Anglia este cea mai mare și populată dintre cele patru diviziuni administrative și istorice ale Regatului Unit.
Anglia înainte de englezi
Dovezile arheologice indică faptul că partea sudică a Angliei actuale a fost colonizată de oameni cu mult timp înainte de restul Insulelor Britanice. Acest fapt se datorează climatului său mai ospitalier în timpul erelor glaciare ale trecutului îndepărtat, precum și a perioadelor dintre acestea. Prima mențiune istorică despre regiune se află în Massaliote Periplus, un manual despre navigație pentru negustori, considerat că ar data din secolul al VI-lea, î.Hr., deși legături culturale și comerciale cu continentul existaseră cu mult timp înainte de această mențiune. Pytheas din Massilia scrie despre călătoria sa cu scop comercial către insulă în jurul anului 325 î.Hr. Mai târziu, scriitori precum Plinius cel Bătrân (citându-i pe Timaeus și pe Diodor din Sicilia și probabil inspirându-se de la Poseidoniu) menționează comerțul cu cositor din sudul Angliei, însă există foarte puține amănunte de ordin istoric despre populația ce trăia acolo. Tacit scrie că nu existau mari diferențe lingvistice între populația din sudul Angliei și cea din nord (galii) și notează că diversele triburi de britani aveau caracteristici fizice similare cu vecinii lor de pe continent.
Iulius Caesar a invadat sudul Angliei în anii 55 î.Hr. și 54 î.Hr., scriind în "Commentarii de Bello Gallico" că populația din Britania de sud era foarte numeroasă și avea multe în comun cu tribul Belgilor, din Țările de Jos. Izvoarele numismatice, precum și opera istoricilor romani târzii, vor furniza numele conducători unor triburilor răzlețe, împreună cu informații despre activitățile lor pe teritoriul ce se numea Britannia.
În mod surprinzător, există puține izvoare istorice care descriu Anglia romană. De exemplu, avem doar o singură frază care prezintă motivele pentru care s-a construit Zidul lui Hadrian. Chiar invazia claudină este bine atestată și Tacit a inclus în istoria lui revolta lui Boudica sau "Boadicea" din anul 61 d.Hr.. Spre sfârșitul secolului I, istoricii romani menționează doar fragmente deteriorate de informații din îndepărtata provincie. Prezența romană a fost când mai puternică, când mai slabă de-a lungul veacurilor, dar până în secolul al V-lea, influența romană a decăzut atât de mult încât popoarele care urmau să devină englezi ieșeau la iveală.
Cucerirea anglo-saxonă a Angliei celtice
În urma romanilor, care au abandonat sudul insulei până cel mai târziu în anul 410, spre a se concentra asupra problemelor mai presante de acasă, Anglia actuală a fost colonizată progresiv de o succesiune de triburi germanice, adesea în valuri complementare.
Aceste triburi germanice au venit inițial invitate de Vortigern, rege al Britonilor, ca mercenari gata să îi ajute pe bretoni în luptele lor împotriva irlandezilor și picților (locuitori antici ai Scoției de astăzi).
Cei mai mulți istorici consideră că valurile de popoare germanice, iuții, împreună cu numeroși frizieni și franci ripuarieni, saxonii din nordul Germaniei și Angliei din Danemarca de astăzi - cunoscuți generic ca anglo-saxoni - au invadat Anglia din nou pe la mijlocul secolului al VI-lea. Ei erau conduși de lideri militari și s-au stabilit pe țărmul de est. Se crede că aceștia au cucerit prin luptă teritorii spre vest, în susul Tamisei, în căutare de teren arabil, ocupând câmpiile și lăsând terenurile deluroase nepotrivite a agriculturii bretonilor celtici.
