350px|thumb|Palatul princiar din Monaco Palatul princiar din Monaco este reședința oficială a prințului de Monaco. Construit în 1191 ca o fortăreață genoveză, palatul a fost bombardat și asediat de numeroase puteri străine, în timpul lungii și adesea dramaticei sale istorii. De la sfârșitul secolului XIII, a fost fortăreață și casă pentru familia Grimaldi, prima care l-a cucerit în 1297. Cei din familia Grimaldi au condus la început regiunea ca lorzi feudali, apoi din secolul XVII ca prinți suverani, dar puterea lor a rezultat adesea din înțelegeri fragile cu vecinii lor mai mari și mai puternici.
Astfel, în timp ce alți suverani europeni construiau palate luxoase, moderne, renascentiste sau în stil baroc, politica și bunul simț au cerut ca palatul conducătorilor din Monaco să fie fortificat. Această cerință unică, într-un stadiu târziu al istoriei, a făcut din palatul de Monaco unul dintre cele mai neobișnuite din Europa. În mod ironic, când fortificațiile lui au fost în sfârșit destinse, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a fost cucerit de către francezi și lăsat fără bogățiile sale, și a căzut în declin, în timp ce familia Grimaldi a fost exilată pentru o perioadă de peste 20 de ani.
Felul în care familia Grimaldi a ocupat acest palat a fost de asemenea ceva neobișnuit. Spre deosebire de celelalte familii suverane din Europa, absența altor palate și domenii, i-a determinat pe cei din familia Grimaldi să folosească aceeași reședință pentru mai mult de șapte secole. Astfel, averile și politica lor sunt reflectate direct de evoluția palatului. Cei din familii precum Romanov, Bourbon și Habsburg au putut și chiar au construit palate complet noi. În acest timp, tot ce au putut realiza cei din familia Grimaldi, atunci când s-au bucurat de noroc sau au dorit o schimbare, a fost să construiască un turn sau o aripă, sau, așa cum s-a întâmplat mai des, să reconstruiască o parte a palatului. Palatul Princiar reflectă instoria, nu doar a Monaco-ului, dar și a familiei care în 1997 a celebrat 700 de ani de domnie în același palat. În timpul secolului IXX și începutul secolului XX, palatul și proprietarii lui au devenit simboluri ale strălucirii și decadenței puțin riscante care erau asociate cu Monte Carlo și cu Riviera Franceză. Eleganța și teatralitatea au devenit realitate când starul de film american Grace Kelly a ajuns castelană a palatului în 1956. În secolul XXI, palatul a rămas reședința actualului Prinț de Monaco. 300px|thumb|Armele (emblema) Printului de Monaco. Suporterii il reprezinta pe Francois Grimaldi, care, potrivit legendei, in 1297, a cucerit fortareata deghizat in calugar. Palatul princiar 300px|thumb|Ilustrația 3: A: Intrare; B, C: Apartamente oficiale, loggia dubla, scarile potcoava; D: Capela; E: Piscina, F: Turnul “Toti Sfintii”; G: Serravalle H: Turnul Sud; K: Turnul Mijlociu; M: Turnul St Mary; N: Birouri administrative etc. 350px|thumb|Ilustrația 4: In 1890, Palatul princiar era un amestec de fatade clasice si fortificatii medievale. Datorita dezvoltarii moderne a Monte Carlo-ului si a cresterii vegetatiei, aceasta vedere asupra palatului este ascunsa astazi Palatul este un amestec de stiluri arhitecturale, cu origini străvechi, indicate de lipsa simetriei. Înainte de a evalua arhitectura, aripile și blocurile trebuie observate separat. Fațada principală apare ca o terasă în stilul Palatelor renascentiste, datând din perioade diferite ale Renascentismului (ilustrațiile 1 și 12) care, chiar dacă formează doar un palat, este exact ceea ce se vede. Aripile sunt unite totuși prin parterul lor. Această arhitectură renascentistă pare să mascheze fortficatiile timpurii, ale căror turnuri se ridică în spatele diferitelor fațade clasice. Aceste turnuri- multe îmbogățite cu creneluri - au fost în mare parte reconstruite în secolul IXX. În partea din spate a palatului, fortificațiile medievale par a fi neatinse de timp (ilustrația 4). O armonie arhitecturală mai mare a fost realizată în Curtea de Onoare în jurul căreia a fost construit palatul. Aici, două treimi din arcadele deschise, cu fresci, servesc atât ca și ca balcon ceremonial pentru aparițiile prințului și intrare de stat cât și ca și coridor de legătură cu camerele palatului.
