Sateliții lui Saturn sunt numeroși și diversi, variind de la niște sateliți minori de doar zeci de metri până la enormul Titan, care este mai mare decât planeta Mercur. Saturn are 83 de sateliți cu orbite confirmate care nu sunt încorporate în inelele sale - dintre care doar 13 au diametre mai mari de 50 de kilometri - precum și inele dense care conțin milioane de sateliți minori încorporați și nenumărate particule mai mici. Șapte sateliți saturnieni sunt suficient de mari pentru a se prăbuși într-o formă relaxată, elipsoidală, deși doar unul sau doi dintre aceștia, Titan și posibil Rhea, sunt în prezent în echilibru hidrostatic. Deosebit de notabili printre sateliții lui Saturn sunt Titan, al doilea cel mai mare satelit din Sistemul Solar (după Ganymede al lui Jupiter), cu o atmosferă bogată în azot asemănătoare Pământului și un peisaj cu rețele de râuri uscate și lacuri de hidrocarburi. Enceladus, care emite jeturi de gaz și praf din regiunea sa sud-polară, și Iapetus, cu emisferele sale contrastante alb-negru.
Douăzeci și patru dintre sateliții lui Saturn sunt sateliți regulați; au orbite prograde nu foarte înclinate față planul ecuatorial al lui Saturn. Aceștia includ cei șapte sateliți majori, patru sateliți mici care există pe o orbită troiană cu sateliți mai mari, două sateliți coorbitali reciproc și doi sateliți care acționează ca păstori ai inelului F al lui Saturn. Alți doi sateliți regulați cunoscuți orbitează în golurile inelelor lui Saturn. Hyperion, care este relativ mare este blocat într-o rezonanță cu Titan. Restul sateliților regulați orbitează în apropierea marginii exterioare a Inelului A, în interiorul Inelului G și între sateliții majori Mimas și Enceladus. Sateliții regulați sunt numiți în mod tradițional după titani și titane sau alte figuri asociate cu mitologicul Saturn.
Restul de cincizeci și nouă, cu diametre medii cuprinse între 4 și 213 km, sunt sateliți neregulați, ale căror orbite sunt mult mai îndepărtate de Saturn, au înclinații mari și sunt amestecați între prograzi și retrograzi. Acești sateliți sunt probabil planete minore capturate, sau resturi de la spargerea unor astfel de corpuri după ce au fost capturate, creând familii colizionale. Sateliții neregulați au fost clasificați, după caracteristicile lor orbitale, în grupurile Inuite, Nordice și Galice, iar numele lor sunt alese din mitologiile corespunzătoare, cu două excepții. Una dintre acestea este Phoebe (parte a grupului Nordic, dar numită după o titană greacă), al nouălea satelit al lui Saturn și cel mai mare neregulat, descoperită la sfârșitul secolului al XIX-lea; cealaltă este Bebhionn, care, deși este în grupul Galic, este numit după o zeiță irlandeză.
Inelele lui Saturn sunt alcătuite din obiecte cu dimensiuni variate, de la microscopice la sateliți de sute de metri în diametru, fiecare pe propria sa orbită în jurul lui Saturn. Astfel, nu poate fi dat un număr precis de sateliți saturnieni, deoarece nu există o limită obiectivă între nenumăratele obiecte anonime mici care formează sistemul inelar al lui Saturn și obiectele mai mari care au fost numite sateliți. Peste 150 de sateliți minori încorporați în inele au fost detectați din cauza perturbațiilor pe care le creează în materialul inelului din jur, deși se crede că acesta este doar un eșantion mic din populația totală de astfel de obiecte.
Există încă 30 de sateliți fără nume (până la data de noiembrie 2021), dintre care toți, cu excepția unuia, sunt neregulați. Dacă vor fi numiți, ei vor primi nume din mitologia galică, nordică și inuită bazate pe grupurile orbitale ale sateliților.
Descoperire legătură=https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/5/5a/Iapetus-2010Mar04.jpg/220px-Iapetus-2010Mar04.jpg|alt=A large bright circle in the center is surrounded by small circles.|miniatura|Saturn (supraexpus) și sateliții Iapetus, Titan, Dione, Hyperion și Rhea văzuți printr-un telescop de 12,5 inci
Observații timpurii Înainte de apariția fotografiei telescopice, opt sateliți ai lui Saturn au fost descoperiți prin observare directă folosind telescoape optice. Cel mai mare satelit al lui Saturn, Titan, a fost descoperit în 1655 de către Christiaan Huygens folosind o lentilă de obiectiv de 57 mm pe un telescop refractor de design propriu. Tethys, Dione, Rhea și Iapetus („Sidera Lodoicea”) au fost descoperiți între 1671 și 1684 de Giovanni Domenico Cassini. Mimas și Enceladus au fost descoperiți în 1789 de William Herschel. Hyperion a fost descoperit în 1848 de WC Bond, GP Bond și William Lassell.
