Sesiunea Conferinței Generale din Minneapolis 1888 a fost o întâlnire a Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea ținută la Minneapolis, Minnesota în 1888. Ea este privită ca un reper în istoria Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea (BAZȘ). Participanții-cheie au fost Alonzo T. Jones și Ellet J. Waggoner care au prezentat un mesaj asupra „dreptății (neprihănirii)” primite prin credință, mesaj sprijinit de Ellen G. White, dar întâmpinat cu rezistență din partea unor lideri AZȘ precum George I. Butler, Uriah Smith și alții. Sesiunea a discutat aspecte teologice cruciale cum ar fi „îndreptățirea prin credință", natura divină a lui Hristos și relația dintre Legea lui Dumnezeu și Harul (Grația) lui Dumnezeu.
Introducere
Sesiunea Conferinței Generale a BAZȘ din 1888 s-a ținut în Minneapolis, Minnesota. Ea a captat larga atenție a istoricilor bisericii, a teologilor și a membrilor laici, fiecare cu propria perspectivă și interpretare a evenimentelor specifice, a mesajului prezentat acolo și a reacțiilor ulterioare. „În ansamblu, institutul biblic al Conferinței Generale de la Minneapolis 1888 a implicat mult mai mult decât părea la prima vedere. A fost punctul culminant al unor întregi serii de acumulări."LeRoy Edwin Froom. Movement of Destiny. Washington DC: Review and Herald, 1971; p. 239.
Experiența de bază
Întemeietorii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea credeau în Domnul Iisus Hristos ca Mântuitor personal. Cei care trecuseră prin Mișcarea Milerită cunoscuseră în mod direct dezamăgirea, descurajarea, dar și profunda încredere în Hristos și în veridicitatea Sfintei Scripturi (Biblia). Pe măsură ce li se dezvăluiau adevărurile scripturale cu privire la profețiile sfârșitului timpului, tipologia sanctuarului mozaic și împlinirea ei în Hristos, precum și veșnicia Legii lui Dumnezeu, ei au înțeles necesitatea unei organizații ca mijloc de a proclama lumii aceste adevăruri. Noua mișcare apărută după 22 octombrie 1844 a fost oficial organizată ca biserică la 23 mai 1863, în Battle Creek, Michigan.
Credincioșii care au luat parte la dezvoltarea acestei denominații proveneau din diferite medii religioase, aducând cu ei în noua mișcare unele opinii teologice reminiscente. Două semnificative opinii perpetuate erau semi-Pelagianismul și semi-Arianismul.Erwin Roy Gane. “The Arian or Anti-Trinitarian Views Presented in Seventh-day Adventist Literature and the Ellen G. White Answer,” 1963. Masters thesis on file at James White Library, Andrews University, Berrien Springs, Michigan. În timpul suferințelor Războiului Civil American și imediat după aceea, atenția BAZȘ s-a îndreptat mai mult către organizarea și dezvoltarea de bază a denominației, cu accent pe ascultarea de Cele Zece Porunci și pe eforturile de evanghelizare și de creștere a bisericii. Doctrinele despre mântuire și îndreptățire prin credință nu erau făcute proeminente în eforturile misionare ale BAZȘ, în principal pentru motivul că aceste doctrine erau familiare celor mai multe biserici. Preocuparea specială a AZȘ cu aceste doctrine și cu alte puncte teologice specifice a fost lăsată pentru o ulterioară focalizare și dezbatere.
"N-a fost nimic rău în acest progres material... Era corect și potrivit ca să fie stabilite instituții, ca lucrarea să se răspândească în noi regiuni și bisericile de pretutindeni să avanseze. Dar pastorii și laicii deopotrivă au confundat această creștere cu finalitatea și scopul real al Mișcării Adventiste – pregătirea spirituală pentru venirea lui Hristos. Rezultatul a fost confuzie, iar supraaprecierea și mulțumirea de sine au început să se arate în rapoartele săptămânale despre 'promovarea cauzei' așa cum se publicau în Review."Robert J. Wieland and Donald K. Short. 1888 Re-Examined. Uniontown, Ohio: The 1888 Message Study Committee, 1987; p. 10.