Cele mai notabile dintre multele camere sunt apartamentele statale. Acestea au fost făcute începând din secolul XVI, și au fost gândite într-un stil că acela din Versailles în timpul secolului XVIII. În secolul IXX și din nou în decursul secolului XX, s-au restaurat la scară mare camerele de stat, consolidând stilul secolului XVIII, cel care predomină astăzi. Concepută ca o anfiladă și ca un drum ceremonial spre Sala tronului, calea procesiunii începe cu scări externe în formă de potcoavă care merg din Curtea de onoare până la Galeria deschisă cunoscută ca și Galeria lui Hercule. De aici musafirii intră în Galeria Oglinzilor, un hol lung inspirat din Coridorul oglinzilor și Versailles. Această galerie duce la prima cameră oficială, Camera Ofițerului, unde musafirii sunt felicitați de curtea oficială înaintea unei audiențe cu prințul în Sala tronului. Din coridorul ofițerului, anfilada se continuă cu Camera albastră. Această încăpere est decorată cu brocarde albastre, cu portrete ale familiei Grimaldi agățate și candelabre din sticlă Murano. Următoarea încăpere, cea mai mare dintre cele oficiale, este Camera tronului. Tavanul și frescele au fost executate de Orazio de Ferari și descriu capitularea lui Alexandru cel Mare. Tronul, în stilul imperial, este poziționat pe un podium, sub un baldachin de mătase roșie, acoperit de o coroană aurită. Podelele sunt din marmură de Carrara. Toate ceremoniile oficiale au fost ținute în această cameră până în secolul XVI.
Celalalte camere oficiale includ Camera Roșie, numită așa din cauză că pereții îi sunt acoperiți de brocart roșu, o mare încăpere conținând picturile lui Jan Brueghel și Charles Le Brun. Ca majoritatea palatului, aceasta conține mobilă ornată în stil franțuzesc din secolul XVIII. Camera roșie conduce la Cameră York. Mobilată ca un dormitor, această cameră are fresce de Gregorio Ferrari, cu ilustrații ale celor 4 sezoane. Următoarea încăpere, cunoscută sub numele de Camera galbenă ( sau uneori ca și dormitorul lui Louis XV), este un alt dormitor oficial. Cea mai remarcabilă piesă este Camera Mazarin. Această sufragerie este umplută de lemnărie italiană policromă, pictată și aurită, realizată de meșteșugari aduși în Franța de Cardinalul Mazarin. Acesta a fost înrudit cu cei din familia Grimaldi prin căsătorie. Portretul Cardinalului Mazarin este agățat deasupra șemineului. În timp ce copleșitoarea atmosferă a interiorului și exteriorului palatului este de secol XVIII, palatul propriu-zis nu este. Mare parte din aparența lui este rezultatul unei lungi evoluții datând din secolul XII, trecută în umbră de mari renovări și remobilări în timpul secolelor IXX - XX.
Fortareata familiei Grimaldi 350px|thumb|Ilustrația 5: „Stânca Monaco” domină atât portul, cât și faleza dinspre Mediterana. Palatul princiar se află pe „Stâncă”, în prim-plan. Impozanta construcție paladină în planul îndepărtat este Muzeul Oceanografic, fondat de prințul Albert I în 1906. Rămășițele Turnului „Toți Sfinții” (F, vezi ilustrația 6) și „Serravalle” (G) pot fi văzute în partea din stânga jos a imaginii
Legenda spune că în ianuarie 1297 François Grimaldi, deghizat în călugăr, a căutat adăpost la castel. Când i s-a interzis intrarea, el l-a omorât pe gardian, după care au apărut oamenii lui și au pus stăpânire pe castel. După aceea, fortăreața a devenit castelul familiei Grimaldi. Acest eveniment este comemorat de statuia lui François Grimaldi din incinta palatului (ilistratia 6) și de emblema Casei Grimaldi, unde François este ilustrat ținând o sabie, îmbrăcat ca un om al bisericii (ilustrația 2).