Cercetările sugerează că Anglia celtă a suferit o formă de epurare etnică în unele părți ale țării din partea invadatorilor anglo-saxoni, în urma retragerii romane din secolul al V-lea. Totuși, profesorii John Davies și A.W. Wade-Evans consideră că saxonii nu au eliminat întreaga populație din zonele ocupate, așa cum s-a presupus până în secolul al XIX-lea. Întreaga populație din Marea Britanie a fost estimată a fi fost circa 3,5 milioane în anul 43 d.Hr., când a avut loc invazia romană. Mulți istorici consideră în prezent că invadatorii de după acest moment, din Europa continentală, nu au avut un impact genetic foarte important asupra britanicilor. Noțiunea că migrații pe scară largă au provocat schimbări drastice în structura etnică a Angliei a fost puternic discreditată, susține Simon James, arheolog la Universitatea din Leicester, Anglia. Pentru englezi, perioada lor de definiție este constituită de sosirea popoarelor germanice cunoscute colectiv sub numele de anglo-saxoni. Unii cercetători sugerează că invadatorii numărau doar 10.000, până la 25.000 de oameni, insuficient pentru a disloca locuitorii aflați acolo.
Analiza rămășițelor umane dezgropate la un cimitir antic din apropiere de Abingdon, Anglis, indică că imigranții saxoni și britanicii băștinași au trăit alături. "Probabil că avem de-a face cu o majoritate britanică, dominată din punct de vedere politic de o nouă elită", a afirmat Miles. "Ei au fost eliminați din punct de vedere cultural, nu genetic". "Schimbări culturale importante, chiar asumarea de noi identități, au loc relativ des, fără schimbări genetice importante", a afirmat Simon James.
În mod constant, populația romano-britană (britoni, conform The Britons) a fost asimilată, proces posibil datorită lipsei unei clare unități a populațiilor britane împotriva invadatorilor. Invazia sau așezarea acestor "invadatori" este cunoscută sub numele de Cucerirea saxonilor sau a anglo-saxonilor, sau chiar a englezilor (conform the Saxon Conquest sau the Anglo-Saxon sau, câteodată, "English Conquest").
În anul 495, în bătălia de pe Muntele Badon (fortăreața Badbury rings, Mons Badonicus în latină, Mynydd Baddon în velșă) în apropiere de drumul roman Porchester-Southampton-Poole, armata invadatoare anglo-saxonă a suferit o mare înfrângere din partea britanilor. Deși a fost un eveniment politic și militar foarte important al secolelor 5 și 6 din Britania, nu se știe cu certitudine cine a comandat forțele care au opus rezistență. Această victorie a armatei britanice a făcut posibilă oprirea invaziei saxone și a asigurat o lungă perioadă de pace pentru Britania celtică.
În bătălia decisivă de la Deorham, din 577, saxonii care avansau au împărțit poporul britanic din sudul Britaniei în scoțieni și scoțienii din vest (Cornwall și Devon).
Până în secolul al IV-lea, mulți britani scăpară din Țara Galilor, Cornwall și Britania de sud traversând Canalul Angliei cu conducătorii, soldații, familiile, călugării și preoții lor și începură să se stabilească în partea de vest (Armorica) a Galiei (Franța) pe care o colonizează, aici punând bazele unei noi națiuni: Britania.
Expansiunea britanilor crescu după ce trupele armate și autoritățile romane din Britania au fost retrase, iar invaziile anglo-saxonilor și scoților (populație vorbitoare de gaelică) pe teritoriul Britaniei s-au înmulțit, aceștia stabilindu-se aici. Britanii emigranți i-au dat noii lor tări numele de astăzi și au contribuit la limba bretonă, Brezhoneg, o limbă soră cu galeza și cornica (limbă vorbită de o populație minoritară din regiunea Cornwall). Numele Brittania (de la Britania Mică) apăru în această perioadă pentru a diferenția noua Britanie de Marea Britanie. În anul 2005 limba Brezhoneg (limba britanică) încă se vorbește în Brittania.
Vikingii au întreprins multe incursiuni asupra Angliei începând cu raidul din 793 asupra mânăstirii din Lindisfarne.
În 829, în orașul Dore (acum o suburbie a orașului Sheffield), Eanred de Northumbria îi jură supunere lui Egbert de Wessex, acesta devenind astfel primul domnitor saxon al întregii Anglii.