Utilizarea plăcilor fotografice cu expunere lungă a făcut posibilă descoperirea unor sateliți suplimentari. Primul care a fost descoperit în acest fel, Phoebe, a fost găsită în 1899 de W. H. Pickering. În 1966, al zecelea satelit al lui Saturn a fost descoperit de Audouin Dollfus, când inelele au fost observate pe muchie în apropierea unui echinocțiu. Mai târziu a fost numit Janus. Câțiva ani mai târziu s-a realizat că toate observațiile din 1966 ar putea fi explicate doar dacă ar fi fost prezent un alt satelit și că acesta avea o orbită similară cu cea a lui Janus. Acest obiect este acum cunoscut sub numele de Epimetheus, al unsprezecelea satelit al lui Saturn. Împarte aceeași orbită cu Janus - singurul exemplu cunoscut de coorbitare din Sistemul Solar. În 1980, trei sateliți saturnieni suplimentari au fost descoperiți de la sol și ulterior confirmați de sondele Voyager. Sunt sateliții troieni ai lui Dione (Helene) și Tethys (Telesto și Calypso).
Observații cu sonde spațiale Studiul planetelor exterioare a fost revoluționat de atunci prin utilizarea sondelor spațiale fără pilot. Sosirea navei spațiale Voyager la Saturn în 1980–1981 a dus la descoperirea a trei sateliți suplimentari – Atlas, Prometheus și Pandora, ducând numărul total la 17. În plus, Epimetheus a fost confirmat ca fiind diferit de Janus. În 1990, Pan a fost descoperit în imagini de arhivă ale Voyager.
Misiunea Cassini, care a sosit la Saturn în vara lui 2004, a descoperit inițial trei sateliți mici interiori, inclusiv pe Methone și Pallene, între Mimas și Enceladus, precum și al doilea satelit troian al lui Dione – Polydeuces. De asemenea, a observat trei sateliți suspectați, dar neconfirmați, în Inelul F. În noiembrie 2004, oamenii de știință de la Cassini au anunțat că structura inelelor lui Saturn indică prezența mai multor sateliți care orbitează în interiorul inelelor, deși doar unul, Daphnis, fusese confirmat vizual la acea vreme. În 2007 a fost anunțat Anthe. În 2008, s-a raportat că observațiile Cassini ale epuizării electronilor energetici în magnetosfera lui Saturn, lângă Rhea, ar putea fi semnătura unui sistem de inele tenue în jurul celui de-al doilea satelit ca mărime al lui Saturn. În martie 2009, a fost anunțat Aegaeon, un satelit minor din Inelul G. În iulie același an, a fost observat S/2009 S 1, primul satelit din Inelul B. În aprilie 2014, a fost raportat posibilul început al unui satelit nou, în cadrul Inelului A. (imagine asociată)
Sateliți exteriori legătură=https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/8/8d/Quadruple_Saturn_moon_transit.jpg/220px-Quadruple_Saturn_moon_transit.jpg|miniatura|Tranzit cvadruplu Saturn-satelit capturat de telescopul spațial Hubble Studiul sateliților lui Saturn a fost ajutat și de progresele în instrumentarea telescopului, în primul rând prin introducerea dispozitivelor digitale cuplate la sarcină care au înlocuit plăcile fotografice. Pentru secolul al XX-lea, Phoebe a stat singură printre sateliții cunoscuți ai lui Saturn, cu orbita sa extrem de neregulată. Apoi, în 2000, trei duzini de sateliți neregulați suplimentari au fost descoperiți folosind telescoape de la sol. Un sondaj început la sfârșitul anului 2000 și efectuat cu ajutorul a trei telescoape de dimensiuni medii a găsit treisprezece sateliți noi care orbitează în jurul lui Saturn la o distanță mare, pe orbite excentrice, care sunt foarte înclinate atât față de ecuatorul lui Saturn, cât și față de ecliptică. Sunt probabil fragmente de corpuri mai mari capturate de atracția gravitațională a lui Saturn. În 2005, astronomii care foloseau Observatorul Mauna Kea au anunțat descoperirea a încă douăsprezece sateliți exteriori mici, în 2006, astronomii care foloseau Telescopul Subaru de 8,2 m a raportat descoperirea a încă nouă sateliți neregulați, în aprilie 2007, Tarqeq (S/2007 S 1) a fost anunțat și în mai aceluiași an au fost raportați S/2007 S 2 și S/2007 S 3. În 2019, au fost raportați douăzeci de noi sateliți neregulați ai lui Saturn, ceea ce a dus la depășirea lui Saturn pe Jupiter ca planetă cu cei mai mulți sateliți cunoscuți pentru prima dată din 2000. Un altul a fost raportat în 2021, după ce a avut loc un sondaj pentru sateliții saturnieni în 2019.