Charles I, care a condus din 1331 până în 1357, și a fost fiul vărului lui François Grimaldi, Ranier I, a lărgit semnificativ fortăreața, adăugând două clădiri mari: una în continuarea meterezelor din est și a două spre mare. Aceasta a schimbat aspectul fortăreței, făcând-o să pară mai mult că o reședință fortificată decât ca o fortăreață. Fortificațiile au rămas foarte necesare. Pentru următoarele trei decenii, fortăreața a fost ba pierdută ba recâștigată de către cei din familia Grimaldi în favoarea Genoezilor. În 1341, cei din familia Grimaldi au cucerit Menton și apoi Roquebrune, și și-au consolidat puterea în zonă. După aceea și-au îmbunătățit nu doar apărarea portului, dar și fortificațiile de pe Rocher (Stânca). Fortăreața Grimaldilor era acum o bază de putere din care familia conducea o arie de pământ largă, dar vulnerabilă
Pentru următoarea sută de ani familia Grimaldi și-a și teritoriul de atacurile altor apărat, prințe ele numărându-se Genoa, state, Veneția, Napoli, Pisa, Spania, Germania, Anglia Franța Provence. și a fost deseori Fortăreața, bombardată stricată și. Grimaldi au început gradual o restaurată cu alianță, ceea ce le Franța poziția. Acum, mult consolida siguri, lorzii Grimaldi de Monaco au început mai recunoască nevoia nu doar de a-să și teritoriul, dar apăra de a avea o și care casă le reflecte puterea să prestigiul.
In decursul secolului XV, În atât fortăreața cât si in Rocher au continuat și fie extinse să și, apărate când au devenit o până ce adăpostea 400 de trupe. Transformarea garnizoană din lentă reședință fortificată palat (ilustrația 7) a început în decursul acestei perioade, inițial cu construcția lui Lamberto Gromaldi, lord de Monaco (care în anii 1458 între 1494 a fost aun conducător notabil care a mânuit diplomația cu același talent cu care a mânuit sabia”), iar apoi a lui Jean și Ii-lea, fiul al. II sau a fost Această extinderii perioadă de est a fortăreței cu o martora de trei etaje, părții de ziduri aripă ce legau turnurile bastioane aSt Mary (M păzită ilustrația 7), Mijlociu (K) înalte Sud (H). în și Această aripă nouă conținea și mare a palatului, încăperea Hall (azi principală State cunoscută Guard Room). Aici prinții oficiau întâlnirile oficiale ca ale curții. și târziu, încăperi și luxaose, completate cu balcoane Mai logii, au fost create pentru uzul privat mai familiei Grimaldi. și 1505, Jean al II-lea a fost omorât de către fratele lui, Lucien.
De la fortăreață la palat 300px|thumb|Ilustrația 7: Palatul in secolul XVII. Nordul este in dreapta imaginii. A: Intrare; B, C: Apartamente oficiale, loggia dubla, si scarile in forma de potcoava; D: Viitoarea locatie a capelei; E, F: Turnul “Toti Sfintii”; G: Serravalle; H: Turnul Sud; K: Turnul Mijlociu; M: Turnul St Mary Lucian I (1505 – 1523) Jean al II-lea a fost succedat de către fratele său Lucien I. Pacea nu a ținut mult în Monaco; în decembrie 1506, 14 000 de trupe din Genoa au încercuit Monaco-ul și castelul lui, și pentru cinci luni, 1 500 monegaști și mercenari au apărat aStanca” înainte să obțină victoria în martie 1507. Aceasta l-a lăsat pe Lucien I să ducă un dialog diplomatic, pe muchie de cuțit, între Franța și Spania, astfel încât să păstreze fragila independență a micului stat care era sub protecția Spaniei. Lucien a aranjat imediat repararea daunelor de război pentru palatul care a fost devastat de bombardamente masive. Aripei principale (vezi ilustrația 3&7-H la M), construită de prințul Lambert și extinsă în timpul domniei lui Jean al II-lea, i-a adăugat o aripă mare (de la H la C) care azi adăpostește încăperile oficiale.
Honoré I (1523 – 1581) În timpul domniei lui Honoré I, transformarea de la fortăreață la palat a fost continuată. La începutul domniei lui Honoré, Tratatul de la Trodesillas a clarificat poziția Monaco-ului că protectorat al Spaniei, iar mai târziu a Sfântului Împărat Roman Charles V. Aceasta a oferit siguranță Lordului de Monaco și i-a permis să se concentreze pe aspectele comfortului reședinței sale, mai mult decât pe nevoia permanentă de a o apăra.