După o perioadă de jafuri și invazii, vikingii începură să se stabilească în Anglia și să facă schimburi comerciale, conducând în cele din urmă Danelaw (regiune istorică în nord-estul Angliei stăpânită de danezi, numele traducându-se legi daneze) de la sfârșitul secolului al IX-lea.Trevelyan, G.M. Istoria ilustrată a Angliei, p. 97, 112 Una din așezările vikinge s-a aflat în York, denumită Jorvik de către vikingi. Conducerea vikingă a lăsat urme importante în limba engleză; asemănarea dintre engleza veche și nordica veche având ca rezultat realizarea multor împrumuturi între cele două limbi.
Moștenirea principală lăsată în urmă în acele teritorii din care au fost strămutați britanii este cea a toponimelor. Multe nume de localități din Anglia și într-o măsură mai mică din Scoția sunt derivate din numele britanilor, printre acestea fiind Londra, Dumbarton, York, Dorchester, Dover și Colchester. Câteva elemente care intră în componența numelor de localități sunt considerate a fi în întregime sau parțial britanice la origini, în special „bre-”, „bal-”, și „–dun” pentru dealuri, „carr”” pentru regiuni înalte de munte, „coomb” pentru văi mici și adânci.
Până de curând s-a crezut că acele regiuni unde s-au așezat anglo-saxonii erau nelocuite la momentul respectiv sau că britanii fugiseră din calea lor. Cu toate acestea, studii genetice arată că britanicii nu au fost împinși către hotarele celtice – multe triburi au rămas în ceea ce avea să devină Anglia (vezi C. Capelli și alții “Recensământul cromozomului AY din Insulele Britanice”,Current Biology 13, 979–984, (2003)). Descoperirile lui Capelli confirmă cercetarea lui Steven Bassett de la Universitatea Birmingham; munca lui din anii '90 sugerează că mare parte din centrul de vest al Angliei era colonizată superficial de așezări anglice și saxone.
Vezi și Hengest (conducătorul saxon, a parvenit la Anglia în 449, a murit în 488 Bede cel Venerabil (c. 672-735) Offa (domnie între 757-796] Egbert de la Wessex (770-839) Alfred cel Mare (848-900) regii anglo-saxoni
Anglia în timpul Evului Mediu
Înfrângerea regelui Harold Godwinson în bătălia de la Hastings din 1066 de către William din Normandia, mai târziu numit William I al Angliei, și cucerirea normandă ulterioară a Angliei saxone au dus la o schimbare profundă și treptată a istoriei statului insulă, mic și izolat. William a ordonat întocmirea registrului cadastral (Domesday Book)Trevelyan, G.M. Istoria ilustrată a Angliei, p. 158-160, un recensământ al întregii populații, a proprietăților funciare și a averilor acestora în scopul impozitării.
Istoria Angliei din timpul Evului Mediu avea să se caracterizeze prin război civil, război în afara granițelor, insurecții sporadice și uneltiri politice larg răspândite în rândul elitei aristocratice și monarhice.
Henric I, cunoscut de asemenea și ca Henric Beauclerc (numit astfel datorită educației sale – pentru că fratele său mai mare, William era moștenitorul legal, dându-i-se în consecință pregătirea concretă pentru a deveni rege, Henric a primit educația convențională complementară), a muncit din greu să reformeze țara, să o stabilizeze și să micșoreze diferențele dintre societatea anglo-saxonă și cea anglo-normandă. Pierderea fiului său, William, în noiembrie 1120 în urma accidentului vaporului Corabia Albă avea să îi submineze reformele. Această problemă privind succesiunea avea să întunece istoria Angliei.
În timpul domniei dezastruoase și incompetente a lui Ștefan (1135-1154), a avut loc o înclinare majoră a balanței puterii către baronii feudali, pe fondul izbucnirii războiului civil și a criminalității. În încercarea de a-i domoli pe jefuitorii scoțieni și velși, el a predat suprafețe întinse de pământ. Conflictele cu verișoara lui, Împărăteasa Matilda (cunoscută și sub numele Împărăteasa Maud), căreia îi promisese recunoașterea ca moștenitor, au fost cauza eșecului său: așteptând momentul potrivit în Franța, Matilda invadă Anglia în toamna anului 1139, împreună cu soțul ei, Geoffrey de Anjou și cu fratele ei vitreg, Robert de Gloucester).