Sursele conflictului
Odată cu a doua generație a mișcării, BAZȘ devenise bine implementată de-a lungul Statelor Unite și avea câmpuri misionare prin întreaga lume. Pe măsură ce Biserica se dezvolta, creștea și opoziția (iar în unele locuri, persecuția), mai ales în ceea ce privește Sabatul zilei a șaptea. Accentul pe Cele Zece Porunci, ca parte a ascultării de Dumnezeu era o doctrină stabilită hotărât și apărată cu vigoare de BAZȘ în anii 1870. Creștinii duminicali pretindeau că păzirea Sabatului zilei a șaptea era un indiciu al legalismului sau al iudaizării. Convinși de corectitudinea biblică a Sabatului Sâmbetei, adventiștii de ziua a șaptea se apărau cu Biblia pentru a-și susține poziția, ceea ce le atrăsese porecla de „popor al Cărții", și nu puțini deveniseră cu adevărat legaliști.Gerhard Pfandl, "Minneapolis, 1888: An Adventist Watershed," Adventist World. Accessed 12-21-10.
În apărarea respectării Sabatului
Pastori și laici deopotrivă au dezvoltat o anumită expertiză apologetică în dezbaterea publică a doctrinelor adventiste, inclusiv a doctrinei Sabatului, față de care exista multă opoziție. Se spunea că adventiștii de ziua a șaptea sunt niște legaliști, care se țineau cu strictețe de „litera legii". Toată munca depusă pentru dezvoltarea și extinderea Bisericii AZȘ părea că îndreaptă atenția asupra a ceea ce individul poate realiza, deschizându-se astfel poarta către încredere în sine în problemele spirituale. Evanghelia hristocentrică își pierdea locul în favoarea eforturilor umane.R. W. Schwarz. Light Bearers to the Remnant. Boise, Idaho: Pacific Press, 1979; p. 184.
"S-a dezvoltat o puternică argumentație pentru stabilirea 'datoriilor obligatorii' [conform Legii]. Au apărut polemiști și apologeți publici care pledau pentru Sabat și Lege, etc. — în stilul avocaților care își instrumentează cazul. Spiritualitatea se risipea, și nu puțini deveneau în mod hotărât legaliști... Intelectualismul rece și teoriile uscate avansau. Hristos era adesea ținut în plan secund, iar îndreptățirea prin credință era în mare parte pierdută din vedere, mărturisirea exterioară fiind lipsită de o trăire interioară. Măreția mesajului și a Legii era amplificată. Dar ceva lipsea. Discuțiile erau logice și convingătoare, dar nu aveau în centrul lor pe Hristos."
Arianismul și Ispășirea
Un al doilea aspect care a pavat drumul către discuțiile aprinse de la Minneapolis a fost reprezentat de punctul de vedere semi-arian asupra divinității lui Hristos. Acesta nu era în mod deschis discutat din perspectivă teologică, dar era un punct de vedere ferm susținut de către anumite persoane proeminente.Evitând principial în mod hotărât ideea unui crez, denominațiunea nu a făcut nicio încercare de a dezvolta o declarație sistematică a credințelor fundamentale până în 1872. O declarație despre natura Dumnezeirii și a lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu pe deplin divin nu a apărut în literatura publică decât după sesiunea epocală din 1888. După Conferința Generală de la Minneapolis din 1888, au fost aduse amendamente cu privire la aceste subiecte în Bible Readings for the Home Circle, publicată de către Pacific Press. Uriah Smith (1832–1903), de mult timp editor la Review and Herald (acum Adventist Review), organul oficial al BAZȘ, și-a expus această poziție în comentariul său la Cartea Apocalipsei, publicat prima dată în 1865. Comentând Apocalipsa 1:4, Smith a prezentat o poziție curat ariană prin afirmația că limbajul acelui verset ar fi „aplicabil doar lui Dumnezeu Tatăl" și că n-ar fi „niciodată aplicat lui Hristos".Uriah Smith. Thoughts on the Revelation (Gânduri asupra Apocalipsei). Battle Creek, Michigan: Seventh-day Adventist Publishing Association, 3rd edition, 1885; p. 16.
