Mohammed Iqbal

Sir Mohammed Iqbal (în urdu: محمد اقبال, n. 9 noiembrie 1877 - d. 21 aprilie 1938) a fost un poet, filosof și om politic pakistanez de limbă urdu și persană. Cunoscut și sub titlul de Allamah („Învățatul”), Iqbal este considerat poetul și filosoful național al Pakistanului și unul dintre cei mai importanți gânditori islamici ai secolului XX. A scris poeme de inspirație patriotică și religioasă, cu implicații filosofice, încercând apropierea dintre spiritualitatea orientală (hindusă și musulmană) și cea occidentală. Poemele sale, dar și volumul The Reconstruction of Religious Thought in Islam („Reconstrucția gândirii religioase în islam”) s-au tradus în numeroase limbi europene și asiatice.

Biografie

Muhammad Iqbal s-a născut la 9 noiembrie 1877, în Sialkot, provincia Punjab, India Britanică (astăzi pe teritoriul Pakistanului). Tatăl său, Sheikh Noor Muhammad (decedat în 1930), era croitor și nu beneficiase de o educație formală, însă era un om profund religios. Mama sa, Imam Bibi, o kashmiriană originară din Sambrial, era descrisă drept o femeie politicoasă și modestă, preocupată de sprijinirea săracilor și a vecinilor care întâmpinau diferite dificultăți. Ea a murit la 9 noiembrie 1914, în Sialkot.

La vârsta de patru ani, în 1881, Iqbal a fost trimis la o moschee pentru a învăța să citească Coranul. A studiat limbile arabă și persană sub îndrumarea lui Syed Mir Hassan, conducătorul madrasei de pe lânga moschee și profesor de arabă la Scotch Mission College din Sialkot, instituție la care Iqbal și-a încheiat studiile secundare în 1893. S-a clasat pe primul loc în primul an de studiu și a început să scrie versuri încă din clasa a IX-a, fiind publicat în reviste literare încă din adolescență.

În 1895, a obținut diploma de nivel intermediar a Facultății de Litere. În același an, s-a înscris la Government College din Lahore, unde, în 1897, a obținut diploma de licență în filosofie, literatură engleză și limba arabă. Pentru rezultatele sale la studiul limbii arabe, a primit medalia Khan Bahadurddin F.S. Jalaluddin. În 1899, a obținut diploma de master la aceeași instituție și s-a clasat pe primul loc la filosofie în cadrul Universității din Punjab.

Prima căsătorie a lui Iqbal a avut loc în 1895, când acesta avea 18 ani. Soția sa, Karim Bibi, era fiica lui Khan Bahadur Ata Muhammad Khan, un important chirurg civil și reprezentant al comunității punjabi-kashmiriene stabilit în Gujrat. Cei doi au avut doi copii: o fiică, Miraj Begum (1895–1915), și un fiu, Aftab Iqbal (1899–1979), care avea să devină avocat. Iqbal și Karim Bibi s-au separat cândva între 1910 și 1913. Cu toate acestea, el a continuat să o sprijine financiar până la sfârșitul vieții. Din alte căsătorii, Iqbal a mai avut și alți copii, între care Javed Iqbal (1924–2015), care avea să devină judecător senior al Curții Supreme a Pakistanului, precum și o fiică, Muneera Bano (n. 1930).

Formarea intelectuală a lui Iqbal a fost influențată în mod semnificativ de Sir Thomas Arnold, profesorul său de filosofie de la Government College din Lahore, care l-a încurajat să își continue studiile în Occident. În 1905, Iqbal a plecat în Marea Britanie în acest scop, la recomandarea lui Arnold, care îl sfătuise să studieze în mod special filosofia neo-hegeliană și dreptul la Cambridge. Deși era deja familiarizat cu opera lui Friedrich Nietzsche și Henri Bergson, Iqbal l-a descoperit pe Rumi cu puțin timp înainte de plecarea sa în Anglia. El i-a predat prietenului său Swami Rama Tirtha volumul Masnavi-e-Ma'navi, iar acesta, la rândul său, l-a învățat sanscrită.

Iqbal a primit o bursă la Trinity College, Cambridge, unde, în 1906, a obținut diploma de licență. În același an, a fost admis în barou ca barrister (avocat) al Lincoln's Inn. În 1907, s-a mutat în Germania pentru a-și continua studiile doctorale sub îndrumarea lui Friedrich Hommel. La 4 noiembrie 1907, a obținut titlul de Doctor în Filosofie la Ludwig-Maximilians-Universität München (LMU), în urma susținerii unei teze intitulate „Dezvoltarea metafizicii în Persia”. Lucrarea a fost publicată la Londra în 1908.