Unii dintre cei 83 de sateliți cunoscuți ai lui Saturn sunt considerați pierduți, deoarece nu au fost observați de la descoperirea lor și, prin urmare, orbitele lor nu sunt cunoscute suficient de bine pentru a identifica locațiile lor actuale. S-a lucrat pentru recuperarea multora dintre ei în studii din 2009 încoace, dar patru – S/2004 S 13, S/2004 S 17, S/2004 S 7 și S/2007 S 3 – rămân pierduți și astăzi. legătură=https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/a/a7/Outer_planet_moons.svg/220px-Outer_planet_moons.svg.png|miniatura|Numărul de sateliți cunoscuți pentru fiecare dintre cele patru planete exterioare până în octombrie 2019. Saturn are în prezent 83 de sateliți cunoscuți.
Numire miniatura|Irregular satellites of saturn Numele moderne pentru sateliții saturnieni au fost sugerate de John Herschel în 1847. El a propus să îi numească după figuri mitologice asociate cu titanul roman al timpului, Saturn (echivalat cu grecul Cronos). În special, cei șapte sateliți cunoscuți atunci au fost numiți după titani, titane și giganți - frații și surorile lui Cronos. În 1848, Lassell a propus ca al optulea satelit al lui Saturn să fie numit Hyperion după un alt titan. Când în secolul al XX-lea numele de titani au fost epuizate, satelițiii au fost numiți după diferite personaje ale mitologiei greco-romane sau giganți din alte mitologii. Toți sateliții neregulați (cu excepția lui Phoebe, care a fost descoperită cu un secol înainte de ceilalți) sunt numiți după zei inuiți și galici și după giganți de gheață nordici.
Unii asteroizi au aceleași nume ca și sateliții lui Saturn: 55 Pandora, 106 Dione, 577 Rhea, 1809 Prometheus, 1810 Epimetheus și 4450 Pan. În plus, încă trei asteroizi au împărtășit anterior nume ale sateliților saturnieni, până când diferențele de ortografie au fost făcute permanente de către Uniunea Astronomică Internațională (IAU): Calypso și asteroidul 53 Kalypso; Helene și asteroidul 101 Helena; și Gunnlod și asteroidul 657 Gunlöd.
Mărimi Sistemul de sateliți al lui Saturn este foarte nesimetric: un satelit, Titan, cuprinde mai mult de 96% din masa pe orbită în jurul planetei. Ceilalți șase sateliți planemo (elipsoidali) constituie aproximativ 4% din masă, iar restul de 76 de sateliți mici, împreună cu inelele, cuprind doar 0,04%. + Sateliții majori ai lui Saturn, în comparație cu LunaNumeDiametru (km)Masă (kg)Rază orbitală (km)Perioadă orbitală (zile)Mimas396 (12% Luna)4×10 19 (0,05% Luna)185.539 (48% Luna)0,9 (3% Luna)Enceladus504 (14% Luna)1,1×10 20 (0,2% Luna)237.948 (62% Luna)1.4 (5% Luna)Tethys1.062 (30% Luna)6,2×10 20 (0,8% Luna)294.619 (77% Luna)1.9 (7% Luna)Dione1.123 (32% Luna)1,1×10 21 (1,5% Luna)377.396 (98% Luna)2.7 (10% Luna)Rhea1.527 (44% Luna)2,3×10 21 (3% Luna)527.108 (137% Luna)4.5 (20% Luna)Titan5.149 (148% Luna) (75% Marte)1,35×10 23 (180% Luna)1.221.870 (318% Luna)16 (60% Luna)Iapetus1.470 (42% Luna)1,8×10 21 (2,5% Luna)3.560.820 (926% Luna)79 (290% Luna)
Grupuri orbitale