Un alt pionier adventist care aderase la punctul de vedere arian era Joseph H. Waggoner (1820–1889), tatăl lui Ellet J. Waggoner. J. H. Waggoner a fost unul dintre cei convertiți de timpuriu la Mișcarea Adventist-Sabatariană, slujind în cadrul comitetului din 1860 pentru formarea organizației legale a Bisericii. În 1881, Joseph H. Waggoner i-a succedat lui James White ca editor la revista evanghelică de pe coasta Pacificului, Signs of the Times (Semnele Timpurilor). Prin câteva cărți scrise de el cu privire la doctrina ispășirii, Waggoner Senior a spus că Hristos a fost Dumnezeu doar în „sens subordonat" și deci nu în totul divin. Principalul său punct de dispută îl constituia conceptul trinitarian despre Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt, ca trei persoane divine. În extinsul său volum despre doctrina ispășirii,Elder J. H. Waggoner. The Atonement; An Examination of a Remedial System in the Light of Nature and Revelation. Oakland, Calif.: Pacific Press, 1884; pp. 146-199. J. H. Waggoner a dedicat două capitole în încercarea de a demonstra că teologia trinitariană era falsă, întrucât ar implica ideea că Hristos, ca Dumnezeu, nu se putea să moară pe crucea Calvarului și deci nu putea face o deplină ispășire pentru păcat.
Ellen White însă nu susținea punctul de vedere al lui J. H. Waggoner asupra divinității lui Hristos, iar învățăturile și scrierile ei începând cu anii 1890 s-au dovedit a fi principala influență a deplasării Bisericii AZȘ de la opiniile semi-arieneJerry Moon. "Were early Adventists Arians?," SDAnet.org. Accessed 12-21-10. la o teologie trinitariană și, în final, la o mărturisire de credință trinitariană.Jerry A. Moon, The Adventist Trinity Debate Part 1: Historical Overview and The Adventist Trinity Debate Part 2: The Role of Ellen G. White, SDAnet.org . Copyright 2003 Andrews University Press. See also " Erwin Roy Gane. The Arian or Anti-Trinitarian Views Presented in Seventh-day Adventist Literature and the Ellen G. White Answer "
Confruntarea deschisă
Ellet J. Waggoner [fiul lui J. H. Waggoner] a fost desemnat ca delegat al Californiei pentru a participa la Sesiunea Conferinței Generale din 1886 ținută în acel an la Battle Creek, Michigan. Când a sosit, el a constatat că lideri ai Bisericii, precum Butler, se opuneau puternic accentuării lui Hristos ca singură sursă a neprihănirii, în special în lumina învățăturii lui Waggoner despre Legea din Galateni. Butler pregătise o mică broșură intitulată „Legea în Epistola către Galateni" care a fost înmânată tuturor delegaților la acea conferință, combătând poziția lui Waggoner. (Citiți un fișier PDF al acestui document online .) În acel document, Butler și-a prezentat poziția asupra Legii din Galateni și a declarat că punctul de vedere al lui Waggoner i-ar conduce pe creștinii amorali care se opuneau păzirii Sabatului să găsească un pretext pentru a pretinde că Legea morală (cu Cele Zece Porunci și în special a patra PoruncăAdu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești. Să lucrezi șase zile, și să-ți faci lucrul tău. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Celui Ce Sunt, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici servitorul tău, nici servitoarea ta, nici vita ta, nici străinul care este înăuntrul porților tale. Căci în șase zile Cel Ce Sunt a făcut cerurile și pământul, marea, și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit: de aceea Cel Ce Sunt a binecuvântat ziua de odihnă și a sfințit-o. (Exod 20:8-11)) a fost „țintuită pe cruce" și de aceea „nu mai este obligatorie" pentru creștinii Noului Testament.Eld. G. I. Butler. Legea în Cartea Galatenilor: Este Legea Morală, sau se referă la acel Sistem de Legi Specific Iudeilor? Review and Herald: Battle Creek, Mich., 1886; p. 7.