Printre colegii săi de studiu de la München s-a numărat Hans-Hasso von Veltheim, care, ulterior, avea să îl viziteze pe Iqbal chiar în ziua de dinaintea morții acestuia. Tot în 1907, Iqbal a legat o strânsă prietenie cu scriitoarea Atiya Fyzee, atât în Marea Britanie, cât și în Germania. Ulterior, Atiya Fyzee avea să publice corespondența dintre cei doi.

În perioada în care s-a aflat la Heidelberg, în 1907, profesoara sa de germană, Emma Wegenast, i-a făcut cunoscută opera lui Goethe, inclusiv Faust, precum și scrierile lui Heine și Nietzsche. Iqbal a ajuns să stăpânească limba germană în numai trei luni. În memoria sa, o stradă din Heidelberg a fost denumită „Iqbal Ufer”.

În timpul studiilor sale europene, Iqbal a început să scrie poezie în limba persană. El a preferat această limbă deoarece considera că îi permitea să își exprime mai ușor gândurile. A continuat să scrie în persană pe tot parcursul vieții.

În 1908, după revenirea din Germania, a devenit profesor la Government College din Lahore, unde a predat filosofia și literatura engleză.

În aceeași perioadă, Iqbal a început să practice avocatura la Chief Court of Lahore. A renunțat însă curând la practica juridică pentru a se dedica activității literare și a devenit membru activ al organizației Anjuman-e-Himayat-e-Islam. În 1919, a devenit secretarul general al acestei organizații.

În centrul reflecțiilor lui Iqbal s-au aflat, în principal, orientarea spirituală și dezvoltarea societății umane, ideile sale fiind influențate de experiențele dobândite în timpul călătoriilor și șederilor sale în Europa Occidentală și Orientul Mijlociu. A fost profund influențat de gânditori și filosofi occidentali precum Nietzsche, Bergson și Goethe. De asemenea, în perioada în care s-a aflat la Aligarh Muslim University, a colaborat îndeaproape cu Ibrahim Hisham.

În 1930 publică la Lahore lucrarea The Reconstruction of Religious Thought in Islam („Reconstrucția gândirii religioase în islam”), reeditată în 1934 la Oxford University Press. În paginile ei, acesta a pledat pentru reexaminarea fundamentelor intelectuale ale filosofiei islamice. Lucrarea reprezintă una dintre operele majore ale gândirii islamice moderne.

În 1933, după revenirea dintr-o călătorie în Spania și Afganistan, Iqbal a început să sufere de o misterioasă afecțiune a gâtului. În ultimii săi ani, l-a sprijinit pe Chaudhry Niaz Ali Khan în demersul de a înființa Institutul Dar ul Islam Trust pe o proprietate din Jamalpur, Pakistan, în apropiere de Pathankot. Existau planuri ca instituția să ofere sprijin financiar pentru studiul islamului clasic și al științelor sociale contemporane. Totodată, Iqbal a susținut ideea constituirii unui stat musulman independent. S-a preocupat tot mai mult de de religie și de soarta musulmanilor din Subcontinentul indian.

În 1934, Iqbal a încetat să mai practice avocatura și a primit o pensie din partea Nawabului de Bhopal. În ultimii ani ai vieții, a vizitat frecvent Dargah-ul celebrului maestru sufit Ali Hujwiri din Lahore, în căutarea îndrumării spirituale.

După ce a suferit timp de mai multe luni din cauza bolii sale, Iqbal a murit la Lahore, la 21 aprilie 1938. Se spune că și-a dat ultima suflare în timp ce asculta un kafi al lui Bulleh Shah. Mormântul său se află în Hazuri Bagh, grădina împrejmuită situată între intrarea în Moscheea Badshahi și Fortul Lahore. Paza oficială a mormântului este asigurată de Guvernul Pakistanului.

Scrieri 1915: Secretele eului („Asrār-e-ķḥūdī”) 1917: Secretele dăruirii de sine („Rumūz-e-beķḥūdī”) 1930: Reconstrucția gândirii religioase în islam („The Reconstruction of Religious Thought in Islam”) 1932: Cartea veșniciei („Jāved-nāma”) 1935: Aripile lui Gabriel („Bāl-e-Jibr ʼil”) 1936: Toiagul lui Moise („Zarb-e-Kālim”) 1938: Darul din Hijaz („Armaghan-i-Hijaz”)

Categorie:Nașteri în 1877 Categorie:Decese în 1938 Categorie:Poeți indieni Categorie:Scriitori pakistanezi Categorie:Poeți persani Categorie:Filozofi islamici Categorie:Scriitori de limbă urdu