintre bariera Orange și Orange Plank Road. Între timp, a doua forță de peste 30.000 de oameni, conduși de general-maiorul John Sedgwick, a traversat Rappahannockul la Fredericksburg, iar cavaleria lui Stoneman și-a început deplasarea către ariergarda lui Lee. La sud de Rapidan se afla o pădure deasă denumită de localnici Wilderness („sălbăticia”). Zona fusese înainte o pădure de foioase deschisă, dar în perioada colonială copacii fuseseră tăiați treptat pentru a obține cărbuni pentru turnătoriile de fontă. Când aprovizionarea cu lemne a fost întreruptă, turnătoriile au fost abandonate și pădurea crescuse din nou, formând desișuri de tufe, plante agățătoare și arbuști. Turnătoria Catherine, abandonată în anii 1840s, fusese recent reactivată pentru a produce fier în sprijinul efortului de război confederat.Sears, p. 132. Hooker nu credea că trupele de cavalerie ar fi eficiente în „sălbăticie”, și a plasat acolo doar câteva regimente. Cavaleria confederată condusă de gen.-mr. J.E.B. Stuart avea să joace un rol important în campania ce avea să urmeze oferindu-i lui Lee un flux constant de informații, împiedicând parvenirea de informații similare lui Hooker din partea cavaleriei sale.Sears, p. 191.
Până la 1 mai, Hooker avea circa 70.000 de oameni concentrați în Chancellorsville și în preajma sa. Din cartierul său general de la Fredericksburg, Lee a hotărât să încalce unul din Principiile Războiului general acceptate și să-și divizeze forța în fața unei armate superioare, în speranța că acțiunea agresivă îi va permite să atace și să învingă o parte din armata lui Hooker înainte ca ea să fie concentrată împotriva lui. El a lăsat în urmă o brigadă condusă de William Barksdale pe înălțimile Marye bine fortificate și o divizie de 12.000 de oameni condusă de general-maior Jubal A. Early, pe dealul Prospect pentru a rezista oricărei înaintări a trupelor lui Sedgwick, și i-a ordonat lui Stonewall Jackson să se deplaseze către vest și să facă joncțiunea cu general-maior Richard H. Anderson, adunând 40.000 de oameni împotriva lui Hooker la Chancellorsville. Din fericire pentru confederați, ceața deasă de pe Rappahannock a mascat unele din aceste manevre către vest și Sedgwick a decis să aștepte până când va putea determina care sunt intențiile inamicului.Salmon, pp. 176-77.
Desfășurarea bătăliei 1–2 mai